Judges' salary recalculation upheld; claimants' appeal inadmissible, ministry's appeal rejected.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare de judecată înregistrată la data de 17 noiembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat:

- revocarea parţială a Ordinului ministrului Justiţiei nr. 8520/C/28.09.2016;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea de noi ordine de încadrare pentru fiecare judecător, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care să includă majorările de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi aflate în plată încă din anul 2015, în baza ordinelor de salarizare nr. 1561, nr. 1562 şi nr. 1563, emise de Ministerul Justiţiei la data de 07.05.2015;

- în privinţa a doi judecători din cadrul Tribunalului Timiş, reclamanţii T. şi V., obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială conform celor menţionate anterior, întrucât aceşti reclamanţi au fost omişi în totalitate din cuprinsul ordinului contestat;

- sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitate prevederilor art. 3 indice 1 alin. (1) indice 1 - alin. (1) indice 4 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost completat prin O.U.G. nr. 43/2016.

1.2. Prin cererea completatoare a acţiunii iniţiale, depusă la data de 30 decembrie 2016, reclamanţii au învederat că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, au fost declarate neconstituţionale prevederile legale criticate prin acţiune, motiv pentru care au solicitat, pe lângă majorările de 2%, 5% şi 11%, toate majorările valorilor de referinţă sectoriale, astfel cum au fost ele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti puse în executare, inclusiv prin emiterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 283/25.10.2016, inclusiv majorările ce decurg din diferenţele DNA/DIICOT.

1.3. Prin cererea completatoare a acţiunii iniţiale, depusă la data de 25 ianuarie 2017, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea de noi ordine de salarizare începând cu data de 09.04.2015 până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant, care să cuprindă, pe lângă majorările de 2%, 5% şi 11% solicitate prin acţiune şi recunoscute până în prezent de pârât, toate majorările valorilor de referinţă sectoriale dispuse prin O.G. nr. 9/2005, O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 10/2007, astfel cum au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti puse în executare, inclusiv prin emiterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 283/25.10.2016 (care recunoaşte şi pune în aplicare generală sentinţa civilă nr. 4332/23.09.2010, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă în dosarul nr. x/2010) şi care însumează o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, fără ca această valoare de referinţă să includă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, această majorare urmând a se calcula separat, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi;

- obligarea Curţii de Apel Timişoara şi a Tribunalului Timiş la plata către fiecare dintre reclamanţi a următoarelor sume: începând cu data de 09.04.2015 şi până la 31.12.2015, a diferenţelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON şi venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale aferente acestor diferenţe, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la plata efectivă a sumelor de bani; începând cu data de 01.01.2016 (data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2015) şi până la data punerii în aplicare efectivă a ordinului de salarizare emis conform prezentei acţiuni, la plata diferenţelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale de 405 RON şi majorat cu 10% şi venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzilor legale aferente acestor diferenţe, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la plata efectivă a sumelor de bani.

Totodată, prin cererea completatoare, reclamanţii au arătat că renunţă la capătul de cerere privind acordarea majorărilor ce decurg din diferenţele DNA/DIICOT.

2. Hotărârea instanţei de fond

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 175 din 27 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia lipsei de obiect a cererii, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

(iii) a anulat parţial Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 8520/C/28.09.2016, în privinţa reclamanţilor menţionaţi în cuprinsul acestuia, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru toţi reclamanţii ordinele individuale de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi aprobată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate, la nivelul aceleiaşi categorii profesionale sau familii ocupaţionale.

2.2. Prin încheierea din 13 aprilie 2017, prima instanţă a admis cererea formulată de reclamanţii A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT., UU. şi Z. şi a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 175 din 27.01.2017, în sensul menţionării reclamanţilor ale căror nume au fost omise, respectiv A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT. şi a menţionării numelui corect al reclamantelor UU. şi Z..

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 1969 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu;

(ii) a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamanţi, în ceea ce priveşte renunţarea la un capăt de cerere;

(iii) a admis în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 175/27.01.2017, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii;

(iv) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timişoara şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

(v) a obligat pârâtul Tribunalul Timiş la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform sentinţei civile nr. 175/27.01.2017 şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală;

(vi) a respins în rest cererea de completare a dispozitivului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 175 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea căii de atac, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă a omis a se pronunţa asupra petitelor din cererea completatoare a acţiunii depuse la data de 25.01.2017, precum şi asupra cererii de renunţare la judecata petitului privind acordarea majorărilor ce decurg din diferenţele DNA/DIICOT. De asemenea, instanţa de fond a soluţionat cauza fără citarea corespunzătoare a tuturor părţilor cauzei, nefiind citaţi pârâţii Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara.

Sub un alt aspect, reclamanţii au criticat sentinţa recurată întrucât nu a fost pronunţată în contradictoriu cu toţi reclamanţii, fiind omişi din cuprinsul hotărârii reclamanţii A., HH., PP., QQ., RR., SS., TT..

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul înlăturării obligaţiei Ministerului Justiţiei de a emite ordine individuale de încadrare salarială.

În prim rând, recurentul-pârât a învederat că numărul corect al ordinului supus contestării este 3520/C/28.09.2016, iar nu 8520/C/2017, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, susţinând că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau faţă de reclamanţi prin emiterea Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016, care reprezintă cadrul general pentru emiterea ordinelor de salarizare individuale.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut a fi greşită soluţia de admitere a cererii reclamanţilor, astfel cum a fost completată, întrucât la data de 21.12.206 a fost emis Ordinul ministrului Justiţiei nr. 4680/C, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie se recalculează la nivel maxim, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizaţia de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi a asistenţilor judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci şi 5%, 2% şi 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond nu a luat în considerare că Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit toate obligaţiile care îi incumbau, în aceeaşi zi în care a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015. Atât timp cât dispoziţiile declarate neconstituţionale erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referinţă sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiţiei. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Subsumat acestei critici, recurentul a solicitat instanţei de control judiciar să înlăture din motivarea instanţei de fond referinţele la dispoziţiile Codului muncii, susţinând că acestea nu se aplică în prezentul litigiu de contencios administrativ şi fiscal, guvernat de Legea nr. 554/2004.

O ultimă critică formulată de pârât s-a referit la neanalizarea, de către instanţa de fond, a apărărilor ministerului referitoare la situaţia particulară a unora dintre reclamanţi. Astfel, reclamanţii F., T., V., CC., OO. şi TT. se află la nivelul maxim de salarizare, singura diferenţiere putând rezulta din aplicarea unei noi valori de referinţă sectorială. De asemenea, reclamanta P. se afla în concediu îngrijire minor atât la data emiterii ordinului contestat, cât şi la data formulării cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

La dosarul cauzei nu s-au depus întâmpinări faţă de recursurile deduse judecăţii.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 29 iulie 2020, Înalta Curte a constatat că pârâta Curtea de Apel Timişoara nu este parte în recurs, pentru motivele înfăţişate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Examinând excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi, potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs reclamanţii au formulat critici circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând existenţa unor neregularităţi de ordin procedural ale hotărârii recurate, constând în omisiunea pronunţării asupra unor capete de cerere şi omisiunea menţionării în cuprinsul sentinţei a numelor tuturor reclamanţilor.

Potrivit art. 442 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.", iar potrivit art. 444 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

În cauză, reclamanţii au uzat de căile procedurale prevăzute de lege pentru a îndrepta omisiunile sesizate în cuprinsul sentinţei recurate, prin cererea adresată instanţei de fond la data de 12.04.2017 solicitând atât îndreptarea erorii materiale constând în omisiunea menţionării numelor unora dintre reclamanţi, cât şi completarea hotărârii cu capetele de cerere omise la pronunţare. Prin încheierea din 13.04.2017, Curtea de Apel Bucureşi a admis cererea formulată de reclamanţi şi a îndreptat erorile materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 175/27.01.2017, în sensul celor expuse la pct. 2.2. din prezenta decizie. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1969/26.05.2017, instanţa de fond a soluţionat cererea de completare a dispozitivului sentinţei iniţial pronunţate, în sensul celor prezentate la pct. 2.3. din prezenta decizie.

Conform art. 445 C. proc. civ.:

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.", iar potrivit art. 446 din acelaşi cod:

"Încheierile pronunţate în temeiul art. 442 şi 443, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 444 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea."

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauză, reclamanţii au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 175 din 27 ianuarie 2017, motivele căii de atac fiind identice cu cele expuse în cuprinsul cererii de îndreptare şi completare a hotărârii, adresate instanţei de fond. Or, un asemenea demers este inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. 445 coroborat cu art. 457 C. proc. civ., îndreptarea sau completarea hotărârii neputând fi solicitată prin apel sau recurs, sub forma unor critici îndreptate împotriva sentinţei iniţiale.

Criticile reclamanţilor cu privire la omisiunile instanţei de fond, astfel cum au fost expuse în calea de atac, nu pot face obiectul recursului, ci al unei cereri de completare/îndreptare şi, ulterior, a recursului declarat împotriva hotărârii prin care aceasta a fost soluţionată, iar nu împotriva hotărârii iniţiale, pretins omisivă. Reclamanţii au parcurs procedura specială de îndreptare/completare a hotărârii în paralel cu declararea recursului împotriva aceleiaşi hotărâri şi, ulterior, nu au declarat recurs împotriva modului de soluţionare a cererii de îndreptare/completare. Recursul declarat în cauză nu este îndreptat nici împotriva încheierii din 13.04.2017 şi nici a sentinţei civile nr. 1969/26.05.2017, ci doar împotriva sentinţei civile iniţiale, astfel încât este inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 445-446 C. proc. civ. şi de criticile formulate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 175/27.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) În ceea ce priveşte numărul ordinului ministrului Justiţiei a cărui anulare face obiectul acţiunii, Înalta Curte reţine că menţionarea greşită a nr. 8520, în loc de nr. 3520, reprezintă o simplă eroare materială a sentinţei recurate, care poate fi îndreptată oricând, printr-o cerere adresată instanţei de fond în condiţiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ., nereprezentând un motiv de nelegalitate circumscris vreunui caz de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Din analiza hotărârii atacate, nu rezultă că instanţa de fond ar fi avut în vedere un alt act administrativ decât cel dedus judecăţii, argumentele expuse raportându-se la Ordinul ministrului Justiţiei nr. 3520/C/28.09.2016.

b) Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că emiterea Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016 nu satisface pretenţiile reclamanţilor, astfel cum au fost expuse prin acţiunea precizată.

Pe de-o parte, emiterea Ordinului nr. 4680/C/2016, care reprezintă un ordin colectiv (generic), nu echivalează cu emiterea ordinului individual, aferent fiecărui reclamant, iar la dosarul cauzei nu s-a depus vreun înscris din care să rezulte că au fost emise ordinele individuale.

Pe de altă parte, acest Ordin, chiar şi după modificarea intervenită prin Ordinul nr. 219/C/01.02.2017, prevede calcularea indemnizaţiei în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând data de 01.10.2016, iar reclamanţii au solicitat ca această valoare de referinţă sectorială să fie acordată cu începere de la data de 09.04.2015, iar începând cu data de 01.01.2016, să fie acordată o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015. Aşadar, prevederile ordinului nu au corespondent exact în pretenţiile reclamanţilor.

Argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor prin Ordinul nr. 4680/C/21.12.2016 reprezintă în realitate aspecte de fond, fiind insuficiente pentru tranşarea chestiunii lipsei de obiect a acţiunii, care vizează pretenţiile de natură salarială ale reclamanţilor, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actelor administrative individuale, în condiţiile solicitate prin cerere.

c) Criticile de nelegalitate prin care pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, prin emiterea Ordinului MJ nr. 4680/C/2016 şi, ulterior, a Ordinului MJ nr. 219/C/2017, au fost îndeplinite obligaţiile legale ce-i revin în privinţa stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, vor fi respinse, ca nefondate.

În ceea ce priveşte Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, Înalta Curte constată că acest act administrativ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată - 1 octombrie 2016.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în raport de valorile de referinţă menţionate în cererea de chemare în judecată precizată (405 RON de la 09.04.2015, majorată cu 10% conform Legii nr. 293/2015), întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizaţii calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referinţă sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătoreşti) că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Consecvent cu decizia Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 36/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Înalta Curte mai reţine că valoarea de referinţă sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, iar cât priveşte motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

d) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile referitoare la aplicarea dispoziţiilor Codului muncii şi la situaţia particulară a unora dintre reclamanţii judecători.

Dispoziţiile Codului muncii se aplică şi în cazul raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, astfel încât, menţionarea dispoziţiilor incidente din acest cod, în completarea actelor normative prin care se reglementează drepturile salariale cuvenite reclamanţilor, nu reprezintă un element de nelegalitate a sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte situaţia particulară a unora dintre reclamanţii judecători (suspendarea raporturilor de muncă pe perioada concediului de îngrijire copil ori încadrarea în nivelul maxim de salarizare la data promovării acţiunii), Înalta Curte reţine că nu este necesară indicarea în cuprinsul hotărârii recurate a sumelor cuvenite, a termenelor şi modalităţii de plată aplicabile fiecărui reclamant, aceste elemente urmând a fi avute în vedere la momentul stabilirii de către angajator a drepturilor salariale curente şi restante aferente fiecărui reclamant, în raport de obligaţiile stabilite prin sentinţă şi datele specifice fiecărui raport de muncă individual (data începerii activităţii, eventuale cazuri de suspendare a raporturilor de muncă pe anumite perioade, etc.)

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat, urmând ca, în privinţa recursul declarat de reclamanţi, acesta să fie respins, ca inadmisibil, consecutiv admiterii excepţiei inadmisibilităţii, pentru motivele expuse în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT. împotriva sentinţei civile nr. 175 din 27 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iulie 2020.