Detainee’s challenge to prison-leave reward conditions fails as appeal dismissed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

I. Anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial Nr. 271 din 11 aprilie 2016, respectiv a dispoziţiilor prevăzute în art. 2 alin. (3);

II. Anularea în parte a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial Nr. 271 din 11 aprilie 2016, respectiv a dispoziţiilor prevăzute în art. 213 alin. (2), (3) şi 4.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3458 pronunţată în data de 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul Ministerul Justiţiei, în interesul pârâtului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3458 pronunţată la 9 noiembrie 2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi respingerea cererii de intervenţie.

- Referitor la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea dispoziţiilor prevăzute în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 157/2016 precizează că recursul vizează incidenţa disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond, care recunoaşte că dispoziţiile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 157/2016 generează dificultăţi în interpretare şi aplicare, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (4) şi art. 63 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Mai mult conţinutul acestor dispoziţii încalcă normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevăzute în Legea nr. 20/2000, respectiv art. 8 alin. (4).

- Referitor la solicitarea de anulare a dispoziţiilor prevăzute în art. 213 alin. (2), (3) şi 4 din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin H.G. nr. 157/2016, arată în principal că recursul vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În mod nelegal, cu încălcarea disp. art. 21 din Legea nr. 24/2000, instanţa de fond nu a dat nicio eficienţă juridică sentinţei civile nr. 625/11.02.2013 pronunţată de C.A.B., secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosar nr. x/2012, confirmată irevocabil prin decizia nr. 944/26.02.2014 a Î.C.C.J.

Analiza aspectelor de nelegalitate a dispoziţiilor prevăzute în art. 213 alin. (2), (3) şi 4 din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 s-a făcut de către instanţa de fond în mod global şi cu o motivare străină de obiectul cauzei, pornind de la clarificarea naturii juridice a recompensei constând în permisiunea de ieşire din penitenciar.

Urmează a se reţine că stabilirea naturii juridice a acestei recompense, respectiv dacă este un drept ori o vocaţie, nu are nicio relevanţă în analiza aspectelor de nelegalitate invocate şi detaliate în acţiunea introductivă, aspecte pe care instanţa de fond nu le-a analizat, împrejurare faţă de care apreciază că sunt incidente disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de fond a reţinut susţinerile pârâtei în sensul că acordarea recompenselor este o posibilitate şi nu un drept, deşi acest aspect nu face obiectul cauzei întrucât aspectele de nelegalitate invocate trebuiau analizate prin prisma respectării sau nu a disp. art. 98 şi 99 din Legea nr. 254/2013, nu prin raportare la disp. art. 56-80 din aceeaşi lege, cum eronat a procedat instant de fond.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, prin Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 s-au impus noi condiţii care aduc atingere dreptului/vocaţiei (indiferent de calificarea juridică) stabilit prin art. 98 şi 99 din lege, fiind impuse printr-un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, în forma încălcării limitelor competenţei.

În concret, după ce în alin. (1) al art. 213 din Regulament sunt prevăzute criterii în concordanţă cu cele legale instituite de art. 98 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, în alineatele următoare se impun criterii suplimentare celor legale, referitoare la persoana deţinutului şi care conţin elemente de apreciere ale autorităţii abilitate şi elemente discriminatorii în raport de condiţiile legale impuse, îngrădind dreptul persoanei private de libertate de a beneficia de această formă de recompensă.

În consecinţă, nu se pot primi argumentele nelegale ale instanţei de fond, preluate de altfel identic din apărările pârâtului şi ale intervenientului accesoriu, în sensul că disp. art. 213 alin. (2) din Regulament nu ar îngrădi modul de acordare a recompenselor, ci ar stabili anumite circumstanţe care apar în perioade determinate de timp, care sunt de natură a pune în pericol ordinea publică sau siguranţa cetăţenilor şi care se circumscriu condiţiilor prevăzute de legea nr. 254/2013.

Prin Regulament nu se poate legifera, peste dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 245/2013, noi condiţii necesare acordării de recompense, astfel cum eronat şi nelegal reţine instanţa de fond şi s-a susţinut şi de către pârâtă şi intervenientă, întrucât H.G. nr. 157/2016 s-a dat în executarea Legii nr. 245/2013 pentru a asigura corecta aplicare a dispoziţiilor legale.

În mod evident, permisiunea de ieşire din penitenciar are asociat un anumit risc pentru comunitate, însă tocmai din acest considerent legea instituie anumite criterii, limitative, pentru acordarea acestei recompense, iar aceste criterii nu pot fi suplimentate printr-un regulament, respectiv printr-o legislaţie secundară.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi a depus întâmpinări şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, dar şi a apărărilor înfăţişate prin întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar şi la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Obiectul acţiunii îl reprezintă anularea dispoziţiilor prevăzute în art. 2 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi a dispoziţiilor prevăzute în art. 213 alin. (2), (3) şi (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatând că prevederile criticate au fost elaborate în limitele şi cu respectarea legii şi nu îngrădesc vocaţia persoanelor private de libertate de a beneficia de recompensa constând în permisiunea de a ieşi din penitenciar, ci au rolul de a circumstanţia condiţiile şi criteriile obiective care trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de această recompensă, prin raportare atât la scopul urmărit prin aplicarea unei pedepse privative de libertate, cât şi la interesul public constând în protejarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că reclamantul în structurarea cererii de recurs a formulat critici distincte, referitoare la aceleaşi probleme juridice, respectiv cea a autorităţii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, prevalându-se atât de dispoziţiile legale unionale şi jurisprudenţei corespunzătoare în această materie, cât şi de dispoziţiile naţionale şi a faptului că, printr-un regulament nu se poate legifera, peste dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 245/2013, noi condiţii necesare acordării de recompense, solicitând un răspuns corespunzător din partea instanţei de control judiciar pentru fiecare critică.

Respectarea principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi a efectului autorităţii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, vizează acelaşi problematică juridică, respectiv ca soluţia pronunţată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în cauză, critici care impun tratarea lor unitară în cele ce urmează.

Motivele de casare invocate de recurentul-reclamant în susţinerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Examinând considerentele sentinţei recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părţilor, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, care afirmă că au fost preluate identic din apărările pârâtului şi ale intervenientului accesoriu.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează strict nelegalitatea sentinţei sub aspectul reţinerii greşite a faptului că ar fi legal ca printr-un regulament, respectiv printr-o legislaţie secundară să se adauge condiţii suplimentare la o lege.

În ceea ce priveşte critica vizând autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, este recunoscută că nu doar dispozitivului unei hotărâri şi considerentelor decisive care îl justifică, ci şi considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

În acord cu cele reţinute şi de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat o invocă reclamantul s-a pronunţat într-un litigiu privind pe reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, având ca obiect anularea parţială a deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, act administrativ normativ aflat sub incidenţa Legii nr. 275/2006, spre deosebire de prezenta cauză în care reclamant figurează A. prin mandatar C., iar pârât Guvernul României şi intervenient Ministerul Justiţiei, şi are ca obiect examinarea legalităţii dispoziţiilor prevăzute în art. 2 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi a dispoziţiilor prevăzute în art. 213 alin. (2), (3) şi (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie 2016.

Prin urmare, constatându-se lipsa oricărei similitudini între cele două litigii, în special a identităţii de părţi, în mod corect a reţinut instanţa de fond că este exclusă de plano aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură sentinţa nr. 625/11.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei nr. 944/26.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

Nefondate sunt susţinerile recurentului reclamant în sensul că prin art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016 s-ar institui condiţii suplimentare pentru acordarea permisiunii de ieşire din închisoare, privită ca recompensă, faţă de cele instituite prin lege, pentru că această abordare legislativă nu este nelegală prin ea însăşi.

Este de menţionat, sub acest aspect, suplimentar argumentelor instanţei de fond, deopotrivă de juste şi corecte, că, prin art. 98 din Legii nr. 254/2013 sunt reglementate condiţiile generale pentru acordarea oricărei recompense din cele reglementate în cuprinsul normei arătate. În schimb, dispoziţiile art. 99 din lege nu reglementează condiţii pentru acordarea acestei recompense, ci cazurile în care se poate acorda o asemenea recompensă, legiuitorul primar înţelegând a condiţiona această facilitate de un scop determinat, expres prevăzut.

Prin urmare, în lipsa reglementării unor condiţii speciale pentru fiecare recompensă în parte sau grupe de recompense de aceeaşi natură, care sunt de o importanţă diferită, au valenţe distincte asupra persoanei condamnate şi care reprezintă un risc specific pentru societate, se poate afirma că prin dispoziţiile Legii nr. 254/2013 au fost delegate legiuitorului secundar şi atributul legiferării condiţiilor specifice de acordare a acestei recompense, conduita legiuitorului secundar fiind conformă cu legea a cărei organizare şi-a asumat-o.

Faţă de cele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a constatat că actele administrative supuse controlului judecătoresc în cauză sunt legale, context în care hotărârea recurată de validare a acestora a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. prin mandatar D. împotriva sentinţei civile nr. 3458 din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.