Scope of Guarantee Fund compensation: per-claim vs. per-creditor application of the 450,000 RON cap for CASCO subrogation claims

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 3465/16.01.2017 prin care pârâtul refuză plata sumei de 3.458 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/13.01.2016 înregistrată cu numărul x/29.01.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucuresti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3669 din 12 octombrie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 3465/16.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată nr. x/29.01.2016, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin recursul formulat, arată că prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., existând totodată încălcări ale normelor de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, situaţie în raport de care devine incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul arată că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu rezidă însă din "configuraţia juridică" a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, respectiv B. - în faliment.

Contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În cauza de faţă, persoana îndreptăţită a solicitat despăgubiri de la asigurătorul RCA (B.) aflat în faliment, este persoana păgubită, respectiv asiguratul Casco care şi-a recuperat însă în întregime prejudiciul.

Persoana păgubita si-ar fi putut execita acest drept in mod direct la asigurătorul RCA - respectiv la societatea B., insa a preferat sa si-l exercite in fata asigurătorului Casco, in temeiul contractului de asigurare facultativ.

Subrogaţia este definită ca reprezentând un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă (asiguratul CASCO), cu toate garanţiile şi accesoriile sale către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial (beneficiarul asigurării RCA), în locul debitorului (asigurătorul RCA).

Contestatoarea este înscrisă în tabelul preliminar al obligaţiilor debitoarei - societatea B. - în faliment, ca unic creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei, la poziţia nr. 463, totalizând o valoare acceptată de 7.198.481 RON. Ca menţiune, se precizează în tabel că petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

Contestatoarea este înscrisă la masa credală a societăţii B. tocmai în virtutea principiilor subrogării legale la care face referire în opiniile legale de care s-a prevalat la judecata în fond, ignorând însă faptul că în cadrul procedurii administrative de plată, suma ce o poate solicita este limitată printr-o lege specială la un plafon maxim.

Astfel, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. adaugă la lege, dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilind o cu totul alta situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate.

Ceea ce se constată din textele legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civilă este faptul ca, legiuitorul, în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut că, de regulă, accidentele de circulaţie sunt soldate cu o pluralitate de victime, aceştia fiind potenţiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, interpretarea data de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - aşa cum prevede explicit textul de lege, şi aşa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe flecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţă de asigurare, este vădit nelegală şi încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese.

Interpretarea dată de către prima instanţă conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraţilor, ipoteza care este exclusă şi care este în mod evident contrar scopului înfiinţării Fondului.

În opinia recurentului, prima instanţă a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin, (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) si (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determina scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susţine că FGA "a preluat riscul din piaţa", căci într-o astfel de ipoteză-ar însemna fie că a suntem succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. nu este determinata în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Recurentul-pârât mai susţine că în mod neîntemeiat s-a reţinut în cuprinsul hotărârii recurate că un argument suplimentar în susţinerea concluziei potrivit căreia noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A. reprezintă recunoaşterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori de asigurări din care rezultă că, "aceiaşi potenţiali creditori figurează la mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi implicit dosare de dauna diferite şi nu la o singură poziţie cu mai multe poliţe de asigurare.

Aşadar, reţinerea "argumentului suplimentar" în concluziile instanţei de fond este lipsită de suport legal, în condiţiile în care acele liste conţin doar potenţiali creditori de asigurări, procedura administrativă necontencioasă de plată din disponibilităţile FGA fiind declanşată doar în urma formulării de către petent a cererii de plată, în condiţiile şi termenele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind finalizată, după analizarea cererii de plată de către FGA, printr-o decizie pe care petentul o poate contesta în condiţiile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În mod nelegal a înlăturat prima instanţa susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B..

Un element foarte important şi ignorat în mod greşit de către prima instanţă este şi conduita neechivocă a contestatoarei A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe faţă de fond în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult.

2. Recurenta-reclamantă A. S.A, prin recursul incident promovat susţine că în mod greşit recurentul-pârât a soluţionat Cererea de plată în sensul respingerii, invocând, în esenţă, drept singur motiv al neplăţii, faptul că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate sau care ar mai fi de încasat, chiar dacă aceste sume rezultă din dosare de daună diferite.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, creanţele către un creditor de asigurare pot fi plătite doar în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Dreptul de a solicita contravaloarea despăgubirii achitate persoanei păgubitei urmare a evenimentului rutier din data de 02.03.2015 izvorăşte din prevederile art. 2210 C. civ. în baza contractului de răspundere civilă obligatorie deţinut de persoana răspunzătoare de producerea evenimentului rutier.

La baza acestei subrogaţii stă contractul de răspundere civilă al persoanei vinovate încheiat cu B., în lipsa acestuia A. ar fi trebuit să recupereze contravaloarea despăgubirii de la persoana care se face răspunzătoare de producerea evenimentului rutier.

Cu toate acestea, prima instanţă nu a făcut nici un fel de referire cu privire la solicitarea subscrisei de obligare a FGA la achitarea sumei de 3.458 RON.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluţionare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, rezultă că toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul subscrisei A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

În susţinerea recursurilor sunt redate si indicate texte de lege incidente cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate ca au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului rezulta ca prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub numărul 6026/29.01.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 3.458 de RON, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană pretins păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terţă persoană ce deţinea asigurare RCA eliberată de B. S.A..

Prin Decizia nr. 3465/16.01.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., în esenţă în baza dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul a avut în vedere exclusiv faptul că în privinţa reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Deci, nu a fost negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului. Acesta a fost recunoscut, de altfel, şi prin plăţile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON. Astfel, în construirea raţionamentului juridic trebuie plecat de la ipoteza că pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei B. S.A. De altfel, legalitatea şi temeinicia actului administrativ se raportează la motivele avute în vedere de pârât la momentul emiterii acestuia. Or, în cuprinsul Deciziei contestate pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulata de A. nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul A. fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Decizia emisă de pârât încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a reţinut că cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând despăgubirile solicitate nu poate fi primită, impunându-se reluarea procedurii administrative şi analiza de către Fond a cererii de plată, având în vedere că cererea nu a mai fost examinată pe fond.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3669 din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul incident declarat de Societatea A. S.A., ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iulie 2020.