Compensation for judicial termination of fishery concessions: scope of lost profits under contractual liability and application of administrative litigation prescriptive periods.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Mediului şi Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor), Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 şi 12519/B./15.08.2003 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

S.C. C. S.R.L. şi D., în temeiul prevederilor art. 49 şi următoarele, vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenţie în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acţiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Administraţia Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investiţiile efectuate şi nerecuperate şi suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a Contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 şi y/03.02.2003 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra cererilor privind intervenientele, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de către S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; de asemenea, a admis şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., şi, în consecinţă, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează:

- către S.C. C. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până a data plăţii efective a debitului; - către S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plăţii efective a debitului;

- către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plăţii efective a debitului.

Instanţa de fond a admis, în parte, cererea expertului şi a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6000 RON, stabilind în sarcina reclamantei şi a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2000 RON fiecare.

Ca o consecinţă a soluţiei dată fondului, prima instanţă a admis, în parte, cererile de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată şi, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4000 RON către S.C. C. S.R.L. şi la plata a câte 1000 de RON către S.C. D. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L..

De asemenea, s-a stabilit că diferenţa sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. C. S.R.L., va rămâne în sarcina statului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, E. "F.", pârâtele Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, precum şi intervenientele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "G." IPURL.

În susţinerea recursului promovat, intervenienta S.C. C. S.R.L. şi reclamanta S.C. A. S.R.L., pe baza unui memoriu de recurs comun, au criticat sentinţa primei instanţe prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

În motivarea primei critici, aceste recurente au susţinut faptul că hotărârea conţine motive contradictorii, întrucât judecătorul fondului, cu toate că, în considerentele sentinţei recurate, reţine cele două componente ale prejudiciului, precum si incidenţa dispoziţiilor art. 1084 C. civ., enumerând investiţiile obligatorii, redate prin expertiza contabilă, în sensul ca sunt identificate cu documente justificative, facturi si adrese de raportare la B., concluzionează în mod contradictoriu asupra faptului că intervenienta nu ar fi făcut dovada realităţii acestor capturi de peşte conform contractului, deşi ar fi făcut dovada că a raportat către B. fiecare investiţie realizată în temeiul contractului de concesiune şi ar fi declarat fiecare cantitate de peşte capturată, prin adrese înregistrate în mod oficial la sediul B., aşa cum rezultă chiar din centralizatorul investiţional emis de această instituţie.

În opinia aceloraşi recurente, ar exista contradicţie între probatoriul administrat şi cele reţinute de instanţa de fond în motivarea sa, în ceea ce priveşte analiza beneficiului nerealizat unde, prin intermediul expertizelor, sunt redate cele doua variante de cantităţi, aşa cum au fost solicitate de instanţa, varianta A, conform actelor puse la dispoziţie de B. si varianta B conform autorizaţiilor emise de B., iar curtea de apel ar fi reţinut în mod contradictoriu, faptul că, la calculul acestui prejudiciu, s-a analizat numai componenta investiţională deoarece nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite si prejudiciul care nu decurge din neexecutarea clauzelor contractuale.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. au arătat faptul că instanţa de fond ar fi interpretat greşit obiectul cauzei deduse judecăţii, dar şi contractul de concesiune, coroborat si cu hotărârea de reziliere a acestui contract; aceasta deoarece ar fi fost interpretate în mod arbitrar noţiunile de "dol" şi "culpă" în executarea obligaţiilor contractuale, aspecte ce nu intrau în sarcina instanţei, aceasta reinterpretând practic sentinţa de reziliere din moment ce a reapreciat legătura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu şi a constatat inexistenţa ei.

În argumentarea criticii vizând lipsa de temei legal a sentinţei recurate si încălcarea, aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentele au susţinut faptul că instanţa de fond nu a luat în seama şi a aplicat greşit clauzele contractuale, atât în ceea ce priveşte recalificarea abuzivă a capturii de peşte, cât si a noţiunii de "beneficiu nerealizat".

În recursul său, intervenienta-recurentă S.C. D. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 304 punctele 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ.. În susţinerea primului motiv de recurs, a argumentat prin aceea că prima instanţă ar fi stabilit în mod greşit situaţia de fapt şi ar fi analizat într-un mod criticabil probatoriul administrat în cauză; în opinia acestei recurente, curtea de apel trebuia să aibă în vedere şi să analizeze pe fond susţinerile formulate prin cererea de intervenţie principală, prin care se învederau obligaţii nerespectate de către pârâţi şi, în raport de acestea, să stabilească răspunderea ce revenea intimaţilor-pârâţi faţă de recurentă şi întinderea în concret a daunelor - interese datorate acesteia. În opinia sa, printr-o greşită stabilire a situaţiei de fapt şi o greşită evaluare a probatoriului administrat, prima instanţă ar fi concluzionat că vinovăţia intimaţilor-pârâţi se caracterizează prin culpă uşoară şi singura obligaţie contractuală încălcată de intimaţii-pârâţi ar fi fost neinformarea despre apariţia unei legi.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de punctul 9, această recurentă critică concluziile instanţei de fond cu privire la modul cum sunt întrunite în cauză condiţiile răspunderii contractuale ale intimaţilor-pârâţi, pretinzând că sunt rezultatul greşitei aplicări a legii la situaţia de fapt (în principal, a greşitei aplicări a art. 1073 - art. 1090 C. civ. 1864, raportat la dispoziţiile art. 18 (4) e) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum şi la dispoziţiile art. 31, art. 32, art. 35 (c) din Legea nr. 219/1998, art. 65, art. 66, art. 67, art. 69 (1), art. 70 din Norma Metodologică Cadru din 25.03.1999 de aplicare a Legii nr. 219/1998); de asemenea, în opinia acestei recurente, întinderea obligaţiei de despăgubire, astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond, ar fi rezultatul unei greşite aplicări a legii. Se arată că prima instanţă trebuia să aibă în vedere şi să analizeze pe fond susţinerile formulate prin cererea de intervenţie principală, prin care se învederau obligaţii nerespectate de către pârâţi şi, în raport de acestea, să se stabilească răspunderea ce revenea intimaţilor-pârâţi faţă de recurentă şi întinderea în concret a daunelor - interese datorate acesteia.

Susţine recurenta că, din analiza întregului material probator existent la dosarul cauzei, revenea instanţei de fond să determine că emiterea Ordinului nr. 642/2005 nu a fost rezultatul unei dispoziţii legale survenite încheierii contractului de concesiune şi că ar fi trebuit să se analizeze conduita intimaţilor-pârâţi, prin prisma dispoziţiilor acestui contract. Astfel, în măsura în care emiterea ordinului menţionat ar fi fost cauzată de necesitatea protejării biodiversităţii, atunci ar fi devenit aplicabile dispoziţiile art. 17.1 b) din contractul de concesiune, iar intimaţii-pârâţi aveau obligaţia de a răscumpăra concesiunea în baza unui preţ de răscumpărare, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 15.2.d) din contract. Aşadar, situaţia de fapt ce se impune a fi reţinută de instanţa de recurs, în opinia recurentei, conturează încălcarea dispoziţiilor contractuale de către concedenţi, în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti concesionarului vreo despăgubire.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9, vechiul C. proc. civ., aceeaşi recurentă a invocat şi pretins greşita aplicare a condiţiilor privind răspunderea civilă contractuală cu referire la materia specială a contractului de concesiune, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1073 - art. 1090 C. civ. 1864, raportat la dispoziţiile art. 18 (4) e) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum şi la dispoziţiile art. 31, art. 32, art. 35 (c) din Legea nr. 219/1998, art. 65, art. 66, art. 67, art. 69 (1), art. 70 din Norma Metodologică Cadru din 25.03.1999 de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. În esenţă, susţinerile recurentei se centrează în jurul ideii că, abuzând de poziţia lor de contractant, dar şi de autoritate publică, intimaţii-pârâţi au provocat modificarea unilaterală a contractelor, iar ulterior au afectat drepturile concesionarilor (inclusiv ale recurentei), prin constituirea de drepturi ale unor terţi asupra obiectului concesiunii, iar în final, au blocat exploatarea obiectului concesiunii. Scopul urmărit de aceste fapte ilicite l-ar fi constituit determinarea încetării concesiunii, fără ca intimaţii-concedenţi să îndeplinească obligaţiile ce le reveneau potrivit contractului (art. 15.2. d) şi 17.1.b) şi legii (art. 31 (2) şi art. 35 din Legea nr. 219/1998), respectiv fără să despăgubească just si prealabil concesionarul.

În opinia sa, recurenta ar fi fost prejudiciată de conduita culpabilă a intimaţilor-pârâţi materializată cel puţin prin următoarele fapte: acordarea de către intimatele-pârâte către terţi a dreptului de exploatare a resursei piscicole, deşi aceasta era concesionată recurentei, încălcarea obligaţiilor din contractul de concesiune, neemiterea autorizaţiilor de pescuit, de mediu şi împuternicirilor agenţilor de pază, nenotificarea recurentei despre intenţia modificărilor legislative şi apoi emiterea Ordinului nr. 642/2005, prin care s-a anulat practic concesiunea, fără despăgubire. Din această perspectivă, susţine titulara căii de atac, obligaţia de despăgubire de către autoritate nu poate fi contestată, iar prejudicial a fost dovedit prin probele administrate.

Împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, a declarat recurs şi pârâta Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor susţinând faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere faptul că această pârâtă nu ar avea calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, deoarece obligaţia stabilită în sarcina ministerului, respectiv aceea de a efectua, în solidar cu pârâta Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", către reclamantă şi intervenienţi, plata sumelor cu titlu de despăgubiri derivate din cele patru contracte de concesiune este eronată, partea semnatară a contractelor de concesiune fiind Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".

Ca atare, calitatea procesuală ar reveni în totalitate părţii semnatare a acordului de voinţă, în speţă, a contractelor de concesiune, în baza cărora au fost stabilite de către instanţa de fond, despăgubirile în favoarea reclamantului şi a intervenienţilor. A mai arătat acest pârât şi faptul că ministerul nu este parte semnatară în contractele de concesiune menţionate anterior, acestea fiind încheiate exclusiv între reclamantă/intervenienţii în nume propriu, în calitate de concesionari şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", în calitate de concedent.

La rândul său, a atacat sentinţa cu recurs şi pârâta Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 304 punctele 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ.. În susţinerea recursului său, această recurentă a arătat faptul că, în mod greşit, instanţa de fond ar fi respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin faptul că a reţinut termenul de prescripţie de 1 an, specific acţiunilor în contencios administrativ şi nu a dat eficienţă prevederilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, cu incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani, în situaţia în care, în anul 2011, titularele dreptului înţeleg să formuleze pretenţii pentru contracte încheiate în anul 2003.

O altă critică invocată de această pârâtă se referă la faptul că, în mod greşit instanţa de fond ar fi reţinut ca admisibilă în parte cererea dedusă judecăţii, făcând o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză. În susţinerea acestei critici, titulara căii de atac a invocat îndeosebi argumente referitoare la lucrarea de specialitate efectuată în prezenta cauză, criticând modul în care expertul desemnat a efectuat expertiza, modul în care instanţa de fond a apreciat asupra obiecţiunilor invocate, dar şi concluziile la care a ajuns expertul, omologate de către judecătorul fondului.

Mai arată recurenta-pârâtă şi faptul că, pentru perioada 2006-2013, resursa piscicolă din zona concesionată a fost atribuită direct pescarilor şi asociaţiilor/organizaţiilor de pescari profesionişti, în virtutea legii, iar reclamanta şi intervenientele nu ar fi făcut dovada creării unui prejudiciu real în patrimoniu sau prin rezilierea contractelor de concesiune, prin raportare la criteriile si modalităţile de stabilire a acestui prejudiciu, în funcţie de motivele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa civilă nr. 3089/20.04.2011, prin care s-au reziliat contractele de concesiune; în opinia sa, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii contractuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia. În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, susţine recurenta că, în situaţia în care reclamanta şi intervenientele nu au plătit redevenţă, ca si obligaţie contractuală, în mod cert nu mai puteau pretinde exercitarea dreptului de exploatare a resursei piscicole şi, în consecinţă, nici eventuale sume de bani pe care le-ar fi putut realiza prin valorificarea acestei resurse. Obţinerea unui profit ca urmare a derulării unei activităţi economice de orice natură ar fi aceasta, nu este o certitudine si nu se poate realiza doar prin analizarea situaţiilor financiare aferente fiecărui an fiscal.

Un alt motiv de recurs invocat de aceeaşi recurentă se referă la pretinsa nemotivare a sentinţei, susţinând faptul că instanţa nu ar fi răspuns tuturor argumentelor sale şi nici obiecţiunilor pe care această parte le-a formulat la raportul de expertiză. De asemenea, se critică şi modalitatea şi cuantumul în care instanţa de fond a dispus obligarea acestei părţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Faţă de recursurile promovate în cauză, s-au formulat întâmpinări care reflectă poziţia procesuală a părţilor faţă de pretenţiile deduse judecăţii şi în raport cu sentinţa recurată, respectiv în raport cu criticile exprimate în conţinutul celor patru recursuri.

Astfel, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursurilor părţilor adverse, admiterea propriilor căi de atac, casarea în parte a hotărârii de primă instanţă şi respingerea în totalitate a cererii introductive.

La rândul său, recurenta S.C. D. S.R.L. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de către Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, precum şi a recursului promovat de Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, arătând în esenţă faptul că, în contra susţinerilor acesteia din urmă, este pe deplin responsabilă pentru achitarea prejudiciului cauzat, deoarece problema de drept dedusă judecăţii în cauza de faţă o reprezintă răspunderea ce revine statului pentru acte abuzive. Împrejurarea că în cauză este vorba despre o răspundere contractuală, nu poate ignora principiile răspunderii statelor pentru acte ilicite. Jurisprudenţa relevantă în această materie reţine că statele sunt obligate să acorde compensaţii pentru actele nelegale, inclusiv sub forma profitului nerealizat, în măsura în care acesta este determinat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt, se reţine că, la datele de 3.02.2003 şi 15.08.2003, între S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi A., în calitate de concesionari, pe de o parte, şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, în calitate de concedent, (prin Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării), administrator al resursei, pe de altă parte, s-au încheiat patru contracte de concesiune, având ca obiect transmiterea de către autoritatea publică centrală şi administratorul resursei piscicole a dreptului de exploatare a resurselor piscicole din domeniul public de interes naţional. La originea acestor convenţii, au stat o serie de contracte de asociere în participaţiune, care au reprezentat esenţa voinţei părţilor semnatare şi care au stat la baza participării la licitaţiile publice organizate de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, prin B., în cursul anilor 2002-2004.

Ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 155/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi art. 13 din Legea nr. 113/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 69/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2001 privind resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura, a operat o subrogaţie legală constând în preluarea calităţii de concedent de către Ministerul Agriculturii, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de pescuit şi acvacultură prin Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură, ca administrator al resursei.

Prin sentinţa civilă nr. 1375 din data de 17.03.2010, devenită irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus rezilierea judiciară a tuturor celor patru contracte de concesiune din culpa exclusivă a concedenţilor, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor contractuale. A reţinut instanţa că reclamantele au făcut dovada neîndeplinirii, de către concedent, a obligaţiilor asumate prin art. 16.2 din contractul de concesiune, referitoare la notificarea concesionarului cu privire la propunerea legislativă şi, ulterior, modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 113/2005, având ca obiect liberalizarea accesului la resursa piscicolă, precum şi cu privire la Ordinul comun nr. 642/15 iulie 2005 ce determina restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; s-a reţinut şi tulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor din contractul de concesiune, prin aplicarea efectivă a dispoziţiilor actelor normative enunţate anterior şi suprafeţelor concesionate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 15.2 lit. d) din contract; de asemenea, şi lipsa de sprijin a concesionarului în executarea îndatoririlor de pază a obiectivului, neeliberând împuternicirile de pază ale agenţilor de pază, preschimbate sau autorizaţiile de pescuit solicitate.

Pe calea cererii introductive din prezentul dosar, reclamanta şi intervenientele în interes propriu au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata contravalorii prejudiciului material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune anterior menţionate, cerere admisă în parte de către instanţa de fond, în condiţiile anterior precizate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată şi fiind în acord cu probele administrate cauzei, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinţei să fie nefondate.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul motivelor de casare invocate de către recurente, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat atât de către recurentele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., cât şi de către recurenta-pârâtă Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Deşi aflate în poziţii procesuale diferite, toate cele 4 recurente au criticat pretinsa nemotivare a sentinţei sau caracterul contradictoriu al argumentelor care o susţin, invocând aspecte de maximă generalitate ce relevă nemulţumirea acestor părţi faţă de soluţie şi nu aspecte concrete care ar putea induce instanţei de reformare concluzia incidenţei în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7, vechiul C. proc. civ. indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţă sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentele erau ţinute să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Este adevărat faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 261 vechiul C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

Aşa cum s-a apreciat de nenumărate ori în doctrină şi în jurisprudenţă, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea, pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, recurentele care au invocat acest motiv de casare fac referiri vagi doar la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, afirmaţii şi concluzii doctrinare şi jurisprudenţiale generale, în ceea ce priveşte obligaţia instanţei de a motiva hotărârea, în realitate declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată. De asemenea, alte argumente valorificate în cadrul acestui motiv de casare se referă la faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse celei care invocă acest aspect, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate, în întregul lor, au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, indiferent de partea căreia îi aparţin, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei, materializată într-o eventuală motivare defectuoasă.

Nefondată, din perspectiva acestui motiv de casare, este şi susţinerea recurentelor S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. în sensul că sentinţa recurată ar conţine argumente contradictorii, în conţinutul considerentelor criticate de către cele două recurente. Astfel, împrejurarea că instanţa de fond a reţinut dreptul acestora la despăgubiri decurgând din culpa parţii adverse în neexecutarea unor obligaţii contractuale, fapt stabilit cu caracter irevocabil în sentinţa de reziliere, nu obliga judecătorul fondului să acorde, necenzurat, reclamantei şi intervenientelor reparaţia solicitată de către acestea, în integralitatea ei. De asemenea, împrejurarea că prima instanţă a înlăturat sau a cenzurat anumite dovezi administrate în cauză nu echivalează cu faptul că ar fi pronunţat o soluţie contradictorie în raport cu ansamblul probelor administrate sau că situaţia de fapt, aşa cum a fost apreciată de către judecător, ar contraveni acestor dovezi.

După analiza prioritară a acestui motiv de recurs, comun a trei dintre cele patru recursuri, Înalta Curte va proceda la analiza recursurilor promovate de către cele două pârâte, întrucât recursurile promovate de reclamantă şi intervenientele în interes propriu conţin anumite critici comune, ce vor fi analizate împreună, ulterior.

Astfel, în recursul său, pârâta Ministerul Mediului a invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deşi prezentul dosar se judecă sub incidenţa dispoziţiilor vechiul C. proc. civ. cu toate acestea, criticile pe care se întemeiază recursul pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul Cod, astfel că instanţa de reformare nu a invocat excepţia nulităţii acestui recurs, ci l-a analizat din perspectiva acestui ultim motiv de recurs.

Unica critică invocată de către recurenta-pârâtă Ministerul Mediului priveşte pretins greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând faptul că această calitate ar reveni în litigiul de faţă, exclusiv părţii semnatare a acordului de voinţă, în speţă a contractelor de concesiune în baza cărora au fost stabilite de către instanţa de fond despăgubirile în favoarea reclamantei şi a intervenienţilor, respectiv Administraţiei Rezervaţia "Biosfera Delta Dunării" care ar fi încheiat respectivele contracte exclusiv în nume propriu.

O astfel de opinie nu poate fi primită de instanţa de recurs, critica sentinţei din această perspectivă fiind, în mod vădit, nefondată.

Astfel, aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanţă, pârâta Ministerul Mediului îşi justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, respectiv de parte angajată în raportul juridic dedus judecăţii. Aceasta deoarece, în contractele de concesiune reiterate şi din care rezultă pretenţiile reclamantei şi ale intervenientelor, contractele depuse în copie inclusiv la dosarul de recurs, una dintre părţile semnatare a fost, contrar celor susţinute de titulara căii de atac ce face obiectul analizei, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, iar contractele poartă semnătura ştampila acestei autorităţi, nefiind asumate în nume propriu de către B., aşa cum s-a susţinut.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă fără putere de tăgadă din conţinutul sentinţei civile prin care s-a dispus rezilierea contractelor de concesiune (respectiv sentinţa nr. 1375/19.03.2016), acelaşi minister a făcut parte din cadrul procesual al respectivului litigiu, fiind obligat în raportul dedus judecăţii, tocmai în considerarea calităţii sale de parte contractantă în dosarul a cărui reziliere s-a solicitat. În consecinţă, pârâta Ministerul Mediului, care este succesorul fostului Minister al Apelor şi Protecţiei Mediului, îşi justifică pe deplin prezenţa procesuală în cadrul prezentului litigiu, în care s-a solicitat obligarea la despăgubiri a semnatarilor contractelor, aflaţi în culpă pentru rezilierea acestuia.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. deja analizat, aceasta a mai invocat şi art. 304 pct. 8 şi pct. 9.

Din analiza în detaliu a memoriului de motivare a recursului acestei pârâte, rezultă că, după expunerea pe larg a situaţiei de fapt, aşa cum este percepută de către respectiva recurentă, alegaţiile acesteia se concentrează, în principal, în două idei principale ce nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. ("când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"), acest motiv de casare fiind invocat pur formal.

Astfel, prima critică se referă la pretins greşita respingere de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Susţine recurenta-pârâtă faptul că nu s-a dat eficienţă prevederilor Decretului 167/1958, reţinându-se în mod eronat termenul de 1 an specific acţiunilor în contencios administrativ.

O asemenea critică este nefondată. Contrar celor susţinute de această recurentă-pârâtă, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, în prezenta cauză, obiectul acţiunii îl reprezintă obligarea autorităţilor pârâte la plata către reclamantă a sumei de 1.038.549,58 RON, reprezentând pierderea efectivă ca urmare a rezilierii contractelor de concesiune, a beneficiului nerealizat (în valoare de 46.231.996,78 RON) şi a cheltuielilor de judecată.

În aceste condiţii, fără putere de tăgadă, este vorba despre o acţiune în contencios administrativ, ce are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate, sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspect reţinut cu caracter definitiv şi prin decizia nr. 7419/22.11.2013 a instanţei supreme, dată în cadrul unui regulator de competenţă într-o cauză similară (fiind vorba despre contracte de concesiune cu aceeaşi natură).

Aprecierea instanţei de fond în sensul că, deşi art. 274 din Legea nr. 219/1998 nu conţine precizări referitoare la instanţa competentă în soluţionarea acţiunii în despăgubiri, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 272 - 274 din Legea nr. 219/1998, în vigoare la data încheierii contractelor şi cu art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 (care dispune că în cazul contractelor de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe sunt supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor), rezultă că atât litigiile izvorâte din încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de concesiune, cât şi cele privind acordarea de despăgubiri rezultând din aceste contracte, sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

În cauza de faţă, însă, aşa cum a reţinut Înalta Curte, având în vedere soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în reziliere, de către curtea de apel, secţia contencios administrativ, acţiunea în despăgubiri, deşi formulată pe cale separată, vizează pretenţii accesorii derivate din litigiul principal, se impun a fi aplicate aceleaşi reguli în materia competenţei, iar natura acestui litigiu atrage reglementarea specifică Legii nr. 554/2004 care are prevederi derogatorii în materia termenelor de prescripţie, ceea ce înlătură susţinerea recurentei Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", în sensul că ar fi incident în speţă termenul de prescripţie de 3 ani stabilit de prevederile Decretului nr. 167/1958.

În acest context, aşa cum a apreciat în mod justificat judecătorul fondului, în condiţiile în care sentinţa de reziliere a contractelor de concesiune a devenit irevocabilă la data de 6 decembrie 2011, data respingerii recursurilor, dreptul la prezenta acţiune nu ar fi putut începe să curgă de la un moment anterior, nefiind cunoscute toate elementele faptice şi juridice pentru exercitarea acţiunii şi, deci, pentru exercitarea dreptului, acţiunea neputând fi prescrisă, dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris.

În acord cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 19 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a fost cunoscută paguba sau de la care aceasta ar fi trebuit să fie cunoscută; un asemenea moment nu se putea raporta decât la data la care reclamantele, la momentul încetării contractelor de concesiune (adică al pronunţării în fond a sentinţei de reziliere) au putut cuantifica întinderea pagubelor cauzate. De la acest moment (17.03.2010), reclamantele au formulat, în termenul de 6 luni, convocarea la conciliere (09.09.2010), iar, de la această dată, cu respectarea termenului de prescripţie de 1 an, calculat de la data de 17.03.2010, au introdus acţiunea judiciară, respectiv la data de 04.03.2011, deci în termenul de 1 an la care fac trimitere dispoziţiile art. 19 alin. (2). În acest context, raţionamentul primului judecător, în sensul că nu s-ar fi putut solicita despăgubiri anterior rezilierii contractelor de concesiune, este unul corect.

Contrar susţinerilor recurentei B., dacă termenul de prescripţie ar fi fost calculat de la momentul blocării concesiunilor, acest termen s-ar fi împlinit înainte de pronunţarea unei soluţii cu privire la reziliere, ceea ce ar fi lipsit de orice fel de eficienţă şi substanţă dreptul pârâtei de a solicita despăgubiri, câtă vreme, până la momentul în care partea vătămată contractual cunoştea rezultatul analizei neexecutării de către o instanţă de judecată, deja dreptul său la acţiune ar fi fost prescris.

Această interpretare pe care, în mod corect, prima instanţă a alocat-o momentului de la care termenul de prescripţie a început să curgă, este în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 568/07.06.2007, potrivit căreia:

"termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. După soluţionarea acţiunii în anulare, aceasta poate estima şi pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un an pentru formularea unei astfel de acţiuni".

Faţă de aceste considerente, critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei apare ca fiind nefondată.

Aceeaşi recurentă, pârâta Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", a invocat şi prevederile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., susţinând faptul că, în mod greşit, acţiunea ar fi fost admisă în parte, deşi instanţa de fond ar fi reţinut că nu sunt îndeplinite în totalitate condiţiile răspunderii contractuale, iar obţinerea unui profit ca urmare a derulării unor activităţi economice de orice natură ar fi, nu este o certitudine şi nu se poate realiza doar prin analizarea situaţiilor financiar aferente fiecărui an fiscal.

În esenţă, criticile subsumate acestui motiv de recurs se centrează pe obiecţiunile acestei pârâte cu privire la concluziile raportului de expertiză, obiecţiuni analizate de către primul judecător şi respinse ca fiind neîntemeiate şi care nu pot fi încadrate în motivul de recurs invocat, afirmându-se ca adevărate critici din perspectiva temeiniciei sentinţei şi a modului de apreciere a probelor administrate.

Trebuie subliniat faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, chiar din perspectiva vechiul C. proc. civ., recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze din cele prevăzute de art. 304, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Ori, nemulţumirea părţii cu privire la omologarea de către instanţă a concluziilor lucrării de specialitate şi cu privire la opinia expertului, vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii, iar aceste susţineri ale recurentei nu fac trimitere la nicio normă de drept material care să fi fost aplicată greşit. Dezvoltarea unui motiv de recurs cu privire la obiecţiunile raportului de expertiză nu poate fi primită de instanţa de recurs, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar instanţei de reformare nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului; aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a analizat obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză şi a apreciat în consecinţă.

Desigur că, din perspectiva dispoziţiilor art. 3041 - vechiul C. proc. civ., recurenta-pârâtă ar fi putut aduce în atenţia instanţei de recurs orice alte motive de nelegalitate privind procedura administrării probei cu expertiza, dar argumentele prezentate nu pot fi incluse în asemenea motive, simpla nemulţumire a pârâtei faţă de concluziile expertului nefiind de natură să atragă nulitatea lucrării de specialitate sau neluarea ei în seamă.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, această recurentă-pârâtă a susţinut faptul că nu ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale, întrucât în sentinţa de reziliere a contractelor, respectiv în dispozitivul său, nu s-ar statua asupra culpei sale. Aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, din perspectiva respectivei hotărâri judecătoreşti cu caracter irevocabil, a fost tranşată însăşi existenţa faptei ilicite a pârâtelor, în sensul neexecutării culpabile de către acestea din urmă a contractelor de concesiune.

Orice alegaţie ulterioară prin care autoritatea încearcă să invoce cel puţin o culpă comună a reclamanţilor în această neexecutare sau lipsa propriei culpe, este lipsită de orice eficienţă juridică în acest moment procesual, în condiţiile în care, în cadrul procesului privind rezilierea, niciuna dintre pârâte nu a formulat o cerere reconvenţională sub acest aspect.

În acest context, se impune a se preciza că, în sentinţa recurată, curtea de apel a reţinut în mod corect faptul că s-a dovedit întrunirea cumulativă a angajării răspunderii contractuale a pârâtelor, atât din perspectiva existenţei faptei ilicite, existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, fără ca recurenta-pârâtă să producă vreo probă de natură a face dovada unei situaţii contrară celei reţinute de prima instanţă. Lipsită de suport real este, în acest context, afirmaţia recurentei în sensul că primul judecător ar fi statuat în sensul inexistenţei faptei ilicite, arătându-se în mod clar că această împrejurare decurge indubitabil din considerentele şi raţionamentul sentinţei de reziliere.

Toate aspectele prin care recurenta-pârâtă B. încearcă să răstoarne concluziile raportului de expertiză sunt aprecieri subiective asupra situaţiei de fapt, pe care sus-numita, deşi a avut posibilitatea de a le dovedi în faţa instanţei de fond, s-a limitat la a face afirmaţii pe care nu le-a probat prin niciun mijloc de probă.

Nici critica referitoare la data de la care trebuia acordată dobânda legală nu are caracter fondat; recurenta nu aduce niciun argument logic sau juridic pentru care dobânda legală să fi trebuit a fi fost calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezentul dosar.

În sfârşit, în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la stabilirea onorariului de expert şi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, deşi recurenta face referire la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care prezentul dosar se judecă sub incidenţa dispoziţiilor vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea criticilor, aceasta se referă la probele în dovedirea cheltuielilor de judecată a căror apreciere este de atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia au fost administrate, ca de altfel şi aprecierea asupra posibilităţii diminuării sau nu a onorariilor de avocat sau a onorariului expertului, în raport cu munca prestată de aceştia, faţă de înscrisurile de la dosar, aşa încât aceste critici nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., ele vizând temeinicia hotărârii atacate. Această apreciere precum şi modul în care s-a dispus cu privire la împărţirea onorariului de expert, scapă cenzurii instanţei de recurs, fiind chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât nu pot face obiectul unor critici care privesc greşita aplicare a legii de drept substanţial - singurele care pot fi primite - şi nici critici cu privire la o pretinsă nemotivare (care, pentru argumentele prezentate anterior, nu erau incidente în speţă, sentinţa recurată fiind motivată), ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanţa de fond şi nu motive de nelegalitate.

În considerarea argumentelor expuse, şi recursul promovat de pârâta Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării apare, aşadar, ca fiind nefondat în întregul său.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L. şi intervenientele S.C. C. şi S.C. D. S.R.L., Înalta Curte va analiza împreună criticile comune, în afara celor ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., deja analizat.

Astfel, toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greşita apreciere de către instanţa de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noţiunilor de "pierdere efectivă" şi "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi, în niciun caz apreciată ca o "îmbogăţire fără justă cauză", câtă vreme blocarea efectivă a concesiunii prin toate mijloacele de către pârâte ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investiţiilor, a bunurilor achiziţionate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi în niciun caz, apreciată ca o "îmbogăţire fără justă cauză", câtă vreme, blocarea efectivă a concesiunii, prin toate mijloacele de către pârâte, ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investiţiilor, a bunurilor achiziţionate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

De asemenea, în opinia recurentelor, beneficiul nerealizat este reprezentat de beneficiul de care acestea au fost lipsite în raport de dinamica investiţiilor realizate, respectiv captura de peşte pe care prima instanţă, în mod nejustificat, nu ar fi acordat-o, deşi aceasta ar fi fost dovedită prin probele administrate.

În plus, recurenta S.C. D. S.A., invocând dispoziţiile art. 3041 vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinţei recurate sub aspectul reevaluării situaţiei de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei uşoare, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci sub forma intenţiei, prin modificările legislative implementate şi care au schimbat condiţiile avute în vedere iniţial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa piscicolă unor terţi. Mai mult decât atât, susţine recurenta, prima instanţă ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispoziţiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire.

În acest context, recurenta a arătat faptul că sentinţa de reziliere (S. civ. nr. 1375/2010) nu avea autoritate de lucru judecat cu privire la lipsa vinovăţiei cu care au acţionat pârâtele, astfel că ar fi trebuit ca acest aspect să fie stabilit de prima instanţă, în prezenta cauză; aceasta, în mod eronat, ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 960 C. civ., 1864 C. civ., vinovăţia pârâtelor îmbrăcând forma dolului ceea ce năştea dreptul celor păgubiţi de reparare a prejudiciului în integralitatea lui, inclusiv sub forma daunelor interese.

Aceste susţineri sunt nefondate şi nu corespund situaţiei de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate şi a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei.

Astfel, contrar celor susţinute de către această din urmă recurentă, prin sentinţa de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentinţa civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut cu titlu irevocabil faptul că sancţiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenţilor, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă şi ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 şi la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa piscicolă şi restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut culpa autorităţii în tulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi şi lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază.

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reţinut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existenţa dolului care presupune întrunirea unor condiţii specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulţumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind uşoară, nu rezultă nici din sentinţa de reziliere şi nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligaţiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, aşa cum se susţine.

În aceste condiţii, prima instanţă s-a raportat în mod corect la dispoziţiile şi considerentele sentinţei de reziliere în ceea ce priveşte stabilirea culpei în sarcina autorităţii şi în ceea ce priveşte conţinutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esenţa instituţiei rezilierii. Susţinerea recurentei S.C. D. în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăţiei cu care a acţionat cel vinovat în neexecutarea obligaţiilor, întrucât instanţa nu ar fi fost investită şi că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ţinut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmaţie speculativă şi lipsită de suport real.

Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei dolului, ci a vinovăţiei sub forma culpei, aşa cum, a fost reţinută şi în hotărârea de reziliere şi a aplicat corect dispoziţiile art. 1084 - 1086 ale vechiul C. civ.

Potrivit aceluiaşi raţionament, prima instanţă a reţinut corect şi faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reţinută în sarcina autorităţii pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale anterior enunţate şi că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei şi intervenientelor.

Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reţine susţinerea recurentei S.C. D. în sensul că ar fi fost susţinută o situaţie de fapt greşită şi că instanţa de reformare, reapreciind dovezile, ar trebui să stabilească o altă situaţie de fapt.

Astfel, aşa cum a apreciat judicios prima instanţă, faţă de considerentele sentinţei prin care s-a dispus rezilierea, în prezenta acţiune în despăgubire nu se poate reţine o situaţie de fapt contrară celei stabilită cu caracter irevocabil prin această din urmă hotărâre şi nici nu s-a făcut dovada unor împrejurări noi, excepţionale cu privire la fapta culpabilă sau vinovăţia pârâtelor, ce a determinat rezilierea, ulterioare pronunţării sentinţei nr. 1375/2010 şi de natură a induce instanţei de reformare concluzia unei situaţii de fapt diferită sau parţial diferită celei stabilită prin respectiva hotărâre.

Astfel, aşa cum s-a menţionat anterior, prin încălcarea dispoziţiilor art. 16.2, 15.2 lit. l) din contract şi prin neeliberarea împuternicirilor de pază sau autorizaţiilor de pescuit solicitate, pârâtele au creat premisele prejudicierii reclamantele şi a intervenientelor; însă, contrar susţinerilor acestora din urmă, faţă de forma vinovăţiei şi raportat la împrejurările concrete ale faptelor culpabile, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare în cauză şi interpretare prin prisma particularităţilor cauzei, a dispoziţiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectivă şi câştigul nerealizat, dar numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu legături cauzale cu faptul ce l-a generat.

În acest context, prima instanţă, pe baza variantelor de calcul oferite de expertul judiciar, a stabilit valoarea reparaţiilor cuvenite fiecăreia dintre părţile reclamante (interveniente) în funcţie de gravitatea faptei ilicite, aşa cum a fost descrisă anterior, reţinând în mod corect faptul că (în lipsa dovezii dolului sau a unei fapte de mai mare gravitate) şi în lipsa dovezii intenţiei ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea) nu se pot acorda reparaţii decât pentru prejudiciul care decurge direct şi efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Astfel, în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, în doctrină, dar şi în practica instanţei supreme, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia. Este fără putere de tăgadă că, prin natura sa, beneficiul nerealizat se raportează la o virtualitate, la o probabilitate, fiind un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia în care partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile asumate). Dar această probabilitate nu poate, sub nicio formă, să excludă un anumit standard, o anumită rigurozitate şi veridicitate a dovezilor si susţinerilor; cu alte cuvinte, nu este suficient să se dovedească simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se probeze fără dubiu că acel beneficiu ar fi fost obţinut dacă partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile, adică legătura de cauzalitate trebuie să existe, nu să fie presupusă.

În cauza de faţă, contrar susţinerilor părţilor interesate, câştigul nerealizat, în proporţia şi cuantumul pe care acestea l-au solicitat, nu poate fi reţinut şi acordat pe baza simplei indicări de către reclamantă şi intervenientă a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a daunelor pretins produse.

Astfel, aşa cum a stabilit judecătorul fondului, beneficiul nerealizat în privinţa capturii de peşte este un element incert şi condiţionat de factori care nu se datorează acţiunii sau inacţiunii pârâtelor, respectiv nu rezultă fără dubiu din fapta culpabilă a acestora; cu alte cuvinte, titularele dreptului nu au făcut dovada obiectivă că modificarea legislaţiei de către autoritate, în condiţiile expuse, a condus la nerealizarea efectivă a capturii de peşte pretinsă, chiar dacă contravaloarea acesteia rezultă din calcule ipotetice.

În acest context, Înalta Curte nu va acorda eficienţă susţinerilor recurentei S.C. D. în sensul viciului de motivare şi de temeinicie a hotărârii prin aceea că judecătorul de fond nu a arătat motivele pentru care înlătură anumite lucrări de specialitate sau pentru care nu a acordat eficienţă probatorie neprezentării părţilor la interogatoriu, chiar dacă este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să releve întocmai motivele pentru care anumite probe au fost înlăturate sau neluate în seamă, dar acest neajuns este departe de a conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de către aceeaşi intervenientă recurentă, se impune a se reaminti că instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză sau de cele ale unei anumite expertize din cele administrate, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui. Instanţa este legată, însă, de constatările de fapt ale experţilor, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.

În ceea ce priveşte susţinerile cu privire la proba cu interogatoriul pârâtelor, trebuie observat că art. 225 din vechiul Cod de procedură, nu dispune în mod imperativ că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde, fără motive temeinice, trebuie constatată ca o mărturisire deplină atâta timp cât lasă la latitudinea instanţei să aprecieze situaţia respectivă, textul precizând că "instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", în ultima ipoteză putând admite pentru completarea probatoriului atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, criticile vizând neacordarea daunelor-interese, a beneficiului nerealizat, a pierderii efective şi referitoare la legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi suma solicitată sunt în mod vădit nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la momentul acordării dobânzii legale, şi aceasta are caracter nefondat, câtă vreme, în mod corect, prima instanţă a considerat că dobânda legală se cuvine a fi calculată, pentru fiecare dintre titularii dreptului, de la data la care a expirat fiecare contract de concesiune în parte, luând în considerare şi calculele efectuate de către expertul desemnat privind actualizarea sumelor certe, raportat la aceleaşi date de referinţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat; în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de fond, din această perspectivă.

Singurele alegaţii pe care aceste recurente le fac în susţinerea acestui motiv de casare, se referă la pretins greşita interpretare de către instanţă a noţiunii de "dol", aspect care nu ar fi intrat în sarcina sa şi care ar fi condus la reinterpretarea nepermisă a contractului de concesiune şi la modul în care primul judecător a analizat problema capturii de peşte la determinarea beneficiului nerealizat.

Fără a proceda la o nouă analiză a acestor susţineri, deja analizate anterior, Înalta Curte constată că aceste susţineri au cel mult valenţa unor critici ce exprimă nemulţumirea celor două recurente faţă de soluţie, ce nu se pot încadra în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are exclusiv şi imperativ în vedere situaţia în care instanţa schimbă în mod vădit natura şi conţinutul actului juridic, implicit a efectelor sale, cu rezultatul ignorării voinţei reale a părţilor, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, recursurile analizate apar ca fiind nefondate, în întregul lor.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât niciunul dintre recursurile declarate împotriva sentinţei curţii de apel nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 304 vechiul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) vechiul C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar, E. "F.", de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de recurenta-pârâtă Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi de recurentele-interveniente S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "G." IPURL împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2020.