Denial of pension-salary cumulation for post-reform healthcare workers does not constitute discrimination absent protected criterion

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, la data de 22 februarie 2016, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 27/13.012016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând desfiinţarea hotărârii atacate, stabilirea calităţii de persoană discriminată şi înlăturarea consecinţei faptei discriminatorii prin restabilirea situaţiei anterioare momentului apariţiei acesteia.

Instanţa a pus în discuţie din oficiu, în condiţiile disp. art. 161 din Legea nr. 554/2004 împrejurarea dacă reclamanta înţelege să se judece şi în contradictoriu cu instituţia ce a săvârşit pretinsa faptă discriminatorie, respectiv Spitalul Elena Beldiman Bârlad iar reclamanta şi+a exprimat acordul în acest sens.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 12/2017 pronunţată în data de 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Elena Beldiman Bârlad şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei.

În motivarea căii de atac a susţinut următoarele:

- sentinţa nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind nemotivată conform legii. Sub acest aspect precizează că instanţa de fond a reluat exclusiv apărările CNCD, fără ca să se dea măcar impresia că susţinerile reclamantei au fost, cel puţin "auzite", iar situaţia extrem de prejudiciabilă în care se afla aceasta redată într-o singură frază, ce menţionează pretinsa absenţă a elementelor de comparabilitate, ce ar fi condus - eventual - la stabilirea unei situaţii discriminatorii.

- în cauză s-au aplicat greşit normele de drept material.

Sub acest aspect solicită instanţei de control judiciar verificarea următoarelor aspecte:

Actul ce datează din 24.07.2014 nu echivalează unei noi solicitări de pensionare. În realitate, solicitarea recurentei viza doar ridicarea unei suspendări a formalităţilor privind dosarul de pensionare şi avea în vedere asigurarea unei surse de venit pentru ipoteza în care demersul juridic privind anularea dispoziţiei iniţiale ar fi eşuat. Instanţa nu putea asimila solicitarea unei cereri distincte de demersul iniţiat la data de 15.05.2014, cu atât mai mult cu cât numerele deciziilor de pensionare sunt identice, sens în care apare evident că această din urmă cerere este indisolubil legată de cea iniţială.

Curtea de Apel Iaşi nu verifică faptul că la data pretinsei celei de-a doua cereri de pensionare, reprezentanţilor spitalului le era cunoscută situaţia A. şi a demersurilor derulate în intenţia soluţionării dosarului de pensionare. În mod nelegal fusese dispusă de către Casa de pensii, anularea cererii de pensionare depusă la data de 15 mai 2014, deşi nu solicitase decât suspendarea dosarului.

Acest aspect este trecut sub tăcere de către instanţa de fond, fiind interpretată eronat şi consecinţa pretinsei celei de-a doua cereri de pensionare, în condiţiile în care la momentul la care se susţine că ar fi adresat acest nou demers juridic Casei de pensii, pretinsa nouă solicitare nu avea nicio aptitudine de a produce efecte juridice.

Verificarea atitudinii manifestată de recurentă probează că ceea ce a dorit de fiecare dată, la fiecare moment la care a sesizat instituţiile statului, a fost recunoaşterea dreptului la muncă, sens în care a apărut şi sesizarea Curţii Constituţionale, precum şi demersul iniţiat în faţa CNCD şi consideră inadmisibil să se creeze o situaţie defavorabilă unei persoane care în mod activ a urmărit apărarea dreptului la muncă în comparaţie cu o persoană pasivă.

Astfel, o persoană care a acceptat pensia ca urmare a aplicării prevederilor Legii 53/2014, poate beneficia si de prevederile Legii nr. 140/2014, cumulând astfel pensia cu salariul. În schimb, unei persoane care a luptat pentru dreptul de a munci mergând inclusiv până la Curtea Constituţională, i se desface contractul de muncă în baza unor interpretări vădit greşite a situaţiei de fapt şi de drept şi, mai mult, i se interzice şi dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 140/2014.

Din perspectiva aspectelor factuale enunţate anterior, apare evident că raţionamentul Curţii de Apel Iaşi este nelegal şi nu soluţionează esenţa litigiului. Se ajunge astfel în situaţia în care persoanei care îşi proclamă acest drept, dar care a iniţiat şi demersuri judiciare legale, nu i se recunoaşte dreptul de a munci, spre deosebire de colege de serviciu, care nu au uzat de calea instanţei şi a căror atitudine obedientă a fost recompensată prin păstrarea calităţii de angajate. Instanţa nu poate ignora ceea ce a declarat martora respectiv, opinia constant exprimată de spital în sensul de a "ocroti" persoanele care nu au deranjat sistemul, care nu şi-au cerut drepturile în instanţă. Manifestarea de discriminare apare evidentă în condiţiile în care singurele două cadre medicale pentru care soluţia a fost diferită sunt recurenta şi numita Judeanu, persoană ce a iniţiat în egală măsură demersuri în faţa instanţelor.

Instanţa nu se preocupă în nici un mod să verifice dacă CNCD a realizat o cercetare a situaţiei în înţelesul legii şi a soluţionat cauza fără a aprecia corect asupra probelor.

În condiţiile anterior descrise, apreciem că o justă coroborare a probelor administrate conduce la concluzia admiterii recursului, casării sentinţei recurate şi admiterii pe fond a cererii de chemare înjudecată.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Spitalul Municipal de Urgenţă Elena Beldiman Bârlad a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 28 ianuarie 2020, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată recursul nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii vizează exercitarea controlului de legalitate asupra Hotărârii nr. 27/13.012016 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin Hotărârea nr. 27/2016 s-au hotărât următoarele:

"Aspectele sesizate nu întrunesc elementele de comparabilitate, potrivit tratamentului diferit aplicat petentei, faţă de alţi colegi, reîncadraţi în muncă, după îndeplinirea vârstei standard de pensionare, potrivit art. 2 alin. (2), O.G. nr. 137/2000, republicată."

Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea reclamantei A., reţinând că "actul contestat este legal, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 27/13.01.2016 a constatat că aspectele sesizate de petenta A. nu întrunesc elementele de comparabilitate, potrivit tratamentului diferit aplicat petentei, faţă de alţi colegi reîncadraţi în muncă, după împlinirea vârstei de pensionare, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000".

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că este nefondată.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

În acest context, Înalta Curte reţine şi că susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluţiei nu are fundament în raţionamentul juridic expus de judecătorul fondului. Cercetând criticile vizând contradictorialitatea motivelor, se constată că tratamentul defavorizant pretins a fi survenit din partea fostului angajator a fost analizat de către judecătorul fondului prin raportare la situaţia de fapt relevată din probele administrate în cauză. Nu au fost identificate argumente contradictorii în expunerea raţionamentului logico-juridic ce a condus la soluţia pronunţată în primă instanţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate hotărârea nr. 27/13.012016, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, act administrativ prin care intimatul-pârât CNCD a stabilit la pct. 1 că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicat (faptele de discriminare descrise în obiectul petiţiei nu se confirmă).

Instanţa de fond a respins cererea reclamantei, confirmând ca legală hotărârea nr. 27/13.012016, adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în soluţionarea petiţiei nr. 3725/28.05.2015, cu referire la faptele sesizate, considerate de către petenta reclamantă a încălca principiul nediscriminării.

Faptele reclamate prin petiţia recurentei-reclamante adresată Consiliului, reiterate prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de recurs, relevă o situaţie în care petentei i se îngrădeşte dreptul la muncă de către partea reclamată, prin faptul că nu i s-a permis să cumuleze pensia cu salariul, invocând discriminarea în raport de ceilalţi colegi, cărora li s-a permis acest fapt, recunoscându-li-se, astfel, dreptul la muncă.

Caracterul nediscriminatoriu al acestor fapte a fost corect stabilit, ele neîntrunind condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; încălcarea unui drept fundamental, prin aplicarea diferită a unui tratament în comparaţie cu alte persoane aflate în situaţii similare şi care să aibă la bază un criteriu interzis.

Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, rezultă că reclamanta nu a dovedit nici în faţa autorităţii pârâte şi nici în faţa instanţei de judecată existenţa situaţiilor analoage şi comparabile în care s-ar fi aplicat tratamentul diferenţiat, prin care s-ar fi urmărit restrângerea unui drept. Tratamentul defavorizant imputat angajatorului, prin aceea că nu-i acordă petentei dreptul de a cumula pensia cu salariul, nu reprezintă o faptă de discriminare în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres şi limitativ prevăzute de ordonanţă sau pe alte criterii având aceeaşi natură.

În ipoteza în care recurenta a ajuns la concluzia că există o încălcare a normelor legale privind raporturile de muncă, această încălcare nu reprezintă prin ea însăşi discriminare, ci îi creează un drept de a se adresa instanţelor de dreptul muncii, ceea ce s-a întâmplat, astfel cum rezultă din actele dosarului.

În acelaşi timp, distinct de ceea ce a avut în vedere Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care s-a oprit în analiza sa la lipsa criteriului de discriminare pe care reclamanta l-a indicat formal, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că toate împrejurările invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să demonstreze că a fost tratată în mod nefavorabil, prin comparaţie cu modul în care au fost tratate alte persoane, aflate într-o situaţie similară, şi nici că motivul acestui tratament l-ar constitui o caracteristică concretă a reclamantei, caracteristică ce se încadrează în categoria "criteriului protejat".

Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că refuzul unităţii spitaliceşti de reîncadrare a petentei în muncă, după îndeplinirea vârstei standard de pensionare nu se datorează unei atitudini discriminatorii faţă de aceasta raportat la ceilalţi colegi şi nu are drept cauză deschiderea unei acţiuni în justiţie de către această petentă, întrucât reclamanta nu se afla în situaţia persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor art. 30 alin. (1) Codul muncii, care pot încheia un contract individual de muncă pe durată determinată (încetarea contractului de muncă pe durată nedeterminată în perioada 24.04.-15.05.2014) până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cu posibilitatea de a cumula pensia cu salariul în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate susţinerile recurentei reclamante în sensul că instanţa de fond nu a verificat cererile din data de 15.05.2014, 29 mai 2014 şi 24.07.2014 şi depuse la Casa de Pensii. În concret în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta solicită a se analiza natura cererilor sale în sensul că în mod nelegal i s-a anulat cerere de pensionare depusă la data de 15 mai 2014, deşi nu solicitase decât suspendarea dosarului şi cererea din data de 24 iulie 2014 reprezenta o cerere de repunere pe rol a dosarului de pensionare.

Instanţa de recurs reţine din cuprinsul actelor dosarului şi a sentinţei recurate că reclamanta a depus personal la Casa Locală de Pensii Bârlad, la data de 15.05.2014, o cerere privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, dar la data de 29.05.2014 printr-o cerere separată a solicitat "a nu se proceda la procesarea dosarului". Casa de pensii Bârlad având în vedere solicitarea din 29.05.2014, a constatat că nu putea pune în executare dosarul de pensionare şi având în vedere că nu avea bază legală să suspende cererea din 15 mai 2014, a anulat decizia de acordare a pensiei pentru limită de vârstă începând cu 15.05.2014.

Ulterior, la data de 24.07.2014, reclamanta a depus o nouă cerere standard la Casa Locală de Pensii Bârlad pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, cerere soluţionată pozitiv prin decizia nr. 76910/12.09.2014, care nu a fost contestată.

Faţă de cele expuse anterior se constată că instanţa de fond la pronunţarea soluţiei a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea eronată, de către instituţiile abilitate, a dispoziţiilor Legii nr. 53/2014 şi a Legii nr. 140/2014 prin prisma art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că o persoană care a acceptat pensia ca urmare a aplicării prevederilor Legii 53/2014, poate beneficia si de prevederile Legii nr. 140/2014, în caz contrar este discriminată, nici aceasta nu este fondată.

Sub acest aspect, prevederile art. 221 din O.U.G. nr. 144/2008, introduse prin Legea nr. 140/2014 privind aprobarea O.U.G. nr. 23/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru modificarea unor acte normative în domeniul sănătăţii, care au în vedere asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali ale căror contracte individuale de muncă au încetat în perioada 24 aprilie-15 mai 2014 în conformitate cu prevederile art. 56 lit. c) Codul muncii sunt foarte clare.

În mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că, reclamanta nu se află în situaţia în care legea prevedea posibilitatea încheierii unui alt contract de muncă pe durată determinată şi deci refuzul expres manifestat nu a fost discriminatoriu.

Înalta Curte constată că atât instanţa de fond cât şi pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au adoptat soluţii corecte, raportat la definiţia discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, republicată, astfel că nu poate fi reţinută vreuna din situaţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, republicată, aspectele invocate de către recurentă neconturând elementele constitutive ale unei discriminări.

Aşadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuţie aspecte noi, care să determine reţinerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanţe, Înalta Curte, observând caracterul formal al acestor critici, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinţei nr. 12/25 ianuarie 2017.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate în cauză, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 12/2017 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2020.