Judges' salary recalcation appeal rejected; obligation to equalize maximum allowances upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 18 aprilie 2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK. şi LL., toţi în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti solicitând:

- obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea în termen de 10 zile a unor acte administrative legale, respectiv a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, în acord cu art. 1 alin. (5)1 şi art. 5 alin. (1) şi (1)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

- obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti la plata diferenţei între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu 9.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit legii, ţinând cont, în cazul promovărilor în funcţie şi a numirii în funcţii de conducere, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 230/F- CONT din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au dispus următoarele:

"Admite în parte cererea formulată de reclamanţii A., B., C., MM., E., F., G., H., I., J., K., L., M., NN., OO., P., Q., R., S. Gheorghe, T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., toţi cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF, din Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 5, în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei, Ministerul Justiţiei, ambii cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 5 şi Curtea de Apel Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 5.

Obligă pârâtul Ministrul Justiţiei să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanţilor, cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei.

Obligă pe pârâtul Ministerul Justiţiei să vireze şi pe pârâta Curtea de Apel Bucureşti să plătească sumele reprezentând diferenţele între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu 9.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 230/F-CONT din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei - prin Ministrul Justiţiei a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu Minsterul Justiţiei.

A susţinut în esenţă pârâtul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor aflaţi în situaţia prevăzută de norma legală, în condiţiile în care aceasta este o normă de excepţie ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului de justiţie, categoria funcţionarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la acelaşi nivel cu personalul din Parlament.

Apreciază recurentul - pârât că, în realitate, instanta de fond a extins aplicarea normei legale aratate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazandu-si solutia pe intenţia legiuitorului, ca masura reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate in aceleasi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie.

Or, menţionează recurentul - pârât, instanta de fond are atributii în ce priveste aplicarea legii si nu atributia de a completa norma legala prin interpretarea intenţei legiuitorului în ce priveste înlaturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispozitii legale. Mai mult, nici Curtea Constitutională nu are competenta de a se pronunta asupra lipsei unei reglementari, stabilind constant în jurisprudenta sa ca nu este legislator pozitiv si nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea in textul legii in vigoare a unei alte dispozitii decat cele existente in cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicatain Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

In aceste condiţii, câtă vreme textul in discuţie constituie o norma de excepţie, de stricta interpretare, care nu a fost declarat neconstiturional, apreciază că instanta de fond era tinuta sa-l aplice ca atare.

Prin cererea de recurs, recurentul - pârât a invocat cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. . 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs

Nici intimata-pârâtă Curtea de Apel Bucureşti şi nici intimaţii-reclamanţi A., B., C., MM., E., F., G., H., I., J., K., L., M., NN., OO., P., Q., R., S. Gheorghe, T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., nu au formulat întâmpinări în cauză.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru,în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia din 22 octombrie 2018 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului promovat de Ministerul Justiţiei - prin Ministrul Justiţiei, la data de 10 septembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios adminstrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii A., B., C., MM., E., F., G., H., I., J., K., L., M., NN., OO., P., Q., R., S. Gheorghe, T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Jusţiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea în termen de 10 zile a unor acte administrative legale, respectiv a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, în acord cu art. 1 alin. (5)1 şi art. 5 alin. (1) şi (1)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei, obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti la plata diferenţei între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu 9.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit legii, ţinând cont, în cazul promovărilor în funcţie şi a numirii în funcţii de conducere, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin hotărârea ce face obiectul prezentei judecăţi, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtului ca la emiterea ordinelor de sanarizare să ţină cont, în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute la data promovării, care să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date, reclamanţii nu au dovedit că pe parcursul perioadei scurse de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, până la data pronunţării hotărârii de fond a intervenit vreuna dintre aceste situaţii.

De asemenea, a apreciat judecătorul fondului că nici cererea de obligare a pârâtului la emiterea ordinelor în termen de 10 zile, nu poate fi primită, în condiţiile în care legea nu prevede un astfel de termen, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 284/2010 nefiind aplicabile reclamanţilor care beneficiază de reglementarea specială a art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 şi, pe de altă parte, deoarece autoritatea publică are la dispoziţie termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru executarea hotărârii.

Faţă de aceste considerente, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţi, fiind obligat pârâtul Ministrul Justiţiei să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanţilor, cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 9.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei.

Totodată, acelaşi pârât, Ministerul Justiţiei a fost obligat să vireze şi pârâta Curtea de Apel Bucureşti să plătească sumele reprezentând diferenţele între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu 9.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

A reţinut în esenţă prima instanţă că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 di O.U.G. nr. 83/2014, sintagma " salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de " acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) şi (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi prin care executivul a intenţionat păstrarea în cursul anului 2015, în plată a salariilor la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014, neputându-se reţine că noţiunea exclude judecătorii, referindu-se numai la funcţionarii publici şi personalul contractual din sistemul de justiţie.

Soluţia primei instanţe este îmbrăţişată şi de instanţa de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente:

În prealabil, în ceea ce priveşte rămânerea fără obiect a acţiunii, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, în cadrul Notelor scrise depuse la dosar pe parcursul judecării recursului, Înalta Curte urmează a respinge această cerere, ca fiind neîntemeiată, întrucât nu există la dosar vreo dovadă din care să reiasă că reclamanţilor le-au fost plătite efectiv diferenţele salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, Ordinul nr. 1490/C/2017 şi anexele depuse la dosar făcând doar dovada că, începând cu data de 09.04.2015 reclamanţilor li s-a stabilit indemnizaţia la nivel maxim. Ori, în condiţiile în care reclamanţii solicită şi plata diferenţei între remuneraţiile plătite începînd cu data de 09.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, iar această dovadă nu a fost făcută de recurentul-pârât, acţiunea nu a rămas fără obiect, cu greşit susţine acesta.

În concluzie, Înalta Curte constată că, prin documentele depuse la dosar, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei nu a făcut dovada că ceea ce s-a dedus judecăţii a fost executat întocmai de autoritatea pârâtă, de bunăvoie, motiv pentru care constată că susţinerea recurentului, în sensul că acţiunea a rămas fără obiect, este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază această poziţie a recurentului -pârât, ca reprezentând un argument în plus al legalităţii şi temeiniciei sentinţei recurate şi nu ca o rămânere fără obiect a acţiunii.

În ceea ce priveşte criticile aceluiaşi recurent referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi, de asemenea, nefondate, reţinând că aceste prevederi vizează şi categoria profesională a judecătorilor, astfel cum corect a stabilit instanţa de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că, în contextul în care autoritatea legiuitoare a înţeles să aprobe cu modificări O.U.G. nr. 83/2014, în scopul eliminării discriminărilor existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, nu se poate susţine că eliminarea unor asemenea discriminări a avut în vedere doar anumite categorii de salariaţi şi nu toţi destinatarii actului normativ în discuţie, aflaţi în aceeaşi situaţie, respectiv cei care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Recurentul -pârât Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, interpretare pe care prima instanţă a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de " acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", noţiune avute în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) şi (2) ale articolului 1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi prin care executivul a intenţionat păstrarea, în cursul anului 2015, în plată a salariilor la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o, ulterior introducerii acţiunii, prin Decizia nr. 23/26.09.2016, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

În mod corect a reţinut judecătorul fondului că, aceeaşi concluzie se desprinde şi din cuprinsul Raportului comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secţiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al articolului 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Înalta Curte constată că, cele reţinute de instanţa de fond nu contrazice aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Prin această decizie Curtea Constituţională nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât, instanţa de control judiciar apreciază ca nefondate crititice formulate de recurentul-pârât.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică.

Prin urmare, textul de lege în discuţie se aplică personalului tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv celui din sistemul de justiţie, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeaşi funcţie şi aceeaşi clasă de salarizare, având aceeaşi vechime în muncă şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, refuzul Ministrului Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

Instanţa supremă apreciază că judecătorul fondului a făcut o analiză corectă a cauzei dedusă judecăţii, considerente pentru care criticile recurenţilor - pârâţi sunt nefondate.

Având în vedere că nu s-a făcut dovada plăţii integrale a drepturilor salariale ale intimaţilor-reclamanţi, ci doar pentru o anumită perioadă de timp, în cauză este incident principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat de dispoziţiile art. 1381 din C. civ., care presupune păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti şi acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate, sens în care, astfel cum corect a apreciat instanţa de fond, este întemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata diferenţei între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu 09.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii în integralitate a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 230/F-CONT din 17 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2019.