Water-resource default-interest claim time-barred; appeal upheld as unfounded

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.05.2017, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 5.542.175,38 RON, reprezentând dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate conform facturilor emise în baza abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă nr. 20419/FSC/09.12.2014.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4984 din data de 18.12.2017, Curtea de Apel Bucureşi, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, ca fiind tardiv formulată. Totodată, a respins excepţia inadmisibilităţii, pentru lipsa, respectiv tardivitatea plângerii prealabile, invocată de către pârât, ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4984 din data de 18.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională Apele Române, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate în sensul respingerii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei iniţial învestite, cu consecinţa obligării intimatei la plata sumei de 5.542.175,38 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere născute ca urmare a nerespectării de către Hidroelectrica S.A. a prevederilor abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă nr. 20419/FSC/09.12.2014.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

Cererea de chemare în judecată formulată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 al C. civ., privind "răspunderea contractuală", ţinând cont de faptul că obiectul acţiunii viza obligarea pârâtei la plata sumei de 5.542.175,38 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere născute ca urmare a nerespectării de către Hidroelectrica S.A. a prevederilor abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod greşit a luat act prima instanţă de precizarea făcută verbal de reprezentantul pârâtei, consemnată în încheierea din data 13.11.2017, în sensul că aceasta şi-a întemeiat excepţia prescripţiei, pe lângă dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi pe art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 7 alin. (1), (6) şi 7 din Legea 554/2004 coroborate cu art. 11 alin. (5) din aceeaşi lege, fără a face referire la art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 şi fără a discuta despre tardivitatea cererii.

Consideră că sunt incidente în cauză şi prevederile pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivarea fiind lacunară, întrucât acţiunea a fost respinsă ca fiind tardiv introdusă fără a se explica motivul pentru care prima instanţă a înţeles să se raporteze la cele două momente, respectiv data de 27.02.2015 şi data de 27.03.2015, la care i-a fost comunicată poziţia Hidroelectrica S.A. privind achitarea parţială a facturilor emise. În acest context mai arată că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ doar în sprijinul pârâtei şi că a soluţionat doar două excepţii, deşi au fost invocate mai multe.

Consideră că ar fi fost necesar să fie analizate circumstanţele concrete în care s-au derulat relaţiile contractuale dintre cele două părţi, având în vedere faptul că în perioada de referinţă pârâta Hidroelectrica S.A. se afla în procedura de insolvenţă reglementată de Legea nr. 85/2006.

Astfel, prima instanţă trebuia să ţină cont de prevederile art. 36 al Legii nr. 85/2006, care stabilesc că "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale", precum şi de prevederile art. 64 alin. (6) ale aceluiaşi act normativ, potrivit cărora "Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment".

Consideră că este evidentă aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond, care nu a ţinut cont de nici-un element de fapt învederat de Administraţia Naţională "Apele Române", calificând o adresă a debitorului şi nici măcar a creditorului, drept momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut la art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004, desconsiderând astfel prevederile art. 8 alin. (3) care consacră faptul că "la soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesul ui public".

Într-o altă ordine de idei, arată că instanţa de fond, cu încălcarea normelor de drept material şi fără a ţine cont şi de prevederile art. 28 alin. (1) al Legii nr. 554/2004, a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, fără a motiva în mod temeinic de ce a stabilit data de 27.02.2015 ca fiind data de la care începe să se calculeze termenul de decădere.

In susţinerea incidenţei în cauză a motivului de recurs prevăzute de art. 488 atin. l pct. 6 şi pct. 8 ale C. proc. civ., reiterează motivele care au determinat-o să înainteze instanţei cererea de chemare în judecată la data 05.05.2017, cu respectarea prevederilor alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 554/2004, fiind evidentă în cauză existenţa "motivelor temeinice" prevăzute de această normă legală, în principal, creanţa solicitată de A.N.A.R. îndeplineşte toate condiţiile de formă impuse de lege, fiind certă, lichidă şi exigibilă, apărută ca urmare a conduitei ilicite a Hidroelectrica S.A. prin raportare la Abonamentul nr. 20419/FSC/09.12.2013, în perioada în care aceasta se afla în interiorul procedurii insolvenţei.

In acest sens, consideră că trebuia să se ţină cont de faptul că norma legală sus-menţionată obligă debitorul să-şi achite creanţele născute după data deschiderii procedurii insolvenţei în baza documentelor din care acestea rezultă, respectiv facturile fiscale depuse la dosarul cauzei, în caz contrar, situaţia litigioasă care ia naştere nu conferă creditorului nici-o cale de realizare a dreptului său, dispoziţiile art. 36 al Legii nr. 86/2006, suspendând de drept orice acţiune în justiţie împotriva debitorului.

Astfel, Administraţia Naţională "Apele Române", cu toate că avea suficient temei în vederea iniţierii unei acţiuni în realizarea dreptului pretins, nu a putut acţiona în acest sens până la momentul la care, printr-o hotărâre definitivă nu s-a pronunţat finalizarea procedurii insolvenţei a debitoarea Hidroelectrica, întrucât aceasta a desconsiderat atât prevederile Abonamentului cât şi ale art. 64 alin (6) din Legea nr. 85/2006, achitând doar parţial facturile care au fost emise. Aşa fiind, este evident că şi dacă ar fi iniţiat procedura concilierii şi s-ar fi adresat instanţei de judecată, cererea sa ar fi intrat sub incidenţa prevederilor art. 36.

În acest sens, arată că potrivit Deciziei nr. 3760 din 6 noiembrie 2013 pronunţată în recurs de secţia a Il-a civila a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevăd că de la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului sau bunurilor sale, se aplică creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, în timp ce pentru creanţele născute după deschiderea procedurii, creditoarea are la îndemână calea prevăzută de art. 64 alin. (6) din aceeaşi lege. Pentru aceste creanţe nu este necesară înscrierea la masa credală, creditoarea având posibilitatea legală de a se adresa administratorului judiciar pentru plata creanţei sale născute în timpul procedurii şi de a obţine această plată înaintea oricărei alte ordini de distribuire, astfel cum rezultă în mod evident că a procedat şi recurenta reclamantă în speţă, în certificatele de depozit emise de pârâtă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei nu a existat nicio menţiune cu privire la termenul de executare a obligaţiei, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1858, prescripţia dreptului la acţiune începând să curgă - pentru fiecare dintre acestea - de la data naşterii raportului juridic, respectiv de la data emiterii fiecărui certificat.

Astfel, ţinând cont de data la care au fost emise facturile fiscale supuse atenţiei, respectiv anul 2015 şi în considerarea prevederilor art. 2517 al C. civ., cu care se completează dispoziţiile Legii nr. 554/2004, termenul de prescripţie era cel general de prescripţie de 3 ani. Având în vedere concursul de situaţii ce au dus la vătămarea interesului public general şi totodată al A.N. Apele Române, consideră ca fiind evidentă aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului. Termenul de 12 luni prevăzut de art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 ar fi trebuit calculat de la data la care A.N. Apele Române a comunicat notificarea nr. x/16.07.2016, moment la care debitoarea ieşise din insolvenţă, conform sentinţei civile nr. 4437/21.06.2016. Mai mult, subliniază, pe de o parte, că nici la momentul emiterii facturilor susmenţionate, nici la momentul intrării în insolvenţă al Hidroelectrica S.A. si nici la momentul introducerii acţiunii C. proc. civ. nu mai prevede obligativitatea existentei unei proceduri a concilierii, asimilată procedurii prealabile în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că procedura prealabilă nu poate fi efectuată de către o instituţie publică, aşa cum este Administraţia Naţională "Apele Române".

Termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 trebuia calculat de la momentul comunicării de către Hidroelectrica S.A. a răspunsului nr. 74938.1/18.08.2016 la Notificarea A.N.A.R. NR. 13702/CC/05.07.2016, cererea de chemare în judecată formulată respectând întocmai atât dispoziţiile C. civ. privind prescripţia dreptului material, cât şi cel cuprins într-un act normativ de putere inferioară, precum Legea nr. 554/2004, respectiv 12 luni de la data comunicării actului, devenind evident faptul că în situaţia litigioasă nu se poate pune nici problema tardivităţii, nici prescripţia dreptului la acţiune.

Pe de altă parte, învederează că a înţeles să-şi întemeieze cererea de chemare în judecată în mod exclusiv pe prevederile C. civ., contrar aspectelor dezbătute succint de instanţă de fond, considerând că procedura necesar a fi de urmat în realizarea dreptului pretins este cea prevăzută de prevederile C. civ. respectiv ale C. proc. civ.

În temeiul art. 28 al Legii nr. 554/2004, sunt incidente prezentei cauze prevederile art. 1350 C. civ., care constituie temeiul juridic al cererii şi care stabilesc că "Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat", "atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii" şi "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-arfi mai favorabile".

În continuare, precizează faptul că debitul restant solicitat reprezintă prejudiciu, ca urmare a controlului desfăşurat de auditorii Curţii de Conturi a României, prin prisma faptului că Administraţia Naţională "Apele Române" este instituţie publică de interes naţional, iar contribuţia pe care aceasta o încasează reprezintă o plată eminamente bugetară, conform prevederilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002.

În concluzie, arată că sentinţa a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, dar si cu desconsiderarea principiului interesului public general, si nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa mulţumindu-se în a crea o situaţie nereală şi a admite o excepţie la care pârâta nu a făcut trimitere, aşa cum a arătat mai sus.

În consecinţă, solicită admiterea cererii de recurs.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la prevederile art. 488 alin. (1) pct. .6 C. proc. civ., arată că hotărârea primei instanţe nu se subscrie niciuneia dintre situaţiile prevăzute de acest motiv de casare, întrucât aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază, astfel încât afirmaţia recurentei în sensul că sentinţa este insuficient argumentată, este total nefondată.

Critica adusă sentinţei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material, este neîntemeiată, prin prisma următoarelor argumente:

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 13.11.2017, parte integrantă din sentinţa civilă nr. 4984/18.12.2017, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate prin întâmpinare, de către pârâta Hidroelectrica.

Reprezentantul Hidroelectrica a susţinut excepţiile invocate prin întâmpinare iar la interpelarea instanţei cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv dacă şî-a întemeiat excepţia pe lângă dispoziţiile legale invocate şi pe dispoziţiile, art. 1l alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, având în vedere prevederile legale invocate, a precizat că această excepţie a avut în vedere şi această prevedere legală.

Drept pentru care instanţa de fond, în virtutea rolului activ, a constatat că apărarea Hidroelectrica întemeiată pe dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 54/2004 se subscrie excepţiei tardivităţii introducerii cererii, care a fost pusă în discuţia părţilor.

Instanţa de fond, a rămas în pronunţare asupra excepţiilor invocate de către Hidroelectrica. Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii ca urmare a lipsei plângerii prealabile, respectiv, ca urmare a tardivităţii plângerii prealabile,

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, instanţa a admis-o având în vedere întregul material probator aflat la dosarul cauzei, din care rezultă ca cererea de chemare în judecată nu a fost înregistrată pe rolul instanţei în interiorul termenului de 1 an, prin prisma dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 54/2004.

La admiterea excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată, instanţa a făcut o apreciere corecta a aplicării art. 11 alln. 2 din Legea nr. 54/2004, raportata la obiectul, litigiului, respectiv obligarea pârâtei Hidroelectrica la plata dobânzilor de întârziere, pretenţie decurgând din nerespectarea clauzelor contractului intervenit între părţi, deci răspundere contractuală, momentele de la care încep să curgă termenele de introducere a acţiunii fiind prevăzute alternativi.

Astfel instanţa a apreciat că termenul de 1 an a început să curgă de la data de 27.02.2015, dată la care recurenta a cunoscut faptul că facturile fiscale au fost achitate cu întârziere, aceasta având încă de la acea dată posibilitatea sa demareze procedura, administrativă şi ulterior judiciară de recuperare a acestor sume, însă a introdus cererea de chemare în judecată în dată de 05.05.2017, cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 54/2004.

Mal mult, instanţa a constatat împlinit termenul de l an chiar şi în situaţia în care acest termen ar curge de la data primirii adresei ne. 6045/27.03.2015 prin care s-a comunicat refuzul ferm de achitarea sumelor pretinse care fac obiectul prezentului litigiu, menţionând că fiind un termen de decădere nu sunt incidente prevederile referitoare la întreruperea sau suspendare acestuia.

Referitor la susţinerea recurentei, în sensul că instanţa s-a pronunţat asupra tardivităţii cererii, în condiţiile în care, prin întâmpinare Hidroelectrica nu s-a făcut nicio trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 54/2004 recurenta A.N.A.R. omite voit să facă referire la susţinerea din întâmpinare, referitoare la termenul de 1 an de la data luării la cunoştinţă despre pretinsa încălcare a obligaţiei de plată, respectiv la art. 11 din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu se poate susţine că instanţa şi-a depăşit atribuţiile, pronunţându-se asupra unor aspecte, fiind evident că ca pe lângă excepţia prescripţiei s-a făcut referire si la tardivitatea, cererii introductive de instanţă, prin raportare la materialul probator al cauzei.

Critica adusă sentinţei recurate, în sensul că, deşi instanţa menţionează că se va pronunţa cu prioritate asupra tuturor excepţiilor invocate, nu a analizat decât doua dintre acestea, este nefondată, întrucât prima instanţă, stabilind ordinea soluţionării excepţiilor, în condiţiile în care a admis o excepţie, este evident că nu se mai impunea să se pronunţe asupra celorlalte excepţii invocate în cauză, respectiv excepţia prescripţiei în temeiul Legii nr. 554/2004 şi a C. civ. şi excepţia decăderii invocată în temeiul Legii nr. 85/2006.

Cu privire la celelalte susţineri din cererea de recurs, arată că acestea nu constituie în concret critici de recurs, întrucât instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestora ele reprezentând consideraţii proprii ale reclamantei recurente. Recurenta susţine faptul ca datorită stării de insolvenţă în care s-a aflat Hidroelectrica, nu a avut nicio cale de realizare a dreptului său, întrucât în temeiul dispoziţiilor art. 36 al Legii nr. 85/2006 i-ar fi fost suspendată de drept orice acţiune în justiţie împotriva Hidroelectrica.

În motivarea excepţiei decăderii (întâmpinarea de la dosarul de fond) au fost invocate şi următoarele argumente:

Alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 85/2006 prevede că debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum si orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar.

Alin. (3) al art. 21 din Legea nr. 85/2006 stipulează: Contestaţia trebuie să fie înregistrată în termen de 3 zile de la depunerea raportului prevăzut la alin. (1), iar potrivit alin. (4) al art. 21 Judecătorul -sindic va soluţiona contestaţia în termen de 5 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate:.

În Raportul administratorului judiciar A. privind activitatea desfăşurată în perioada 01.04.2015-30.04.2015, la Capitolul II Descrierea activităţilor desfăşurate, pct. B. Măsuri procedurale este consemnată situaţia soluţionării cererii A.N.A.R. referitoare la factura x/12.03.2015 prin comunicarea adresei/notificării Hidroelectrica nr. 52990/12.05.2015 (anexată la cererea de chemare în judecată, prin care se făcea cunoscut că factura respectivă a fost acceptată parţial la plată, în limita sumei de 3.312.757,15 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere precum şi faptul că-Hidroelectrica nu va achita contravaloarea dobânzilor de întârziere, pentru argumentele invocate în conţinutul notificării respective.

În Raportul administratorului judiciar A. privind activitatea desfăşurată în perioada 01.06.2015-30.06.2015, la Capitolul II, Descrierea activităţilor desfăşurate, pct. B- Masuri procedurale pag. 56 a fost consemnată situaţia soluţionării cererii A.N.A.R. referitoare (la factura x/30.04.2015 prin comunicarea adresei/notificării Hidroelectrica nr. x/11.06.2015 (anexată la cererea de chemare în judecată) prin care se făcea cunoscut că factura respectivă a fost acceptată parţial la plată, în limita sumei de 365.279,71 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, precum şi faptul că Hidroelectrica nu va achita contravaloarea- dobânzilor de întârziere, pentru argumentele invocate în conţinutul notificării respective.

Măsurile administratorului judiciar cu privire la plata parţială a celor 2 facturi, respectiv refuzul achitării contravalorii dobânzilor de întârziere, măsuri cuprinse în cele 2 rapoarte menţionate mal sus, nu au fost contestate de către reclamanta A.N.A.R., în condiţiile şi termenul prevâzut.de legea specială, respectiv art. 21 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2006 .

Termenul prevăzut de alin. (3) al art. 21 din legea specială, respectiv termenul de 3 zile de la depunerea raportului prevăzut la alin. (1), pentru depunerea contestaţiei este un termen de decădere.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea Hidroelectrica la plata unor sume nedatorate, fără ca reclamanta A.N.A.R. sa fi contestat în prealabil şi în termen în cadrul procedurii insolvenţei pârâtei Hidroelectrica (procedură. închisă de judecătorul sindic în data de 21.06.2016) măsura administratorului. judiciar al Hidroelectrica de respingere de la plată a acestor sume.

Necontestarea. masurilor administratorului judiciar in termen si respectiv, neîndeplinirea actului de procedura prevăzut de legea specială a insolventei a dus la consolidarea măsurii administratorului judiciar cu privire la plata parţială a celor 2 facturi, respectiv refuzul achitării contravalorii dobânzilor de întârziere, măsuri cuprinse în cele 2 rapoarte menţionate mai sus.

Luând în considerare aceste argumente, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu îşi găseşte justificarea legală .

Consideraţiile recurentei cu referire la faptul ca, potrivit art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 ar trebui calculat de la momentul comunicării răspunsului nr. 74938.1/18.08.2016, astfel încât să se constate că nu operează tardivitatea cererii şi nici prescripţia dreptului material la acţiune, nu au o argumentaţie legală, întrucât dispoziţiile legale care instituie termenele de prescripţie şi de decădere, precum şi momentele de la care acestea încep să curgă, sunt de strictă interpretare, instanţa neputând da o altă interpretare acestora decât cea prevăzută de lege, drept pentru care solicită respingerea lor ca neîntemeiate.

Având în vedere motivele invocate prin prezentă întâmpinare, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate în sensul respingerii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei iniţial învestite, cu consecinţa obligării intimatei la plata sumei de 5.542.175,38 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor invocate prin întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare, depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale, obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 5.542.175,38 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate conform facturilor emise în baza abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă nr. 20419/FSC/09.12.2014.

Prin criticile care se subscriu motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că motivarea instanţei de fond este lacunară, prima instanţă nu explică care este motivul pentru care a înţeles să se raporteze la cele două momente, respectiv data de 27.02.2015 şi data de 27.03.2015, la care i-a fost comunicată poziţia pârâtei prin care aceasta i-a adus la cunoştinţă că înţelege să achite parţial cuantumul facturilor emise. De asemenea, a arătat că ar fi fost necesar să se analizeze în mod temeinic situaţia de fapt sub imperiul căreia s-au derulat relaţiile contractuale dintre cele două părţi, în condiţiile în care, în perioada de referinţă pârâta Hidroelectrica S.A. se afla în procedură de insolvenţă, reglementată prin prevederile Legii nr. 85/2006, respectiv că s-au soluţionat doar două excepţii deşi au fost invocate mai multe. Drept urmare, conchide că prin hotărârea recurată s-a desconsiderat principiul consacrat de art. 8 alin. (3), potrivit căruia "la soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesul ui public".

Prima instanţă a admis excepţia tardivităţii invocate de pârâtă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind tardiv formulată. Totodată, a respins excepţia inadmisibilităţii, pentru lipsa, respectiv tardivitatea plângerii prealabile, invocată de către pârât, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a stabilit ordinea de soluţionare a excepţiilor în temeiul dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. şi, după ce a respins a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 pentru lipsa plângerii prealabile, respectiv ca urmare a tardivităţii plângerii prealabile, a analizat tardivitatea cererii de chemare în judecată, excepţie care, odată ce a fost admisă, a făcut inutilă atât soluţionarea celorlalte excepţii cât şi a fondului cauzei. Aşa fiind, aplicarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. nu impunea soluţionarea tuturor excepţiilor invocate.

În ceea ce priveşte natura juridică a litigiului, prima instanţă a stabilit că este vorba despre un litigiu legat de executarea contractului, şi, având în vedere că partea a încercat realizarea dreptului său care izvorăşte din încălcarea unei obligaţii contractuale în cadrul contenciosului administrativ, a apreciat că prima solicitare care poate fi considerată plângere prealabilă datează din 12.03.2015, dată la care a fost emisă factura fiscală ANAR x - 386/12.03.2015, refuzată la plată în mod expres de către pârâtă la data de 27.03.2015.

Sub aspectul excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată prima instanţă a reţinut că prin întâmpinare pârâta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată nu a fost înregistrată pe rolul instanţei în interiorul termenului de 1 an, susţinere întemeiată în mod greşit pe dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, la termenul de judecată din data de 13.11.2017, a calificat aceste susţineri ca fiind o excepţie de tardivitate a cererii de chemare în judecată şi a pus în discuţia părţilor acest aspect, indicând temeiul de drept, respectiv prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În concret, observând că obiectul litigiului îl constituie obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în temeiul răspunderii contractuale, Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă, că reclamanta a era în măsură să demareze procedura administrativă şi ulterior cea jurisdicţională de recuperare a acestor sume începând din data de 27.02.2015, dată la care avea cunoştinţa de faptul că facturile fiscale au fost achitate cu întârziere, iar faptul că în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 exista posibilitatea ca judecata cauzei să fie suspendată nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte curgerea termenul de exercitare a acţiunii în contencios administrativ.

Mai mult, chiar dacă momentul de la care a început să curgă termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 s-ar raporta la data primirii adresei nr. x/27.03.2015, prin care i se comunică recurentei reclamante refuzul ferm de achitare a acestor sume, termenul de exercitare este tot împlinit.

Totodată, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, termenul de un an fiind unul de decădere, nu sunt aplicabile în cauză prevederile referitoare la întreruperea sau suspendarea acestuia, motiv pentru care că nu prezintă relevanţă nici atitudinea contradictorie a pârâtului şi nici faptul că în cadrul procedurii insolvenţei orice demers împotriva măsurii lichidatorului judiciar de respingere a cererii de plată întemeiată pe dispoziţiile art. 64 alin. (6) din Legii nr. 85/2006 au fost lipsite de eficienţă.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a criticat modalitatea în care prima instanţă a recalificat excepţia prescripţiei dreptului material de acţiune în excepţia tardivităţii, întemeiată pe art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, deşi în cuprinsul întâmpinării nu s-a facut nicio trimitere la această normă legală.

În acest context recurenta reclamantă a mai susţinut că termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 trebuia calculat de la momentul comunicării de către Hidroelectrica S.A. a răspunsului nr. 74938.1/18.08.2016 la Notificarea A.N.A.R. nr. 13702/CC/05.07.2016, instanţa de fond raportându-se în mod greşit la momentele anterior menţionate, respectiv data de 27.02.2015 şi data de 27.03.2015. În concret, a afirmat că data comunicării refuzului de plată ar fi putut reprezenta, cel mult, o plângere prealabilă a debitoarei Hidroelectrica, având în vedere că A.N. Apele Române nu poate formula o plângere prealabilă împotriva unui act emis de aceasta. Astfel, raportat la data la care au fost emise facturile fiscale litigioase, respectiv anul 2015 şi în considerarea prevederilor art. 2517 al C. civ., cu care se completează dispoziţiile Legii nr. 554/2004, termenul de prescripţie era cel general de prescripţie de 3 ani.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte apreciază că termenul de general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2517 C. proc. civ., nu este compatibil cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 referitoare la termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ. De asemenea, susţinerea conform căreia la momentul introducerii cererii de chemare în judecată C. proc. civ. nu mai prevede obligativitatea procedurii concilierii, asimilată procedurii prealabile în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, este lipsită de relevanţă, întrucât legea specială, care prevede obligativitatea plângerii prealabile, nu putea fi abrogată sau modificată în mod tacit prin modificări ale legii generale. În acest context trebuie precizat că în cadrul contractelor administrative, acte administrative bilaterale, procedura plângerii prealabile poate fi declanşată de oricare dintre părţi, chiar şi de către Administraţia Naţională "Apele Române".

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost în mod corect recalificată în excepţia tardivităţii, în condiţiile în care prin întâmpinarea formulată s-au invocat dispoziţiile art. 11 lin.(5) din Legea nr. 554/2004 şi s-a arătat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă peste termenul de 6 luni prevăzut de lege în raport cu oricare dintre situaţiile reglementate de art. 11 alin. (1), lit. a), b) şi e) din acelaşi act normativ.

Astfel, prima instanţă, în corecta aplicare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., a observat şi a pus în discuţia părţilor faptul că, prin întâmpinarea formulată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost invocată atât în raport de încălcarea termenului de 6 lui de la data comunicării răspunsului la plângere prealabilă cât şi a termenului de 1 an de la data luării la cunoştinţă despre pretinsa încălcare a obligaţiei, raportat la data scadenţei fiecărei facturi în parte.

În concluzie, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 5.05.2017, cu depăşirea termenului de un an impus de pe art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, excepţia tardivităţii cererea de chemare în judecată a fost în mod corect admisă.

6. Temeiul de drept al soluţiei ponunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române, împotriva sentinţei nr. 4984 din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române, împotriva sentinţei nr. 4984 din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.