Salary reclassification and back wages for auxiliary personnel upheld, with employer's refusal to recognize seniority over 20 years quashed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 18.05.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A., personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat obligarea pârâtului prin Procurorul General, să anuleze Decizia nr. 437/7.02.2017 şi să emită o nouă decizie de salarizare prin care: indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON. începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015; vechimea în funcţie să fie mai mare de 20 de ani, reclamantul funcţionând în această instituţie de 23 de ani.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 286 din data de 30.01.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat în parte Decizia nr. 437/7.02.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte data recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referinţă sectoriale de 445,5 RON; a obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită reclamantului decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale producătoare de efecte juridice astfel în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON; a obligat pârâtul să plătească reclamantului diferenţele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile 286 din data de 30.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin motivele de recurs formulate, reclamantul A. a arătat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani prin depunerea unei adeverinţe emise de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, iar "calculul matematic al situaţiei sale" nu este suficient pentru a face dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcţie mai mare de 20 de ani.

La momentul angajării, postul ocupat figura în statul de funcţii ca funcţionar (aşa cum îl recunoaşte şi art. 93 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), iar începând cu anul 2003 postul a fost transformat în grefier.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Anexa VI din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(3) Personalul îşi păstrează drepturile câştigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcţie sau, după caz, în specialitate dobândite în condiţiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În concluzie, odată cu aplicarea Legii nr. 284 din 28 decembrie 2010, reclamantul trebuia să păstreze drepturile aferente vechimii în funcţie, anume stabilitatea, câştigate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

La data de 4 februarie 2007, reclamantul beneficia de un spor de fidelitate de 10%, potrivit Deciziei Procurorului General Nr. 1381/12.06.2007, ceea ce dovedeşte faptul că avea o vechime efectivă în funcţia auxiliară de specialitate de Ia 10 la 15 ani, calculată conform dispoziţiilor O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei - art. 16.

Potrivit acestor dispoziţii:

"Art. 16 Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe beneficiază de un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţia auxiliară de specialitate, calculat ia salariul de bază, după cum urmează:

- de la 5 la 10 ani - 5%;

- de la 10 la 15 ani -10%;

- de la 15 la 20 de ani -15%;

- peste 20 de ani - 20%.

(2) Sporul prevăzut la alin. (1) se plăteşte de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcţia auxiliară de specialitate".

Aşa cum reiese din acest text de lege, intervalul de timp necesar pentru trecerea dintr-o tranşă în alta, este de 5 ani.

În continuare, recurentul-reclamant prezintă calculul matematic al situaţiei sale menţinând că: Dacă la data de 4 februarie 2007, a fost încadrat în tranşa de la 10 la 15 ani, în mod evident că după 5 ani şi anume la data de 4 februarie 2012, a intrat în tranşa de la 15 la 20 de ani, urmând ca de la data de 4 februarie 2017 să intre în tranşa de peste 20 de ani.

Astfel, apreciază că soluţia dată cererii sale de instanţa de fond nu este conformă cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Anexa VI din Legea nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pe aspectul păstrării drepturilor câştigate aferente, vechimii în funcţie dobândite.

Pentru motivele de fapt şi de drept menţionate solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rejudecarea cauzei în fond şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziei nr. 437/7.02.2017 a Procurorului general şi obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să emită o nouă decizie de încadrare, cu luarea în considerare a unei vechimi în funcţie de peste 20 de ani, drept câştigat şi recunoscut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284 din 28 decembrie 2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate şi respingerea în integralitate a acţiunii, pentru următoarele considerente:

I. Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, "începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân m mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din anexa VI a aceluiaşi act normativ, "Prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. W al părţii a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că noile salarii de bază ale personalului din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1), "La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

II. În conformitate cu art. 1 alin. (51) din O.U.G nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţiei grad, treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Potrivit art. 31 alin. (1)3 din O.U.G nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G nr. 43/2016, "în aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate".

Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea şi creşterile salariale prevăzute de O.G nr. 3/2006 (7%) şi O.G nr. 10/2007 (18%).

III. Acordarea creşterilor salariale de 7% şi 18% doar anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

În această ordine de idei, în considerentele Deciziei nr. 289 din 07.06.2005, publicată în M. Of. nr. 586 din 07.07.2005, Curtea Constituţională a reţinut că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că "sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" Decizia nr. 693 din 17.10.2006, publicată în M. Of. nr. 915 din 10.11.2006).

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O a reţinut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (hot. din 08.11.2005, pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

De asemenea, aceeaşi instanţă a stabilit că "statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit" (hot. din 08.12.2009, pron. în cauza Wieczorek c. Poloniei).

IV. Prima instanţă a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.

Art. 6 alin. (1) C. civ. prevede că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta neavând putere retroactivă.

Neretroactivitatea legii, aşa cum este consacrată constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care o prevăd explicit. în afara excepţiei stabilite prin Constituţie, care priveşte legea penală sau contravenţională mai favorabilă, nicio altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional. El se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.

Aşa cum s-a reţinut în literatura juridică, principiul neretroactivităţii legii civile constă în aceea că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor, nu şi pentru trecut.

În final, solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei recurate şi respingerea în integralitate a acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 04 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 mai 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate atât de recurentul-reclamant, cât şi de recurentul-pârât, a apărărilor formulate prin întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului-reclamant este fondat şi va fi admis, iar recursul recurentului-pârât este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului prin Procurorul General, să anuleze Decizia nr. 437/7.02.2017 şi să emită o nouă decizie de salarizare prin care: indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON. începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015; vechimea în funcţie să fie mai mare de 20 de ani, reclamantul funcţionând în această instituţie de 23 de ani.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea dedusă judecăţii, a anulat în parte Decizia nr. 437/7.02.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte data recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv a unei valori de referinţă sectoriale de 445,5 RON; a obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită reclamantului decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale producătoare de efecte juridice astfel în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, iar în perioada 01.12.2015 -30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 RON; a obligat pârâtul să plătească reclamantului diferenţele salariale rezultate aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în familia ocupaţională "Justiţie", la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (09.04.2015), trebuia să se aibă în vedere o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, iar premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Cu privire la ultimul capăt de cerere s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani prin depunerea unei adeverinţe emise de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, iar "calculul matematic al situaţiei sale" nu este suficient pentru a face dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcţie mai mare de 20 de ani.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual acestora, după cum urmează:

Cu privire la recursul formulat de către reclamant, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 1381 din data de 07.06.2007, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 60 alin. (3), art. 92, art. 93 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 16 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei a decis că începând cu data de 04.02.2007 reclamantul A. beneficiază de un spor de fidelitate de 10%, calculat la salariul de bază. Aceleaşi menţiuni sunt consemnate şi în carnetul de muncă seria x nr. x: beneficiază de un spor de fidelitate de 10% calculat la salariul de bază; grefier gr. III, 10% st., 15% tox., 15% sp.v.

Dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 8/2007, menţionează în mod expres că: (1) Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe beneficiază de un spor de fidelitate, în raport cu vechimea efectivă în funcţia auxiliară de specialitate, calculat la salariul de bază, după cum urmează:

- de la 5 la 10 ani - 5%;

- de la 10 la 15 ani - 10%;

- de la 15 la 20 de ani - 15%;

- peste 20 de ani - 20%.

(2) Sporul prevăzut la alin. (1) se plăteşte de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcţia auxiliară de specialitate.

Din analiza înscrisurilor depuse în susţinerea cererii deduse judecăţii rezultă că pentru acordarea unui spor de fidelitate de 10% la data de 04.02.2007, recurentul-pârât a avut în vedere o vechime efectivă în funcţia auxiliară de specialitate de la 10 la 15 ani, iar pentru acordarea unui spor de fidelitate de 20% recurentul-reclamant trebuia să aibă o vechime efectivă în funcţia auxiliară de specialitate de peste 20 de ani.

În raport de aceste dispoziţii legale precum şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acesta nu a făcut dovada vechimii în muncă mai mare de 20 de ani, faţă de împrejurarea că recurentul-reclamant nu a putut prezenta o adeverinţă emisă de către angajator din care să rezulte perioada neîntreruptă de activitate, atât timp cât din anexa la Decizia nr. 437/07.02.2017 rezultă că recurentul-reclamant este încadrat în funcţia de grefier gr. I, cu o vechime în funcţie de 15-20 ani pentru care i se aplică un spor de 15%.

Or, în situaţia în care la data de 04.02.2007 recurentul-reclamant se încadra în categoria de vechime în funcţia auxiliară de specialitate de la "10 la 15 ani", la data de 07.02.2017, adică după 10 ani nu se putea încadra în categoria următoare "de la 15 la 20 ani", ci trebuia să treacă în ultima categorie "vechime în funcţia auxiliară de specialitate de peste 20 ani".

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a făcut dovada refuzului nejustificat al pârâtului de a lua în considerare la emiterea Deciziei nr. 437/7.02.2017 a unei vechimi în funcţie mai mare de 20 de ani, aspect faţă de care recursul va fi admis.

Cu privire la recursul pârâtului, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin Ordinul nr. 437/07.02.2017 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, drepturile salariale ale reclamanţilor au fost recalculate pe baza unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, dar s-a stabilit ca plata acestor drepturi să se facă cu începere din data de 01.10.2016, în loc de 09.04.2015.

Din această perspectivă sunt relevante modificările aduse prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015, prin care a fost aprobată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

La articolul I, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

În acelaşi sens a reţinut şi prima instanţă, şi anume că prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie.

Această concluzie este susţinută nu numai de Raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Totodată, se reţine că potrivit art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 9 iunie 2016, la O.U.G. nr. 57/2015 se introduce un nou articol, art. 31, cu următorul cuprins:

"(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (...)".

Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, publicată la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016, prin care, la articolul 31 din Ordonanţă, după alin. (1) s-au introdus patru noi alineate, alin. (11)-(14), prin care s-a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizaţiilor, raportarea la indemnizaţiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească.

Însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că, efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a constatat că salariul de bază/indemnizaţia de încadrare pentru reclamanţi trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie, calculat în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, care urmează să fie majorată cu 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015.

În acest sens, s-a reţinut că reclamantul erau îndreptăţit la recalcularea drepturilor salariale, în sensul stabilirii la un nivel maxim care să includă şi majorările salariale de 5%, 2% si 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (deci o valoare de referinţă sectorială de 347,10 RON), precum şi majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 (deci o valoare de referinţă sectorială de 405 RON) şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, încă din data de 09.04.2015.

Cu privire la capătul accesoriu prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de asemenea, se constată că soluţia primei instanţe este legală, aceasta impunându-se în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant prin plata, pentru perioada de timp indicată în cererea de chemare în judecată, a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit.

În acest context, se reţine că pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum, însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Aşadar, prin această obligaţie, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât şi posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuţie (dobânda şi indicele de inflaţie).

Prin urmare, criticile recurentului-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 286 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite şi capătul de cerere formulat de reclamantul A. privind luarea în considerare a vechimii în funcţie mai mare de 20 de ani.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.