Agricultural subsidy set-off upheld; appeal against annulment of debt compensation note dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură, anularea Notei nr. x/19.03.2015 privind compensarea debitelor emisă de pârâtă şi a actului nr. 21167/15.06.2015 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamantă.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia De Plăţi şi Intervenţie Pentru Agricultură, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva sentinţei nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond.

Recurenta susţine că un prim motiv de nelegalitate al sentinţei atacate, care impune casarea acesteia, îl reprezintă faptul că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată fără a se cerceta corespunzător fondul.

Astfel, după cum se poate observa, unul dintre motivele invocate de recurentă în susţinerea anulării compensării - respectiv motivul de la pct. "2)" din acţiunea introductivă - l-a reprezentat încălcarea prevederilor art. 38 şi 40 din O.U.G. nr. 56/2011 de către pârâtă, privitoare la modalităţile şi procedura de stingere a creanţelor bugetare.

În acest sens, a relevat că raportat la prevederile legale menţionate, compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanţelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situaţia în care creanţele nu pot fi recuperate prin modalităţile prevăzuta de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 55/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanţiilor bancare, şi totodată, competenţa de efectuare a compensării nu aparţine APIA (autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene), ci aparţine organelor fiscale, care vor proceda conform C.pr.fir.c.

Astfel, a invocat nelegalitatea compensării întrucât pârâta a trecut direct la compensarea unor pretinse datorii ale recurentei cu subvenţiile la care era îndreptăţită pentru cultura 2014-2015, fără a face în prealabil vreun demers în vederea stingerii pretinsei creanţe prin încasare, deducere sau prin executarea garanţiilor bancare şi fără a face dovada că aceste modalităţi de stingere n-ar fi putut fi realizate.

Totodată, a invocat nulitatea absoluta a compensării întrucât pârâta a efectuat ea însăşi operaţiunea de compensare, deşi, conform O.U.G. nr. 66/2011, aceasta nu are competenţa efectuării compensării, ci această modalitate de stingere a creanţelor bugetare (ca de altfel şi executarea silită) este efectuată de organele fiscale competente.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a analizat corespunzător criticile recurentei, înţelegând să le interpreteze în sensul că ar viza faptul că pârâta nu ar fi individualizat articolele/prevederile aplicabile în cuprinsul Notei de compensare.

Totodată, se susţine că instanţa de fond a analizat necorespunzător situaţia juridică din speţă, considerând în mod greşit că pârâta ar fi efectuat o operaţiune de deducere, deşi din analiza Notei de compensare rezultă clar că pârâta a efectuat operaţiunea de compensare.

Recurenta insistă asupra faptului că nu a invocat nulitatea compensării prin raportare la lipsa individualizării articolelor din actele normative menţionate în Nota de compensare, ci prin raportare la faptul că, pe de-o parte, pârâta a efectuat compensarea deşi era necompetentă din punct de vedere legal, competenţa aparţinând organelor fiscale; iar pe de altă parte, întrucât compensarea este subsidiară în raport de celelalte modalităţi de stingere a creanţelor bugetare prevăzute la lit. a) - c) ale art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011, iar pârâta a trecut direct la compensarea unor pretinse datorii cu subvenţiile la care era îndreptăţită pentru cultura 2014-2015, fără a face în prealabil/a dovedi efectuarea vreunui demers în vederea stingerii pretinsei creanţe prin celelalte modalităţi prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011.

Se apreciază că este evident faptul că în speţa pârâta a înţeles să efectueze o operaţiune de compensare, considerându-se competentă în a efectua această operaţiune-sens în care prin Nota de compensare pârâta a invocat inclusiv prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Precizează totodată că, în ciuda argumentului primei instanţe, este irelevant ce dispoziţii legale au fost invocate în decizia de soluţionare a contestaţiei prealabile, dat fiind faptul că nu acesta este actul prin care s-a efectuat compensarea.

Raportat la aceste aspecte, este fără echivoc concluzia că prima instanţă a analizat necorespunzător fondul litigiului, în sensul că nu a înţeles care a fost operaţiunea efectuată de pârâtă şi contestată de recurentă, reţinând în mod eronat că pârâta ar fi efectuat o deducere, nu o compensare.

Prin urmare, apreciază că modalitatea deficitară în care instanţa de fond a analizat situaţia juridică din speţă, sens în care nu a înţeles ce operaţiune juridică a fost efectuată prin Nota de compensare, echivalează cu o necercetare corespunzătoare a fondului/necercetare a fondului, sens în care trebuie să se dispună casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa care a pronunţat sentinţa atacată/la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, în vederea rejudecării în fond a cauzei.

Totodată, se susţine că sentinţa instanţei de fond este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, se arată că, în mod greşit, a considerat prima instanţă că nu ar fi inadmisibilă compensarea efectuată de autoritate, întrucât aceasta s-ar fi efectuat în cadrul aceluiaşi program/instrument financiar/fond/facilităţi.

Astfel, în opinia recurentei, raportat la faptul că orice compensare presupune existenţa a două datorii reciproce,- compensarea efectuată de pârâtă prin Nota de compensare nr. x/19.03.2015 este inadmisibilă, întrucât subvenţiile nu sunt datorii, în înţeles juridic, pentru putea opera o compensare, ci acestea reprezintă un ajutor financiar nerambursabil acordat (de stat, de o organizaţie etc.) unei persoane fizice/juridice, unei instituţii sau unei organizaţii, în scopul de a susţine o întreprindere sau activitate economică desfăşurată într-o anumită ramură economică.

Cu alte cuvinte, se arată că subvenţia are un caracter individualizat, personalizat şi intuitu personae, fiind acordată pentru sprijinirea procesului de cultivare dintr-o anumită perioadă (în speţă pentru cultura din 2C14-2015), iar sumele la care recurenta este îndreptăţită sunt consecinţa aplicării schemelor de ajutor direct pentru agricultori, prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 73/2009.

Aceste sume, obiect al asistenţei financiare nerambursabile, sunt destinate exclusiv sprijinirii activităţii agricole pentru campania 2014-2015 şi nu pot fi in niciun caz compensate cu pretinse datorii mai vechi, anterioare acestei perioade.

În aceste condiţii, ţinând cont de natura juridică specială a subvenţiilor/ajutoarelor financiare la care recurenta are dreptul, chiar dacă ipotetic ar fi reală pretinsa datorie invocată de pârâtă, această datorie trebuia eventual executată direct, fiind inadmisibilă şi nelegală "compensarea" acesteia cu subvenţia curentă, personalizată, pentru cultura din anul agricol 2014-2015, care are menirea de a sprijini cultivarea în acea campanie.

Or, considerând admisibilă compensarea subvenţiilor cu pretinse datorii pe care le-ar avea recurenta, prima instanţă a încălcat prevederile art. 2 lit. c) şi d) din O.U.G. nr. 66/2011, a scopului prevăzut în preambulul O.U.G. nr. 66/2011, a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, nr. 1698/2005, nr. 73/2009, nr. 1306 şi nr. 1307/2013, prin care s-a stabilit scopul şi obiectivele urmărite prin înfiinţarea instrumentelor de finanţare a politicii agricole comune în cadrul U.E, precum şi natura juridică a sumelor acordate beneficiarilor în vederea sprijinirii activităţilor agricole.

Totodată, considerând că în speţă compensarea ar fi fost efectuată legal, prima instanţă a încălcat/aplicat greşit prevederile art. 38 şi 40 din O.U.G. nr. 66/2011, prin care se reglementează modalităţile de stingere a creanţelor bugetare.

Din analiza art. 38 şi 40 din O.U.G. nr. 66/2011, rezultă 2 aspecte esenţiale privitoare la procedura de stingere a creanţelor fiscale, şi anume: compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanţelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situaţia în care creanţele nu pot fi recuperate prin modalităţile prevăzute de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 66/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanţiilor bancare, şi totodată, competenta de efectuare a compensării nu aparţine APIA (autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene), ci aparţine organelor fiscale care vor proceda conform Codul de procedură fiscală

Or, cel puţin dată fiind necompetenţa pârâtei de a efectua operaţiunea de compensare, apreciem că este evidentă incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a operaţiunii de compensare si a notei de compensare.

De asemenea, instanţa a încălcat/aplicat greşit prevederile legale privitoare la comunicarea proceselor-verbale de constatare a neregulilor (art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 875/2011), precum şi prevederile legale privitoare la scadenţa creanţelor bugetare (art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011).

În acest sens, relevă recurenta că, prin Nota de compensare, s-a menţionat că operaţiunea de compensare a fost realizată în baza Procesului-verbal de constatare a debitului nr. x/21.11.2014.

Or, acest proces-verbal, a fost comunicat legal de-abia la data de 19,05,2015, deci ulterior efectuării operaţiunii de compensare.

Cu alte cuvinte, pârâta a efectuat operaţiunea de compensare în baza unui titlu de creanţă -respectiv Procesul-verbal de constatare a debitului nr. x/21.11.2014-care la acea dată era inopozabil recurentei, nefiind apt de a produce efecte juridice în ceea ce o priveşte pe aceasta.

Susţine recurenta că aprecierile primei instanţe referitoare la comunicarea prin afişare sunt nelegale, deoarece nu există o stipulaţie în cererea unică de plată pe suprafaţă care să instituie în sarcina sa obligaţia de a informa APIA cu privire la schimbarea sediului, iar în plus, procedura de comunicare realizată de intimată direct prin publicarea pe site-ul său, este nelegală şi nulă, şi din prisma art. 10 alin. (5) din H.G. nr. 375/2011, care statuează că procedura publicării pe site, este subsidiară comunicării prin (a) poştă cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire, (b) remiterii (n.n. sub semnătură) şi (c) publicare la sediul debitorului.

Or, apreciază că nu s-ar putea reţine efectuarea unor demersuri rezonabile de identificare a sediului recurentei, dat fiind faptul că pârâta nici măcar nu a încercat să afle sediul prin contactarea directă, deşi avea datele de contact (numere de telefon, adresă de e-mail) ale acesteia în baza sa de date, contactele telefonice fiindu-i de asemenea comunicate şi de ONRC (prin extrasul depus la dosar de pârâtă).

Subliniază faptul că imposibilitatea de comunicare a proceselor-verbale trebuie verificată prin raportare la elemente obiective, acest aspect neputând fi lăsat la aprecierea discreţionară a Autorităţii, întrucât persoana sancţionată ar pierde practic garanţia respectării dreptului la apărare.

Neîndeplinirea conform prevederilor legale a procedurii de comunicare a procesului-verbal nr. x/21.11.2014 - titlul de creanţă în baza căruia s-a efectuat compensarea - are o consecinţă deosebit de importantă în ceea ce priveşte operaţiunea de compensare, anume că aceasta s-a efectuat cu privire la o pretinsă creanţă care nu era scadentă/exigibilă.

Un ultim aspect invocat se referă la faptul că în mod greşit prima instanţă a respins solicitarea recurentei de suspendare a cauzei până la soluţionarea acţiunii în anularea titlului de creanţă în baza căruia s-a efectuat compensarea - procesul-verbal nr. x/21.11.2014- ce face obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, fiind incidente în cauză prevederile prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

1.4 Apărările formulate în cauză:

Intimata pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat întâmpinare, solicitând pe această cale respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a precizat că debitele constatate de A.P.I.A., care fac obiectul titlurilor de creanţă emise de instituţia noastră potrivit prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, se recuperează potrivit prevederilor art. 38 din această ordonanţă.

Or, în cazul recurentei, A.P.I.A. şi-a recuperat creanţa prin deducerea acesteia din plăţile viitoare, nefiind necesară transmiterea titlului executoriu la organele fiscale competente.

În legătură cu susţinerea potrivit căreia nu au fost efectuate demersuri prealabile de recuperare a creanţei, intimata invocă prevederile punctului nr. 13 "Termen de plată" al Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.11.2014, potrivit căruia, neplata creanţei bugetare în termen de 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă, atrase dobânda şi recuperarea acesteia conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Dovada achitării debitului trebuie făcută de recurentă, în sarcina căreia a fost stabilit acesta, si nu de către A.P.I.A.

Aşadar, titlul de creanţa a fost comunicat în data de 05.01.2015 şi pentru că în termenul de 30 de zile nu s-a efectuat nici o plată voluntară, A.P.I.A. a procedat la stingerea creanţei prin deducerea acesteia din plăţile care urmau a fi efectuate recurentei pentru cererea de sprijin depusă în cadrul campaniei 2014.

În ce priveşte critica referitoare la lipsa de competenţă în efectuarea compensării, se arată că A.P.I.A. a procedat în mod corect, respectând prevederile legale în vigoare, atunci când a recuperat creanţa care face obiectul Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.11.2014 prin deducerea acesteia din plăţile viitoare.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă prin recursul formulat, intimata apreciază că are competenta dea efectua deduceri (compensări) potrivit prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 şi a Normele metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a debitelor şi creanţelor beneficiarilor Fondului european de garantare agricolă şi ai Fondului european agricol de dezvoltare rurală, precum şi ai fondurilor de lam bugetul de stat aprobate prin Ordinul M.A.D.R. nr. 66/2011.

Se mai arată că în Nota nr. x/19.03.2015 privind compensarea debitelor sunt enumerate actele normative în temeiul cărora s-a realizat această deducere din plăţile viitoare, respectiv din plăţile aferente campaniei 2014.

În ceea ce priveşte noţiunea de "compensare" folosită de A.P.I.A. prin întâmpinarea depusă la fond, susţine faptul că acesta este şi termenul utilizat de legiuitor în actele normative, de exemplu "Normele metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (...)" sau "Compensarea se face din oficiu (...) ". Această "compensare" vizează deducerea din plăţile viitoare, operaţiune stipulată la art. 38 lit. b) din O.U.G. nr. 66/2011.

Mai precizează intimata că potrivit angajamentului asumat prin semnătură, S.C. A. S.R.L. avea obligaţia ca, în cazul în care intervin modificări ale informaţiilor declarate, după depunerea cererii unice de plată pe suprafaţă, în termen de 10 zile să le comunice în scris la A.P.I.A., astfel că nu se poate susţine că procesul-verbal nu a fost legal comunicat prin afişare.

2. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

2.1 Argumentele de fapt şi de drept relevante:

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În literatura de specialitate s-a precizat că deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba de despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scrurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond nu ar fi făcut o analiză a legalităţii actului administrativ atacat prin prisma criticii referitoare la nelegalitatea operaţiunii efectuate de autoritate.

Se susţine că în acţiune nu s-a invocat nelegalitatea prin prisma neindividualizării textelor de lege în actul administrativ contestat, ci din perspectiva necompetenţei intimatei de a efectua operaţiunea de comepnsare, dar şi a faptului că aceasta era ulterioară altor modalităţi de executare.

Din verificarea sentinţei atacate, se constată că aceasta este la adăpost de critică prin prisma celor invocate, întrucât prima instanţă a analizat toate susţinerile părţilor şi a exprimat prin argumente ample motivele pentru care a înlăturat toate susţinerile recurentei reclamante.

Astfel, în cuprinsul hotărârii se arată că deşi actul administrativ nu a fost corespunzător motivat, indicându-se greşit noţiunea de compensare, totuşi, operaţiunea efectuată a fost aceea de deducere, în baza textelor de lege citate pe larg, în raport de care intimata pârâtă era competentă, dar nici nu erau necesare alte operaţiuni prealabile de executare.

Ca atare, prima instanţă a răspuns implicit criticilor recurentei, prin indicarea textelor de lege incidente, dar şi prin individualizarea corectă a operaţiunii efectuate şi supuse procedurii judiciare în prezentul dosar.

Din acest motiv, primul motiv de nelegaltiate invocat, referitor la lipsa considerentelor sentinţei de fond şi la o pretinsă necercetare a cauzei, nu poate fi primit şi va fi respins ca nefodant.

Un al doilea motiv de nelegalitate invocat este circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când prima instanţă a interpretat sau aplicat greşit normele de drept material.

Se observă că prin Nota nr. x/19.03.2015, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură a dispus compensarea obligaţiilor de plată, scadente şi neachitate de către reclamantă, stabilite prin procesul-verbal nr. x/21.11.2014, cu drepturile rezultate din Decizia de plată Saps C2014 nr. x din 19.03.2015. Compensarea s-a realizat până la concurenţa sumei de 354.754,91 RON.

Verificând acest motiv de nelegalitate, instanţa de control judiciar va porni analiza de la textele de lege ce au incidenţă în cauză, respectiv art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011 potrivit căruia:

"Stingerea creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează prin: (...) b) deducere din plăţile/rambursările următoare"

Totodată, conform art. 41 din acelaşi act normativ:

"(1) Recuperarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli prin încasare se efectuează în conturile indicate în titlul de creanţă, în moneda stabilită în contractul/acordul/decizia/ordinul de finanţare. (2) Recuperarea creanţelor bugetare prin deducerea din plăţile/rambursările următoare pe care debitorul este îndreptăţit să le primească se efectuează numai în cadrul aceluiaşi/aceleiaşi program/instrument financiar/fond/facilităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de actele normative în vigoare care reglementează gestionarea fondurilor europene în cadrul programelor de finanţare a politicii agricole comune, precum şi în alte cazuri în care există un acord scris al Comisiei Europene/donatorului public internaţional. (2^1) În cazul recuperării creanţelor bugetare rezultate din nereguli prin deducere din plăţile/rambursările ulterioare pe care debitorul este îndreptăţit să le primească, data stingerii creanţei se consideră data la care beneficiarul a depus cererea de plată/rambursare de fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora, din care s-a efectuat deducerea respectivă. (2^2) Fac excepţie de la prevederile alin. (21) creanţele bugetare rezultate din nereguli constatate în implementarea proiectelor finanţate prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 şi prin politica agricolă comună, care se sting la data emiterii deciziei de plată/certificatului de plată aferent plăţii pe care beneficiarul este îndreptăţit să o primească."

Raportat la aceste prevederi legale, este evident că nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că operaţiunea de compensare este inadmsibilă întrucât subvenţiile nu sunt datorii în înţeles juridic, pentru a putea opera această procedură.

Aceste argumente nu au corespondent în legislaţia citată mai sus, având în vedere că obligaţiile de plată ale recurentei au ca fundament procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.11.2014, iar drepturile sale de plată au ca fundament Decizia de plată Saps C2014 nr. x din 19.03.2015, de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă- campania 2014.

Aşadar, faţă de drepturile şi obligaţiile financiare ale recurentei decurgând din acelaşi raport de finanţare, în mod legal s-a efectuat operaţiunea de deducere în temeiul dispoziţiilor legale citate.

Fără a nega consideraţiile teoretice ale recurentei referitoare la natura juridică a subvenţiilor, Înalta Curte observă că reţinerea din aceste drepturi a unor obligaţii ce îşi au izvorul în acelaşi raport contractual de finanţare, este o operaţiune permisă de legiuitor, astfel că legalitatea acesteia, este mai presus de prezenta dezbatere.

Totodată, susţinerea conform căreia compensarea este o modalitate subsidiară de stingere a creanţelor bugetare, care poate fi efectuată doar în situaţia în care creanţele nu pot fi recuperate prin modalităţile prevăzute de art. 38 lit. a) - c) din O.U.G. nr. 66/2011 - respectiv prin încasare, deducere sau executarea garanţiilor bancare, reprezintă un argument cu caracter speculativ, întrucât legiuitorul nu a făcut o atare distincţie, astfel încât nu poate fi reţinută ca un motiv de nelegalitate al notei cotestate.

Mai mult, nu pot fi ignorate nici prevederile punctului nr. 13 "Termen de plată" al Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.11.2014, potrivit căruia neplata creanţei bugetare în termen de 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă, atrage dobânda şi recuperarea acesteia conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Ca atare, recurenta este cea care ar fi trebuit să facă dovada plăţii voluntare a debitului, pentru a împiedica executarea în oricare dintre modalităţile prevăzute de actul normativ indicat.

În privinţa motivului de recurs referitor la nulitatea absolută a compensării datorită faptului că intimata pârâtă a efectuat ea însăşi operaţiunea de compensare, deşi, conform O.U.G. nr. 66/2011, aceasta nu avea competenta efectuării compensării, această modalitate de stingere a creanţelor bugetare fiind efectuată de organele fiscale competente, se constată că nici acesta nu este fondat.

Pe această linie de argumentaţie, sunt relevante prevederile O.U.G. nr. 66/2011 dar şi ale Normelor metodologice de aplicare a mecanismului de compensare de către Agenţia de Plăti şi Intervenţie pentru Agricultură a debitelor şi creanţelor beneficiarilor Fondului european de garantare agricolă si ai Fondului european de garantare agricolă şi ai Fondului european agricol de dezvoltare rurală, precum şi ai fondurilor de lam bugetul de stat aprobate prin Ordinul M.A.D.R. nr. 66/2011.

Conform art. 3 alin. (1) şi (3) din acest norme: "Creanţele bugetare se sting prin compensare cu creanţele beneficiarului respectiv, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor; Compensarea se face din oficiu, înainte de efectuarea oricărei plăţi aferente sprijinului financiar acordat, numai pentru creanţele reciproce, constatate de către APIA faţă de beneficiarii sprijinului financiar, rezultate în mod direct din derularea formelor de sprijin pentru implementarea cărora este responsabilă".

Aceste dispoziţii legale infirmă aprecierile recurentei care a susţinut că APIA nu ar avea competenţa de a efectua deduceri conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, aşa cum au fost citate mai sus, astfel că nu se poate vorbi în cauză de o nulitate a notei de compensare din acest motiv.

Ar fi de adăugat că simpla împrejurare că în actul administrativ s-a indicat incorect noţiunea de compensare, în loc de deducere, aşa cum este indicată în cuprinsul art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalităţii operaţiunii, atâta vreme cât au fost respectate condiţiile de fond ale acestea. Un argument în plus ar fi acela că însăşi legislaţia secundară foloseşte termenul de "compensare", astfel că denumirea deducere/compensare este irelevantă din perspectiva legalităţii actului administrativ.

Pe de altă parte, nici indicarea prevederilor O.U.G. nr. 92/2003 nu poate avea o altă consecinţă, deoarece operaţiunea de compensare în baza acestui act normativ se realizează în temeiul disp. art. 38 alin. (1) pct. d şi art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011, iar în prezenta speţă au fost aplicate prevederile punctului b care constituie o aplicaţie cu titlu particular a compensării, ca mod de stingere a obligaţiilor şi care excede cadrului legal mai sus menţionat.

Ultimul motiv de casare invocat, referitor la lipsa caracterului executoriu al procesului-verbal verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.11.2014, întrucât la data efectuării compensării, nu fusese în mod legal comunicat recurentei, este de asemenea nefondat.

Înalta Curte împărtăşeşte argumentele instanţei de fond care a arătat că recurentei reclamantei îi revenea obligaţia, conform cererii unice de plată pe suprafaţă la 15.05.2010- pct. III.1, "Angajamente şi declaraţii", fila x, să încunoştinţeze autoritatea pârâtă cu privire la orice modificare intervenită cu privire la datele din cerere, în termen de 10 zile, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o astfel că este legală comunicarea realizată prin afişarea pe site la 09.01.2015 .

De altfel, situaţia comunicării procesului-verbal de mai sus a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în cadru căruia s-a reţinut: "pârâta a dovedit efectuarea acestor diligenţe suficiente, prin adresa transmisă Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Teleorman, prin care a solicitat informaţii cu privire la adresele sediului principal, precum şi a sediilor secundare ale S.C. A. S.R.L. şi prin încercarea dublă de comunicare la sediul cu care reclamanta figura în cererea de acordare a finanţării... nu i se poate reţine o culpă pârâtei, pentru încercarea de comunicare a proceselor-verbale la adresa cu care chiar reclamanta s-a înscris pentru acordarea plăţii, cât timp chiar reclamanta, potrivit angajamentului asumat prin semnătură, avea obligaţia ca, în cazul în care intervin modificări ale informaţiilor declarate, după depunerea cererii unice de plată pe suprafaţă, în termen de 10 zile să le comunice în scris la A.P.I.A. ... Astfel, în mod corect pârâta a apreciat că singura modalitate efectivă de comunicare rămasă la dispoziţie era cea de la lit. d); Procesul-verbal s-a comunicat la data de 09.01.2015, comunicarea efectuându-se potrivit prevederilor art. 10 alin. (5) lit. d) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875/2011."

Dată fiind împrejurarea că în acest dosar sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 4100/23.11.2018 a ICCJ, fiind confirmate afirmaţiile de mai sus, Înalta Curte constată că nu pot fi contrazisă interpretarea normelor legale raportată la aceeaşi situaţie de fapt efectuată de instanţe cu putere de lucru judecat, în prezenta pricină.

În final, argumentele privind nelegala soluţionare a cererii de suspendare a cauzei, până la soluţionarea dosarului având ca obiect anularea procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare, nu sunt de asemenea în măsură să conducă la reformarea hotărârii, cu atât mai mult, cu cât în prezent această cauză este soluţionată definitiv prin respingerea pretenţiilor recurentei reclamante.

2.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2137 din 21 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2019.