Validity of tax authority orders requiring no inscribed tax debts for energy product commercialization licenses vis-à-vis insolvency law protections

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, la data de 05.05.2017, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscala prin Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, anularea parţială a următoarelor acte administrative cu caracter normativ:

-Ordinul nr. 2491 din 15 septembrie 2010 pentru aprobarea Procedurii şi condiţiilor de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produsele energetice prevăzute la art. 20616 alin. (3) lit. a) - e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv a pct. 6.1. lit. c) şi art. 21 lit. e) din Anexa 1 la Ordin;

-Ordinul nr. 1849 din 17 iunie 2016 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi biocombustibili, precum şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare, respectiv a pct. 6.11 lit. c) şi art. 22 lit. a) din Anexa 1 la Ordin.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 320 din 30 octombrie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta desfăşoară activitatea de comerţ en gros cu produse petroliere, fără depozitare, activitate pentru care, în baza Ordinului nr. 2491/2010, i-a fost eliberat Atestatul de comercializare en gros de produse energetice fără depozitare nr. x/06.11.2009, modificat la data de 16.09.2013 şi apoi revocat prin Decizia nr. 10875/2015 emisă de Biroul Vamal de Interior Timiş pe motiv că societatea înregistra datorii înscrise în certificatul de atestare fiscală.

La data de 25.06.2015, societatea reclamantă a intrat în procedura generală de insolvenţă, iar Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2491/2010, deşi abrogat, a produs efecte juridice care se menţin în privinţa sa, iar parte din prevederile legale care au produs aceste efecte juridice au fost preluate similar în Ordinul OPANAF nr. 1849/2016.

Prin Decizia nr. 5840/2017 emisă de Biroul Vamal de Interior Timiş şi în temeiul art. 435 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pc. 6.1 şi 6.11 lit. c) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1849/2016 şi art. 157 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-a respins reclamantei cererea de atestare şi emitere certificat de comercializare en gros fără depozitare a produselor energetice.

Instanţa de fond a apreciat, în esenţă, că sunt nefondate criticile de nelegalitate aduse actelor administrative contestate, aceste acte nefiind în contradicţie cu legile în executarea cărora au fost emise şi având un domeniu de reglementare distinct de cel al Legii nr. 85/2014.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Rava SPRL - Filiala Timiş, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, societatea recurentă a arătat că se află în insolvenţă, în perioada de observaţie, şi că nu îşi poate desfăşura unicul obiect de activitate pentru că, având unele datorii la bugetul statului anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, este în imposibilitatea de a obţine atestatul de comercializare de produse petroliere, din cauza modului parţial nelegal în care au fost concepute cele două acte administrative cu caracter normativ.

Prin sentinţa atacată, s-a respins cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel normele legale din Legea nr. 85/2014 care, printre altele, prevăd că nicio limitare sau interdicţie nu poate fi impusă unei societăţi aflată în perioada de observaţie sau de reorganizare, pentru motivul că înregistrează datorii născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei (art. 341), precum şi normele legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Prima instanţă a arătat că legiuitorul a prevăzut expres ca operatorii ce intenţionează să comercializeze produse petroliere trebuie nu doar să se înregistreze, ci să şi îndeplinească condiţiile stabilite prin ordin pe întreaga perioadă a comercializării. Prin urmare, câtă vreme prin ordin se arată care este procedura şi condiţiile ce trebuie respectate, nu se poate reţine o încălcare a legii.

Recurenta a arătat că acest considerent al sentinţei încalcă legea, şi anume este încălcat principiul că un act administrativ cu caracter normativ se subordonează legii, deci el nu poate cuprinde prevederi contrare legilor, fie ele ordinare sau organice.

Ordinele Preşedintelui ANAF stabilesc reguli privind modul de eliberare, suspendare sau revocare a acestui atestat, dar aceste reglementări trebuie să fie compatibile cu prevederile legale pertinente din Legea insolvenţei, act cu o putere normativă superioară acestor ordine si in privinţa căreia ÎCCJ a stabilit în Decizia nr. 12/2006 pronunţată în cadrul unui recurs in interesul legii, că "atunci când vin in concurs două legi speciale cu privire la un debitor supus procedurii insolvenţei, legea aplicabilă este întotdeauna legea insolvenţei."

Or, din interpretarea per a contrario a art. 341 din Legea insolvenţei reiese fără echivoc că niciuna dintre decăderile, limitările sau interdicţii instituite pentru motivul intrării în insolvenţă, nu nu pot fi aplicate debitorului pe perioada de observaţie şi nici pe perioada reorganizării judiciare.

Ordinele contestate, acte normative cu putere inferioară Legii insolvenţei, au menirea de a asigura punerea în aplicare a legii, iar nu de a o modifica sau a adăuga la ea. Astfel, este evident ca reglementarea actuală reprezintă o scăpare a autorităţii administrative, care nu a avut în vedere toate posibilele situaţii care pot apărea în aplicarea lor, iar acest neajuns trebuie corectat prin rolul activ al puterii judecătoreşti.

Societatea recurentă se află în perioada de observaţie din cadrul procedurii generale a insolvenţei, aşadar în cadrul de protecţie instituit de Legea insolvenţei, cadru in care activitatea niciunui debitor nu poate fi afectată prin revocarea autorizaţiilor, atestatelor sau licenţelor necesare pentru continuarea activităţii curente şi/sau pentru derularea unui plan de reorganizare, numai pentru motivul că înregistrează datorii către stat, născute anterior deschiderii procedurii de insolvenţă.

Modalitatea în care emiterea şi revocarea atestatului de comercializare a produselor energetice este reglementată la momentul actual prin Ordinele Preşedintelui ANAF indicate face ca prevederile Legii nr. 85/2014 privind reorganizarea să fie golite de conţinut.

Prima instanţă a mai reţinut că societatea ar critica doar modalitatea de aplicare şi interpretare a acestor ordine în situaţia în speţă, iar revocarea atestatului de comercializare nu constituie o cauză de anulare a ordinelor în discuţie, indiferent de caracterul exigibil sau nu al creanţei ce apare în atestatul fiscal.

A făcut o greşită apreciere a obiectului cererii, astfel că şi soluţia pronunţată este nelegală, întrucât, din această perspectivă, prima instanţă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost cerute, încălcând astfel prevederile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta nu a criticat modul de aplicare al celor două acte administrative cu caracter normativ, ci însuşi modul de elaborare a acestora, în sensul că instituie interdicţii nepermise de Legea nr. 85/2014 a insolvenţei şi că nu se corelează cu prevederile Legii insolvenţei, care permit debitorului insolvent să îţi continue activitatea în perioada de observaţie şi apoi de reorganizare.

Conform art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii. În speţă, singura activitate a societăţii este comercializarea en gros de produse energetice. Or, ca urmare a intrării în insolvenţă, concomitent cu acumularea unor datorii anterioare la bugetul statului, cele două ordine îi îngrădesc tocmai acest drept de a-şi continua activitatea, conform regulii "business as usual".

Astfel, sub aspect formal, faţă de prevederile celor două ordine, soluţia de revocare a atestatului de comercializare a produselor petroliere apare ca fiind legală, dispoziţiile acestora fiind clare şi fără echivoc, însă cele două acte sunt nelegale în sine, prin faptul că vin în contradicţie cu Legea nr. 85/2014. Din această perspectivă, nelegalitatea se transmite şi actelor administrative emise în baza ordinelor (decizia de revocare a atestatului de comercializare).

Prima instanţă mai arată că cele două ordine atacate sunt emise în vederea stabilirii procedurii şi condiţiilor vizând atestarea comercializării produselor energetice şi nicidecum pentru punerea în aplicare a Legii insolvenţei.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea primei instanţe, actele normative nu ar trebui să se coreleze, ceea ce este de neacceptat.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, "Proiectul de act normativ trebuie sa instituie reguli necesare, suficiente si posibile care sa conducă la o cat mai mare stabilitate si eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementarilor interne, precum si ale armonizării legislatiei nationale cu legislatia comunitara si cu tratatele internaţionale la care Romania este parte".

Conform art. 13 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, "actul normativ trebuie sa se integreze organic in sistemul legislaţiei".

Astfel cum rezultă din redactarea celor două ordine şi din prevederile legale conţinute, este evident că, la redactarea lor, nu s-a ţinut cont de legislaţia conexă direct aplicabilă acestei situaţii.

Societatea nu a susţinut niciodată că cele două ordine atacate ar fi fost emise pentru punerea în aplicare a Legii insolvenţei. Ceea ce a susţinut este faptul că prevederile legale cuprinse în orice act normativ, din orice domeniu, inclusiv din domeniul fiscal, trebuie să se coreleze şi cu celelalte prevederi legale aflate în conexiune şi că, atâta timp cât un act administrativ cu caracter normativ contravine unor dispoziţii legale sau le face inaplicabile, el este nelegal şi trebuie anulat. O autoritate administrativă, precum Preşedintele ANAF nu are abilitarea legală să legifereze, în sensul de a goli de conţinut sau de a face inaplicabile norme cuprinse într-o altă lege.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Însă, prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 18 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că, în opinia sa, instanţa de fond a reţinut in mod corect, atât situaţia de fapt, cât şi prevederile legale incidente, motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă fiind nefondate şi neputând să conducă la o altă soluţie în cauză.

Astfel, cele două categorii de acte normative (Legea nr. 85/2014 si cele două ordine contestate in cauza) reglementează instituţii juridice distincte, Ordinele Preşedintelui ANAF nr. 2491/2010 şi nr. 1849/2016 fiind emise în vederea stabilirii procedurii şi condiţiilor vizând atestarea comercializării produselor energetice şi nicidecum pentru punerea în aplicare a Legii insolvenţei.

Societatea critica modalitatea de aplicare si interpretare la o situaţie de fapt a ordinelor menţionate, însă nu arată care sunt cauzele anterioare sau concomitente emiterii Ordinelor afectate de un viciu de ilegalitate.

Revocarea atestatului de comercializare en gros de produse energetice fără depozitare nr. x/06.11.2009 de către Biroul Vamal de Interior Timiş prin Decizia nr. 10875/2015 nu reprezintă o cauză de anulare parţială a Ordinelor Preşedintelui ANAF nr. 2491/15.09.2010 si nr. 1849/17.06.2016.

Recurenta-reclamanta susţine în mod eronat că prin revocarea atestatului de comercializare în perioada de observaţie sunt periclitate şansele de reorganizare a societăţii şi nici nu aduce vreo probă în acest sens, încălcând astfel dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Ordinele Preşedintelui ANAF nr. 2491/15.09.2010 si nr. 1849/17.06.2016 reglementează Procedura si condiţiile de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem en gros sau en detail produsele energetice si nu intră in contradicţie cu reglementările niciunui alt act normativ invocat de recurenta-reclamantă.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative cu caracter normativ reprezentate de Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2491 din 15.10.2010 şi Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1849 din 17.06.2016.

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinice şi legale actele administrative contestate.

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte reţine, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 571/2003, ale Legii nr. 85/2014 dar şi ale Legii nr. 24/2000.

Înalta Curte reţine că prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2491 din 15.10.2010 s-au aprobat procedura şi condiţiile de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem en gros sau en detail produse energetice prevăzute la art. 20616 alin. (3) lit. a)-e) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, potrivit pct. 6.1, din Anexa 1 a Ordinului, operatorii economici prevăzuţi la pct. 2.1 care comercializează şi/sau depozitează în sistem en gros produse energetice sau intenţionează să le comercializeze şi să le depoziteze au obligaţia îndeplinirii următoarelor condiţii, la data la care depun cererea şi pe perioada comercializării sau a depozitării produselor energetice prevăzute la art. 20616 alin. (3) lit. a), e) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare: (…) c) societatea nu are datorii înscrise în certificatul de atestare fiscală".

De asemenea, la pct. 21 din Anexa 1 la Ordin se stipulează că "Autoritatea competentă revocă atestatul de comercializare şi/sau depozitare în următoarele situaţii: (…) c) dacă în legătură cu operatorul economic beneficiar a fost deschisă procedura falimentului ori s-a dispus dizolvarea acestuia, în condiţiile legii; (…) e) dacă operatorul economic nu respectă oricare dintre condiţiile prevăzute la pct. 6.1, 6.2 şi/sau 6.3; (…) g) operatorul economic nu respectă condiţiile prevăzute la pct. 6.2 lit. e) şi pct. 6.3 lit. f) pentru atestatele care au fost emise anterior datei de 31 martie 2010."

În baza Ordinului nr. 2491/2010, i-a fost eliberat recurentei reclamante atestatul de comercializare en gros de produse energetice fără depozitare nr. x/06.11.2009, atestat modificat la data de 16.09.2013.

Ulterior, prin Decizia nr. 10875/2015 emisă de Biroul Vamal de Interior Timiş, în temeiul art. 2066 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi al pct. 21 lit. e) din Anexa 1 a Ordinului nr. 2491/2010, s-a dispus revocarea atestatului de comercializare, cu motivarea că aceasta înregistrează datorii înscrise în certificatul de atestare fiscala.

La data de 25.06.2015, societatea reclamantă a intrat în procedura generală de insolvenţă.

Prin Ordinul nr. 1849 din 17.06.2016 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en détail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi biocombustibili, precum şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare s-a aprobat procedura de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem en gros sau en détail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant, gaz petrolier lichefiat şi biocombustibili, prevăzută în Anexa nr. 1, iar la pct. 6.11 din Anexa 1 se stabileşte că operatorii economici prevăzuţi la pct. 2.1, care doresc să distribuie şi să comercializeze în sistem en gros produse energetice, fără a le depozita, au obligaţia îndeplinirii, la data la care depun cererea şi pe perioada distribuţiei şi comercializării produselor energetice, a unor condiţii similare cu cele prevăzute în ordinul anterior (nr. 2491/2010).

În preambulul Ordinului nr. 2491/15.09.2010, se arată că este adoptat în temeiul art. 2065 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 571/2003 ("operatorii economici care intenţionează să comercializeze în sistem angro/en detail produse energetice-benzine, motorine, petrol lampant şi gaz petrolier lichefiat sunt obligaţi să se înregistreze la autoritatea competentă conform procedurii şi cu îndeplinirea condiţiilor stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală), iar la baza adoptării Ordinului nr. 1849/17.06.2016 au stat dispoziţiile similare din art. 435 alin. (3), (4) din Legea nr. 227/2015.

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, legiuitorul a conferit o largă prerogativă preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de a stabili, atât procedura, cât şi condiţiile de atestare a comercializării produselor energetice, actele administrative menţionate fiind emise în executarea legii şi în limitele atribuţiilor legale ale autorităţii publice intimate.

În virtutea atribuţiilor de putere publică pe care legea i le conferă în vederea realizării interesului public, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin preşedinte, a elaborat, în cadrul celor două ordine succesive, procedura şi condiţiile de atestare pentru comercializarea produselor energetice, reglementarea fiind justificată, şi din perspectiva oportunităţii, de necesitatea ca autorităţile fiscale să urmărească produsele energetice pe întreg lanţul de comercializare şi distribuţie, în vederea asigurării respectării prevederilor legale privind perceperea accizelor.

Or, câtă vreme Codul fiscal impune operatorilor care intenţionează să comercializeze produsele benzină, motorină petrol, nu doar obligaţia de a se înregistra şi de a îndeplini la data cererii condiţiile stabilite prin ordin, ci şi pe aceea de a îndeplini aceste condiţii pe întreaga perioadă a derulării activităţii de comercializare/distribuţie, este evident că reglementarea în mod simetric a revocării/suspendării atestatului în cazul nemenţinerii îndeplinirii vreuneia dintre condiţii nu reprezintă o adăugare la lege ori o deturnare de la scopul prevederilor legale în aplicarea cărora ordinele au fost emise.

Recurenta reclamantă susţine că a fost vătămată din cauza "modului parţial nelegal în care au fost concepute cele două acte administrative cu caracter normativ".

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta reclamantă nu a invocat şi dovedit reale cauze de nulitate sau de nelegalitate a celor două ordine, susţinerile sale vizând în fapt pretinse omisiuni ale legiuitorului secundar, care nu ar fi avut în vedere integrarea noilor reglementări în sistemul legislaţiei, potrivit Legii nr. 24/2000, respectiv nu a ţinut seama mai ales de dispoziţiile art. 123 şi art. 341 din Legea nr. 85/2014.

Or, nu reglementarea însăşi a procedurii sau condiţiilor de atestare/revocare a atestatelor de comercializare a produselor energetice, ci modalitatea de aplicare a acestor ordine la situaţia sa concretă este ceea ce o nemulţumeşte pe recurentă, care consideră că actele administrative cu caracter normativ în discuţie ar contraveni principiilor şi prevederilor Legii nr. 85/2014.

Prin urmare, pe de o parte, nu se poate reţine că instanţa de fond nu a înţeles şi respectat limitele învestirii sale şi că s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost cerute, încălcarea art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., în conformitate cu care "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.", fiind eronat invocată de către recurentă.

Pe de altă parte, recurenta susţine că ordinele ar fi nelegale pentru că sunt în contradicţie cu art. 123 şi art. 341 din Legea nr. 85/2014, ceea ce a permis revocarea atestatului său de comercializare, deşi trebuia să se bucure de protecţia Legii insolvenţei.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 341 din actul normativ menţionat: "orice decăderi, limitări, interdicţii ori altele asemenea, instituite prin norme legale sau prevederi contractuale pentru cazul deschiderii procedurii de insolvenţă vor fi aplicabile de la data deschiderii falimentului".

Or, revocarea atestatului nu este o astfel de decădere sau interdicţie prevăzută de norma juridică pe motivul intrării operatorului economic în procedura insolvenţei, ci intervine în privinţa oricărui astfel de operator economic pentru motivul nemenţinerii îndeplinirii tuturor condiţiilor de atestare pe durata activităţii de comercializare a produselor energetice, fără a deosebi după cum faţă de acesta s-a deschis sau nu procedura insolvenţei.

De asemenea, este adevărat că Decizia nr. 12/2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a statuat că "atunci când vin în concurs două legi speciale cu privire la un debitor supus procedurii insolvenţei, legea aplicabilă este întotdeauna legea insolvenţei."

Însă concursul de legi are ca premisă, printre altele, suprapunerea cel puţin parţială a domeniului de reglementare al legilor în discuţie, ceea ce nu este cazul în speţă, Ordinele Preşedintelui ANAF nr. 2491/2010 şi nr. 1849/2016 având un domeniu de reglementare limitat la procedura şi condiţiile de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem en gros sau en detail produse energetice, aspecte evident nevizate de vreo prevedere din Legea nr. 85/2014 şi care, deci, nu sunt apte să vină în coliziune cu principiile legislaţiei insolvenţei.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Rava SPRL - Filiala Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Rava SPRL - Filiala Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 320 din 30 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.