Insurance Guarantee Fund loses challenge to ordered payout for repair-rate reduction.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016 la data de 06.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea articolului 2 al Deciziei nr. 1246 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 29.07.2016 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 3.636 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 7 din data de 09 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat în parte decizia nr. 1246/29.07.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv art. 2 şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.636 RON.

Tototdată a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 7 din data de 09 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, întrucât nu există niciun temei legal care să stabilească în sarcina Fondului obligaţia de a garanta plata într-un anumit cuantum, prevederile fiind aplicabile exclusvi asiguratorilor în funcţiune.

De asemenea, a arătat că este lipsită de temei legal motivarea instanţei în sensul că FGA trebuia să se limiteze la plata sumelor rezultate din documentele depuse, fără să aibă posibilitatea cenzurării acestora.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este ţinut în analiza dosarelor de daună de preţurile practicate de diverse unităţi reparatoare, această situaţie putând fi aplicabilă asiguratorilor autorizaţi, în funcţiune, care sunt liberi să dispună de resursele proprii, potrivit propriilor politici.

Principalul scop al FGA este acela de garantare a creditorilor de asigurări, fiind un instrument public de garantare, şi având obligaţia de a proceda la circumstanţierea dosarelor de daune, astfel încât să fie acceptată la plata doar suma constituită în dauna efectiv suferită, aceasta fiind şi raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte a dosarelor de daună de către FGA. În acest sens, în analiza cererilor de plată, FGA se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare, şi pentru a a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

4. Apârârile intimatei

Prin întâmpinarea formulată, intimata - reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând argumentele părţilor, raportat la înscrisurile cauzei şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin decizia nr. 1246/29.07.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. pentru suma de 19.793,74 RON(art. 1) şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.636,3 RON (art. 2).

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a anulat punctul 2 din decizia nr. 1246/29.07.2016 şi a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei A. suma de 3.636,3 RON.

Înalta Curte constată că în soluţionarea cererii de plată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a reţinut că nu poate fi acordată diferenţa dintre preţul de 240 RON/ora de manoperă practicat de unitatea service care a realizat reparaţia şi preţul de 155 RON/ora de manoperă practicat de unităţile service de reprezentanţă, reţinându-se ca preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale marcii autoturismului avariat.

Prin criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 2, 12, 13 şi 14 din Legea nr. 213/2015 si ale art. 1 şi 21 din Norma ASF nr. 16/2015, având în vedere faptul că, raportat la scopul constituirii si funcţionării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, este obligat sa procedeze la circumstantierea dosarelor de daune, acordând doar suma constituită în dauna efectiv suferită. Consideră că raţiunea introducerii în textul de lege a obligativităţii instrumentării distincte, proprii, a dosarelor de daună de către FGA, potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 si art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015, fără a fi ţinut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unităţi reparatoare, îi permite să se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată formulate de aceştia.

Înalta Curte împărtăşeşte statuările primei instanţe, în sensul că interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul acestuia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

De asemenea, susţinerea în sensul că FGA nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat sa facă propria evaluare si sa acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii si rezonabilitatii sau că nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanţă majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depăşirea marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

În lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat de documentul justificativ eliberat de unitatea de specialitate, prima instanţă a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire şi nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei şi si cel ale unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat, care în opinia recurentului pârât a evidenţiat o discrepanţă considerabilă în ce priveşte tariful aferent orei de manoperă, având ca rezultat diferenţa de 3.636 RON, respinsă astfel la plată, excede limitele obligaţiei de diligenţă ce-i revin Fondului în aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit şi, ca atare, este obligat să facă propria analiză şi propria instrumentare a dosarele de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte urmează să dispună respingereea recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare al Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 7 din 9 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2019.