Re-enrollment bid by disbarred lawyer rejected; EU preliminary reference held inadmissible.

I. Deliberând asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene formulată de recurenta-reclamantă A., pe baza actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale aplicabile, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Hunedoara şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, reclamanta A. a solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 9/03.04.2017 a Consiliului Baroului Hunedoara, prin care s-a respins cererea de reînscriere în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, ca netemeinică;

- anularea Deciziei nr. 278/26.08.2017 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din Romania, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 9/03.04.2017 a Consiliului Baroului Hunedoara, ca netemeinică;

- obligarea pârâţilor să emită o decizie de reînscriere a reclamantei în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei în Baroul Hunedoara.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 15 din 31 ianuarie a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Baroul Hunedoara şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca nefondată.

În cadrul argumentelor prezentate în susţinerea soluţiei, instanţa de fond a precizat că nu pot fi obligaţi pârâţii la emiterea deciziei de reînscriere în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei din cadrul Baroului Hunedoara, în condiţiile în care reclamanta nu mai are calitate de avocat.

Este nefondată susţinerea acesteia că cererea sa se bazează pe verificarea cazului de nedemnitate pentru aplicarea legii, în care nu se mai află, dovedită cu certificatul de cazier judiciar şi nu pe verificarea cazurilor de suspendare sau incompatibilitate, a menţionat instanţa.

Mai mult, s-a reţinut că obiectul prezentei cauze nu-l constituie verificarea cazului de nedemnitate pentru aplicarea legii, ci doar legalitatea Hotărârea Consiliului Baroului Hunedoara nr. 9/03.04.2017 vizând cererea reclamantei de reînscriere în tabloul avocaţilor.

Conchide instanţa în sensul că, potrivit art. 26 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, cazurile de nedemnitate se verifică cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei şi pe întreaga durată a exercitării acesteia, iar în prezent reclamanta nu se află în niciuna dintre situaţiile enunţate, întrucât cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. (a) din Legea nr. 51/1995, la care face referire, a dus la radierea sa din Tabloul avocaţilor definitivi şi nu doar la o suspendarea exercitării profesiei de avocat.

3. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Împotriva sentinţei nr. 156 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs reclamanta A., în condiţiile art. 483 din C. proc. civ.

În faţa Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, în şedinţa publică de la 24 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Întrebările au următorul cuprins:

"1) Se opun dispoziţiile art. 47, 48 din Carta DFUE şi ale art. 19 din TFUE, ca dreptul la un proces echitabil si aplicarea principiului securităţii juridice să poată fi restrâns în ceea ce priveşte procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 51/1995, de o aşa manieră încât sa fie ignorat un drept fundamental şi, implicit, desfăşurarea procesului potrivit standardelor introduse prin legea naţională nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei EDO, în condiţiile în care şi Uniunea a aderat la Convenţie?;

2) În raport de dispoziţiile paragrafului 1 al art. 52 şi de dispoziţiile art. 48 din Carta DFUE şi ale art. 19 TFUE, este păstrată substanţa acestor drepturi fundamentale la un proces echitabil, nu poate exercita o cale de atac ordinară eficientă, efectivă împotriva unui act dintr-o procedura prejudecătorească sub motivul inadmisibilitaţii sau nelegalităţii pentru că s-ar opune şi după reabilitarea de drept norme legale si infralegale naţionale - precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispoziţiile art. 14 lit. a) din aceeaşi lege?

3) Prevederile Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aşa cum este el să fie interpretat prin prisma art. 6 CEDO şi ale art. 19 TFUE, se opun unei norme interne/naţionale care ar ignora, respinge sau interzice controlul de legalitate efectiv şi eficient în condiţiile precarităţii şi neclarităţii unor norme legale şi infralegale precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispoziţiile art. 14 lit. a) din aceeaşi lege - norme al căror control de constituţionalitate ori de legalitate şi conformitate cu Convenţia EDO nu are loc într-un mod efectiv?

4) Sunt respectate standardele în materia drepturilor fundamentale recunoscute de Cartă, prin art. 47-52, de art. 19 din TFUE şi de art. 8 din Convenţie (Uniunea a aderat la Convenţie) de constituţionalitate şi euroconformitate cu Convenţia, Carta şi TFUE, la elaborarea şi aplicarea normelor juridice precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispoziţiile art. 14 lit. a) din aceeaşi lege, în baza cărora a fost edictat actul/hotărârea de respingere a cererii de reincludere in tabloul celor activi în profesie (după suspendare, nu excludere) (care ar fixa interdicţii eterne) de către o entitate extrajudiciara, fie ea şi autoritatea de reglementare in profesie?"

În motivarea demersului său judiciar, autoarea întrebărilor preliminare a subliniat că se impune cenzurarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 51/1995 prin prisma normelor europene, în contextul în care problema centrală a cauzei este precaritatea cadrului juridic aplicabil in această materie, chestiunile preliminare fiind în legătură cu directa aplicare a prevederilor Cartei DFUE, din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţia EDO (UE a aderat la Convenţie) şi a art. 47 şi 52 din Carta DFUE, raportate la art. 20 din Constituţia României şi la celelalte dispoziţii din dreptul naţional care conferă protecţie drepturilor fundamentale similară celei rezultată din Convenţie sau Cartă.

Din perspectiva reglementările naţionale care, în opinia recurentei-reclamante, contravin dreptului european, în motivarea cererii s-a menţionat că, în speţa dată, se reclamă încălcarea unui drept fundamental, la un proces echitabil, proteguit prin Convenţie, fiind astfel obligaţia judecătorului naţional, ca prim judecător comunitar, să înlature de la aplicare acele norme interne sau decizii administrative ori judecătoreşti (chiar ale Curţii Constituţionale) care violează dreptul comunitar şi drepturile omului proteguite prin aranjamentul european sau internaţional.

Totodată, menţionează recurenta, interpretarea dispoziţiilor naţionale trebuie făcută prin prisma Cartei DFUE şi a Convenţiei EDO care este un tratat internaţional în sensul indicat de art. 52 al Cartei DFUE, fără a exclude posibilitatea de reformare a unui act al unei entităţi investite cu puteri administrative cum este, de exemplu, o autoritate de reglementare într-o profesie.

S-ar crea astfel şi se creează, în condiţiile reclamate, un dezechilibru între Stat/autoritate, ca emitent al actului normativ şi persoana care se pretinde vătămată, contrar principiului egalităţii armelor, consacrat prin art. 6 par. 1 din Convenţie si art. 47 din Carta DFUE, precum şi art. 20 şi 21 din Constituţia României.

În considerarea art. 52 din Carta DFUE - întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor - orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi,

Conform art. 52 alin. (3) din Carta DFUE, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura coerenţa între CEDO şi Cartă şi, în aplicarea art. 20 din Constituţie, atunci când se pune problema, să ceară lămuriri pentru neconcordanţele dreptului intern cu dreptul european, dând prevalenţă acestei interpretări în favoarea celui din urma şi în conformitate cu art. 8 din Convenţia EDO.

În această speţă, menţionează recurenta, ne aflam în situaţia unui dezechilibru creat de legiuitor şi de stat când o cerere de includere în Tabloul avocaţilor, a unei persoane care nu a fost exclusă, ci doar suspendată, şi faţă de care a operat reabilitarea de drept - instituţie care nu poate fi golita de conţinutul său substanţial şi de sensul pentru care a fost creată, abolind "eternitatea" unor interdicţii.

În punctul de vedere exprimat, intimatul Baroul Hunedoara a învederat că recurenta-reclamantă încearcă, prin cererea de sesizare a CJUE, să deruteze instanţa europeană prin invocarea unor contradicţii sau neconcordanţe privind prezumtiva încălcare sau nerespectare a drepturilor sale fundamentale, în contextul în care, în cazul său concret, i-au fost respectate şi asigurate pe deplin toate aceste drepturi.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie

a Uniunii Europene.

Preliminar, instanţa de recurs menţionează că sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre.

În aprecierea admisibilităţii şi oportunităţii sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte remarcă, mai întâi, că din toate cele patru întrebări transpare intenţia reclamantei de a obţine de la instanţa europeană o îndrumare referitoare la validitatea şi conformitatea art. 21 din Legea nr. 51/1995 cu, reglementările Cartei DFUE, din perspectiva art. 6 par. 1 din CEDO şi a art. 47 şi 52 din Carta DFUE, raportate la art. 20 din Constituţia României.

În litigiul pendinte, cererea de sesizare este inadmisibilă pentru următoarele considerente.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 267 alin. (3) raportat la art. 267 alin. (2) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, una din condiţiile esenţiale pentru care instanţa naţională poate, iar cea de recurs trebuie, să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este ca decizia privind interpretarea normei unionale să fie necesară pentru dezlegarea cauzei.

Recurenta intenţionează ca, prin mijlocirea instanţei naţionale, să obţină o decizie de interpretare a dispoziţiilor art. 47 şi 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care consacră dreptul la un proces echitabil, în sensul de a se lămuri dacă conceptul de cale de atac eficientă, reglementat de cartă, poate fi regăsit în norma naţională ce reglementează situaţia dreptului de exercitare a profesiei de avocat după încetarea calităţii de avocat, urmare a condamnării definitive pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.

Cu privire la aplicarea drepturilor reglementate de Cartă, art. 51 paragraful 1 din aceasta prevede că dispoziţiile prezentei carte se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile şi principiile şi promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuţiile pe care le au în acest sens şi cu respectarea limitelor competenţelor conferite Uniunii de tratate.

Referitor la interpretarea acestor dispoziţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a pronunţat la data de 26.02.2013 Hotărârea în cauza C-617/10, åklagaren împotriva Hans åkerberg Fransson, ocazie cu care a stabilit (paragraful 19) că rezultă, în esenţă, din jurisprudenţa constantă a Curţii că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocaţie de a fi aplicate în toate situaţiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situaţii. În această măsură, Curtea a amintit deja că nu poate aprecia, din perspectiva cartei, o reglementare naţională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii. În schimb, de îndată ce o asemenea reglementare intră în domeniul de aplicare al acestui drept, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanţa naţională a conformităţii acestei reglementări cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură (a se vedea printre altele în acest sens Hotărârea din 18 iunie 1991, ERT, C-260/89, Rec., p. I-2925, punctul 42, Hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow, C-299/95, Rec., p. I-2629, punctul 15, Hotărârea din 18 decembrie 1997, Annibaldi, C-309/96, Rec., p. I-7493, punctul 13, Hotărârea din 22 octombrie 2002, Roquette Freres, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctul 25, Hotărârea din 18 decembrie 2008, Sopropé, C-349/07, Rep., p. I-10369, punctul 34, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci şi alţii, C-256/11, punctul 72, precum şi Hotărârea din 7 iunie 2012, Vinkov, C-27/11, punctul 58).

În plus, Curtea a stabilit (paragraful 20) că această definiţie a domeniului de aplicare al drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează cu explicaţiile cu privire la articolul 51 din cartă, care, în conformitate cu articolului 6 alin. (1) al treilea paragraf TUE şi cu articolul 52 alin. (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C-279/09, punctul 32). Potrivit explicaţiilor amintite, "statelor membre le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii".

Întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie, în consecinţă, să fie respectate atunci când o reglementare naţională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situaţii care să ţină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menţionate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă (paragraful 21).

Atunci când, în schimb, o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să examineze dacă dispoziţiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competenţe (a se vedea în acest sens Ordonanţa din 12 iulie 2012, Curra şi alţii, C-466/11, pct. 26 (paragraful 22).

Pornind de la aceste principii, Înalta Curte reţine că Statutul Profesiei de avocat şi Legea nr. 51/1995 reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat fără însă să transpună o normă de drept unional, astfel că situaţiile juridice generate art. 21 din Statut, respectiv art. 27 lit. d) din lege nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii.

În consecinţă, reţinând principiile din cauza CILFIT C- 283/81, Înalta Curte conchide că lipsa incidenţei dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene atrage inutilitatea pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauză şi implicit inadmisibilitatea sesizării acesteia în condiţiile art. 267 alin. (3) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, motiv pentru care, pe cale de consecinţă, va proceda la respingerea cererii de sesizare a instanţei unionale.

După cum rezultă din normele care fixează competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un astfel de demers nu poate fi circumscris activităţii de interpretare a tratatului sau cartei şi, cu atât mai puţinm, celei care vizează validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile comunităţii. O bogată jurisprudenţă a Curţii de Justiţie statuează că aceasta "nu hotărăşte în mod direct asupra validităţii dreptului naţional" (e.g.cauzele Grau Gomis-C-167/94, Sodisprem Sarl, C37 şi 38/96 ori Ministero delle Finanze, C-10 şi 22/97).

Prin urmare, susţinerile invocate de autoarea cererii de faţă, inclusiv contextul care a generat-o, vor fi avute în vedere cu prilejul examenului pe fondul cauzei, odată cu toate celelalte susţineri legate de "cenzurarea art. 21din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 raportate la dispoziţiile art. 14 lit. a) din aceeaşi lege prin prisma normelor europene".

5. Calea de atac declarată în cauză.

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sens în care, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi, urmare a rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că respingerea cererii adresate Baroului în anul 2017 s-a bazat pe caz de nedemnitate care nu mai operează în situaţia prezentă a recurentei, întrucât, potrivit certificatului de cazier judiciar, nu mai este înscrisă în fişa de cazier judiciar cu antecedente penale, fiind reabilitată de drept, astfel că nu mai operează efectele art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 care au dus la radierea sa din Tabloul avocaţilor definitivi începând cu data de 17 decembrie 2010.

De asemenea, recurenta învederează că nu există o hotărâre de excludere din profesia de avocat în privinţa sa, în condiţiile în care, la data de 17.12.2010, era suspendată, la cerere, din exerciţiul profesiei, că între timp nu a fost emisă nicio hotărâre de încetare a suspendării, iar în prezent nu se află în niciunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea specială.

În plus, se mai precizează în cuprinsul declaraţiei de recurs, nu a fost niciodată sancţionată disciplinar pentru faptele care i se impută ca fiind motiv de nedemnitate, în pofida intervenirii reabilitării de drept, iar pentru a se pronunţa o hotărâre de excludere din profesie pentru faptele descrise şi sancţionate prin hotărârea penală de condamnare era necesară o anchetă disciplinară.

Toate aceste aspecte au fost reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii, a menţionat recurenta, însă interpretarea lor denotă o greşită aplicare a legii şi incomprehensibilitatea pe deplina a situaţiei de fapt şi a punerii sale în matricea legala adecvată.

Instanţa de fond nu a făcut nicio referire la situaţia concretă şi anume la faptul că există o hotărâre de suspendare la cerere din profesie şi, corelativ, cererea de reînscriere este firească, logică, admisibilă şi întemeiată în fapt şi în drept şi nu se referă la efectele juridice ale reabilitării şi incidenţa acesteia in cazul prevăzut de art. 26 din Statutul profesiei.

De asemenea, instanţa de fond nu a făcut referire la lipsa unei hotărâri de excludere din profesie (pentru motivul săvârşirii unei fapte disciplinare consemnate în hotărârea penala), încetarea calităţii de avocat fiind doar consecinţa unei asemenea hotărâri aşa cum şi nulitatea absolută sau pactul comisoriu pentru a opera în mod efectiv trebuie să existe o hotărâre judecătorească constatatoare.

Recurenta a mai invocat jurisprudenţa CEDO, făcând trimitere la Cauza Mateescu c. România, menţionând că raţionamentele folosite de instanţa de contencios european a drepturilor omului care a evidenţiat lipsa predictibilităţii normei în acest caz, precum şi violarea dreptului la viaţa privată, pentru a combate argumentele UNBR şi ale instanţei de judecata, referitoare la pretinsa incompatibilitate, se aplică mutatis mutandis şi pentru pretinsa nedemnitate atunci când a intervenit reabilitarea de drept.

6. Apărările formulate.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârâtul Baroul Hunedoara şi notele scrise depuse la dosarul cauzei de intimatul-pârât Uniunea Naţională a Barourilor din România s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanţa de fond a analizat în mod obiectiv starea de fapt dedusă judecăţii, precum şi actele şi lucrările din dosar, constatând că reabilitarea de drept invocată de recurentă nu produce nicio consecinţă sub aspectul redobândirii calităţii de avocat pentru a se putea solicita reînscrierea pe tabloul avocaţilor definitivi, motive pentru care în mod corect a respins acţiunea formulate de reclamantă.

Intimaţii au precizat că reclamanta şi-a pierdut calitatea de avocat în condiţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, astfel încât redobândirea calităţii de avocat poate avea loc numai în cazul susţinerii şi promovării unui examen de primire în profesie.

Faptul că, în prezent, certificatul de cazier judiciar nu mai are înscrisă condamnarea penala suferită de reclamantă în trecut, nu poate constitui un mijloc de accedere în profesia de avocat, dobândirea calităţii de avocat fiind prevăzută expres de Legea nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat.

7. Procedura derulată în recurs.

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Însă, prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate a sentinţei pronunţată de instanţa de fond, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv de casare de ordine publică, întemeiat de recurentă pe teza referitoare la lipsa unei motivări efective referitoare la respingerea criticilor principale formulate de reclamantă prin acţiunea introductivă, constând în lipsa referirilor la situaţia de fapt concretă şi anume la împrejurarea că există o hotărâre de suspendare, la cerere, din profesie sau la lipsa unei hotărâri de excludere din profesie, Înalta Curte precizează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta se află în eroare susţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond nu este motivată. Din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se şi cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Inferenţa la care a apelat instanţa de fond, raţionamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum şi soluţia dată acţiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanţa a abordat examenul de legalitate al actelor administrative atacate de reclamantă.

Astfel, instanţa de fond a menţionat că, în temeiul Deciziei Consiliului Baroului Hunedoara nr. 259/17.12.2010, recurenta-reclamantă şi-a pierdut calitatea de avocat, astfel încât nu este posibilă reînscrierea acesteia pe "Tabloul avocaţilor" cu drept de exercitare a profesiei, iar reabilitarea de sub efectele condamnării penale care a condus la pierderea calităţii de avocat nu produce efecte sub aspectul reînscrierii în barou, în lipsa unei prevederi legale în acest sens.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentei, Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte precizează că relevantă în economia soluţionării cauzei este interpretarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în temeiul cărora recurenta-reclamantă a solicitat Consiliului Baroului Hunedoara reînscrierea în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei.

De reţinut este împrejurarea că aceasta a menţionat în susţinerea cererii faptul că nu se mai află în cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, anexând cererii certificatul de cazier judiciar.

În acest sens, Înalta Curte menţionează că, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de avocat, pentru aplicarea legii, cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cât şi pe întreaga durată a exercitării acesteia. Persoana care solicită primirea în profesia de avocat sau reînscrierea în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei va înfăţişa consiliului baroului la care depune cererea înscrisuri din care să rezulte condiţiile de încetare a exerciţiului profesiei din care provine, respectiv a celei pe care a exercitat-o în perioada de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte teza referitoare la primirea în profesie, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 14 din Statut, aceasta se realizează numai în baza promovării examenului organizat de către U.N.B.R. la nivel naţional.

Referitor la teza reînscrierii în tabloul avocaţilor, după cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 25 şi 28 din lege rezultă că aceasta este posibilă/aplicabilă numai avocaţilor suspendaţi din această calitate, deci numai persoanelor care nu şi-au pierdut calitatea de avocat ci doar aceea de a exercita temporar profesia, cum ar fi, de exemplu, cazul incompatibilităţilor.

Din această perspectivă este de reţinut că, după cum rezultă din Decizia nr. 50/18.03.2010 emisă de Decanul Baroului Hunedoara, recurenta reclamantă a fost suspendată din profesie, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă nu în baza cererii de suspendare formulată de aceasta ci având în vedere adresa DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia, dosar nr. x/2010, prin care baroul a fost încunoştiinţat că reclamanta a fost arestată preventiv pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 alin. (1) C. pen.

Este de necontestat însă faptul că, ulterior, în baza Deciziei nr. 259/17.12.2010 emisă de Consiliul Baroului Hunedoara, urmare a condamnării la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată acesteia prin sentinţa penală nr. 39/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, definitivă prin decizia penală nr. 4418/08.12.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentei-reclamante i-a încetat calitatea de avocat, în temeiul prevederilor art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare la epoca respectivă, care prevedea încetarea calităţii de avocat faţă de persoana care a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care o face nedemnă de a fi avocat, conform legii.

Ca atare, recurenta nu se află în situaţia suspendării din profesie, suspendarea acesteia operând doar în perioada 18.03.2010 - 17.12.2010, de la această din urmă dată producând efecte definitive decizia de încetare a calităţii de avocat, conform celor anterior menţionate.

Este total lipsită de relevanţă, din acest unghi de vedere, împrejurarea că în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 259/2010 a Consiliului Baroului Hunedoara s-a dispus radierea recurentei din tabloul avocaţilor definitivi din Baroul Hunedoara, în contextul în care temeiul actului administrativ este reprezentat de art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, referitor la încetarea calităţii de avocat.

Aceasta, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (7), coroborate cu cele ale art. 44 lit. d) din Statutul profesiei de avocat, decizia consiliului baroului de încetare a calităţii de avocat este executorie, iar despre încetarea calităţii de avocat, baroul va face menţiunile corespunzătoare în tabloul avocaţilor.

Prin urmare, radierea din Tabloul avocaţilor definitivi constituie expresia şi urmarea încetării calităţii de avocat a recurentei.

Astfel, Înalta Curte precizează că reabilitarea recurentei de sub efectele condamnării penale nu este de natură a înlătura efectele Deciziei nr. 259/2010 a Consiliului Baroului Hunedoara prin care s-a dispus radierea acesteia din tabloul avocaţilor definitivi, urmare a încetării calităţii de avocat.

Efectele acestei decizii sunt definitive astfel încât, la momentul la care recurenta-reclamantă a solicitat reînscrierea în tabloul menţionat, ca avocat cu drept de exercitare a profesiei, motivat de împrejurarea că nu se mai află în cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, aceasta nu mai deţinea calitatea de avocat, astfel că reînscrierea nu era permisă de lege, vocaţia reînscrierii aparţinând numai persoanelor care nu şi-au pierdut calitatea de avocat ci doar aceea de a exercita temporar profesia, deci avocaţilor suspendaţi din această calitate.

Lipsa de predictibilitate a legii, din perspectiva jurisprudenţei Curţii europene de contencios a drepturilor omului, invocată de recurentă, prin raportare la imprecizia termenilor sau lipsa unei definiţii a conceptului de nedemnitate în cazul condamnării pentru fapte penale, nu constituie un argument pertinent în economia soluţionării cauzei, întrucât aceasta a supus controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 9/03.04.2017 emisă de Consiliul Baroului Hunedoara, prin care i-a fost respinsă cererea de reînscriere în Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei şi Decizia nr. 278/26.08.2017 emisă de Consiliul U.N.B.R. prin care contestaţia acesteia a fost respinsă, iar nu Decizia nr. 259/2010 prin care s-a apreciat asupra nedemnităţii acesteia, în temeiul art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, prin raportare la hotărârea penală de condamnare, prin care s-a dispus radierea sa din Tablou, urmare a încetării calităţii de avocat.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., constatând că soluţia instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, Înalta Curte va proceda la respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 15 din 31 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.