Police officers' salary dispute assigned to Arad tribunal, not union's Bucharest seat

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.11.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în numele şi pentru membrii de sindicat, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului - Judeţul Arad, a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtei la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 5 alin. (5)1din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din subordinea Ministerului Afacerilor Interne pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului; obligarea pârâtei la calcularea şi achitarea diferenţelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor din subordinea Ministerului Afacerilor Interne pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ţinând cont de condiţiile de studii şi de vechime, şi cel achitat acestora, actualizate cu indicele din inflaţie, respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa nr. 745 din data 30 octombrie 2019, Tribunalul Arad, secţia a III -a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompenteţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că prezentul litigiu are ca obiect drepturile salariale ale funcţionarilor publici, motiv pentru care, incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/2009, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe". Aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială şi funcţională a instanţei de judecată, în cauzele privind raportul de serviciu al funcţionarului public, respectiv competenţa ratione materiae care aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Cu toate acestea, dispoziţiile sus citate nu stabilesc competenţa teritorială a instanţei competente să soluţioneze astfel de litigii, motiv pentru care, ele se completează cu prevederile legislaţiei muncii, după cum rezultă din dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora:

"dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice". Ca atare, prezentul litigiu nu poate fi disociat de legislaţia muncii, el privind un raport de muncă al funcţionarului public, motiv pentru care îi sunt aplicabile şi prevederile din legislaţia muncii, cu care se completează prevederile Legii Statutului funcţionarilor publici.

Or, în materia legislaţiei muncii, potrivit celor statuate de instanţa supremă în cuprinsul Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunţată în interesul legii, în dosar nr. x/2012:

"prin instituirea dreptului organizaţiilor sindicale de a formula acţiuni în justiţie în numele membrilor lor, chiar şi în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziţie procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizaţii, depăşind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală. Această interpretare a dispoziţiilor art. 28 a fost susţinută de o parte a jurisprudenţei, dar şi de doctrina care a abordat direct situaţia calităţii procesuale a organizaţiilor sindicale din perspectiva dispoziţiilor menţionate anterior, aşa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizaţiilor sindicale de a formula acţiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizaţiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Această concluzie se desprinde atât din formularea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, situaţie în care interesele sunt cu precădere individuale, cât şi din dispoziţiile fostului art. 282 din Codul muncii (actual art. 267 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părţi în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariaţi, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale ori al C. proc. civ.

Ţinând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse şi conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenţei şi doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizaţiile sindicale acţionează în calitate de reclamante, a reprezentat şi voinţa legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, şi anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.

Atât timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare şi aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenţei teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor membrilor organizaţiei sindicale.

Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care organizaţia sindicală acţionează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripţiile unor tribunale diferite, în acelaşi temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizaţiei sindicale.

În concluzie, raportat la acţiunile reglementate expres de lege, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant".

În consecinţă, nu se poate susţine că sindicatul are doar un drept de reprezentare, acţionând în numele membrilor săi, întrucât s-a statuat că acesta are legitimare procesuală activă şi nu este doar un simplu mandatar. De altfel, în legea nouă, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, se dispune expressis verbis faptul că "în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă". Ca atare, sindicatul are calitate procesuală activă de a acţiona în numele membrilor săi în calitate de reclamant, iar, potrivit Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în dosar nr. x/2012, "în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant".

2. Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa nr. 1163 din data de 21 mai 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II -a - contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat că reclamanţii au domiciliile în judeţul Arad şi acesta are calitatea de funcţionar public cu statut special, astfel că este competent în soluţionarea litigiului Tribunalul Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În plus, instanţa reţine că părţile nu pot conveni conform art. 126 C. proc. civ. alegerea altei instanţe, dat fiind că acţiunea în contencios administrativ are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, şi nu bunuri, iar competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită de art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa poate fi invocată din oficiu de instanţă atunci când a fost sesizată o altă instanţă decât una dintre cele alternativ competente potrivit legii.

Cele două calităţi, respectiv calitatea de reclamant a agenţilor de poliţie, funcţionari publici cu statut special, şi calitatea de reprezentant a sindicatului, au fost delimitate şi expres indicate în cererea de chemare în judecată chiar de către organizaţia sindicală.

Sindicatul nu şi-a arogat titulatura de reclamant şi nici drepturile agentului de poliţie pe care îl reprezintă, aşa cum se precizează expres chiar în partea introductivă a cererii de chemare în judecată. Menţionarea Legii nr. 62/2011 are rolul de a justifica calitatea de reprezentant a sindicatului, pe care chiar acesta a indicat-o în cererea de chemare în judecată, iar nu de a considera sindicatul ca fiind reclamant, în condiţiile în care singurii titulari ai drepturilor patrimoniale pretinse în cauză sunt agenţii de poliţie.

Potrivit art. 37 din C. proc. civ., republicat, având denumirea marginală "Legitimarea procesuală a altor persoane", în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

În condiţiile în care o reglementare a fost adoptată de legiuitor cu un scop clar şi precis, efectele acesteia nu pot fi extinse la alte situaţii, mai ales când pentru aceste "alte situaţii" există dispoziţii legale exprese.

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Date fiind aceste dispoziţii legale, pentru determinarea instanţei competente teritorial au prioritate de aplicare normele de procedură din materia contenciosului administrativ, iar nu cele de drept comun şi în niciun caz cele adoptate pentru determinarea competenţei instanţelor specializate în soluţionarea cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurările sociale.

Prin urmare, în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care reglementează o competenţă teritorială expresă şi specială pentru judecarea conflictelor de muncă.

Atâta timp cât competenţa materială pentru soluţionarea cauzelor care ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public revine în mod exclusiv secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile prevăzute de art. 109 din Legea nr. 188/1999, competenţa teritorială pentru aceste cauze nu poate fi determinată prin aplicarea unor dispoziţii legale dintr-o altă materie/alt domeniu de competenţă, cum este cel al litigiilor de muncă.

Prin urmare, în cauza de faţă nu se poate considera că sindicatul este reclamant, când chiar acesta a precizat că este reprezentant. În aceste condiţii, nu se poate nici aprecia că sediul sindicatului fiind în Bucureşti, acţiunea ar trebui judecată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 şi 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii:

Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., a învestit instanţa de contencios cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei Instituţia Prefectului - Judeţul Arad la recalcularea şi plata unor drepturi salariale.

Verificând cererea de chemare în judecată se constată că aceasta este formulată la data de 02.08.2019, conform ştampilei de pe copia cererii de chemare în judecată aflată la dosarul Tribunalului Arad.

Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, prin care a fost modificat şi completat art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 658 din 30 iulie 2018 şi, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) al Legii nr. 24/27.03.2000, a intrat în vigoare la data de 02.08.2018.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, forma aflată în vigoare la data sesizării instanţei, "(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.".

Aşadar, ulterior modificărilor aduse Legii nr. 554/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 212/2018, textul de lege prevede o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de contencios administrativ şi fiscal de la domiciliul reclamantului persoană fizică.

Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte rolul Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual în determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza.

Înalta Curte reţine că potrivit noului alin. (4) introdus în art. 10 din Legea nr. 212/2008, "competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respect şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Aceste prevederi devin aplicabile atunci când reclamantul nu exercită acţiunea în contencios administrativ personal, ci prin intermediul unui reprezentant, conform art. 80 din C. proc. civ.

În cauză, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi şi Personalului Contractual din M.A.I. nu are calitate de reclamant, ci acţionează, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ca şi mandatar în numele reclamantilor.

Având în vedere că reclamantii au domiciliile pe raza judetului Arad, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Arad, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâtul Instituţia Prefectului - Judeţul Arad, în favoarea Tribunalului Arad, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.