FGA payment obligation for insolvent insurer claims upheld; appeal dismissed and cross-appeal annulled for non-compliance with judicial fees

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 12.12.2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 2089/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2651,86 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice parate, in principal la efectuarea plaţii sumei pretinse, si in subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 2651,86 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1565 din 02 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în partea acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a fost anulată decizia 2089/11.10.2016 şi a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri.

Instanţa a respins în rest acţiunea şi a fost obligat pârâtul la 500 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi A. S.A.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut caracterul contradictoriu al motivării primei instanţe în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condiţiile în care a constatat că nu este un creditor de asigurare. S-a arătat că raportat la această motivare nu putea fi reţinut că reclamanta era îndreptăţită la plata despăgubirilor, ca efect al subrogării în drepturile creditorului de asigurare.

De asemenea, recurentul-pârât a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, şi a fost criticată soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate, fiind indicate cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1.1. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Mai înainte de a analiza orice cerere a recurentului-pârât depusă la instanţa de recurs, Înalta Curte constată că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa de a achita taxa judiciară necesară soluţionării recursului formulat în valoare de 200 RON, fiind achitată numai suma de 100 RON, insuficientă având în vedere motivele de recurs dezvoltate de recurent.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013:

"În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cereri neevaluabile în bani cererea de recurs se taxează cu 100 RON."

Potrivit art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

În conformitate cu art. 486 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru", "cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Din actele dosarului rezultă faptul că s-a pus în vedere recurentului să completeze taxa judiciară de timbru datorată pentru calea de atac exercitată, care este în valoare totală de 200 RON, fiind comunicată obligaţia de completare a taxei judiciare cu suma de 100 RON, însă recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a recursului, până la acest termen, motiv pentru care Înalta Curte va aplica sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

2.1.2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea instanţei de fond, având în vedere argumentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei contestate şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2651,86 RON.

Prin sentinţa atacată instanţa de primă jurisdicţie a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a dispus obligarea pârâtului să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, şi cu privire la soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reţine că între reclamantă şi pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliţei de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligaţia este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de existenţa unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligaţii i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condiţiile în care FGA este un terţ faţă de contractul de asigurare CASCO (şi, de altfel, şi faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativităţii efectelor juridice.

În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de primă jurisdicţie că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condiţiilor pentru naşterea dreptului de creanţă împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

În condiţiile în care instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic şi evident nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca insuficient timbrat recursul pârâtului şi va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1565 din 02 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca insuficient timbrat.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iulie 2020.