FGA guarantee cap applies per claim, not per creditor: appeals dismissed, maintaining order for administrative re-analysis

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 2091/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 16.316 RON, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 16.316 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1564 din 02 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, a fost anulată Decizia nr. 2091/11.10.2016 şi a fost obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri.

Instanţa a respins în rest pretenţiile formulate şi a obligat pârâtul la 1300 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, şi a fost criticată soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut caracterul contradictoriu al motivării hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condiţiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare. A susţinut recurentul că deşi instanţa de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, totuşi consideră că are un drept propriu la despăgubire.

De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

Recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor aflate în litigiu problema încadrării reclamantei într-una din categoriile creditorilor de asigurare menţionaţi la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, a susţinut recurentul că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

2.1.1 Cu privire la excepţia nulităţii recursului FGA

Analizând motivele de recurs formulate de recurentă, Înalta Curte reţine că argumentele prezentate în cererea de recurs se circumscriu motivului de casare invocat în susţinerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la nulitatea recursului, având în vedere că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., nu poate fi primită de Înalta Curte şi va fi respinsă ca neîntemeiată.

2.1.2. Cu privire la fondul recursurilor

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenţi având în vedere considerentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Decizia nr. 2091/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 16.316 RON, solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate.

Instanţa de primă jurisdicţie a admis în parte cererea intoductivă, anulând decizia atacată şi fiind obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanţa a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că raportul juridic dintre părţi este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză.

A reţinut instanţa de fond că în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul B. fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţă, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Instanţa de fond a constatat că din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile cauzei rezultă că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, a reţinut instanţa că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale, însă consecinţa constatării nelegalităţii deciziei nu poate fi obigarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă.

Cu privire la recursul reclamantei:

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond exclusiv cu privire la faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 şi nu cele ale Legii nr. 136/1995, şi cu privire la soluţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reţine că între reclamantă şi pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliţei de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligaţia este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de existenţa unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligaţii i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condiţiile în care FGA este un terţ faţă de contractul de asigurare CASCO (şi, de altfel, şi faţă de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativităţii efectelor juridice.

În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de primă jurisdicţie că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condiţiilor pentru naşterea dreptului de creanţă împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În condiţiile în care instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic şi evident nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte reţine că instanţa nu poate soluţiona cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Cu privire la recursul pârâtului:

Înalta Curte reţine că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de fond respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că nu există o contradictorialitate a motivării hotărârii instanţei de fond, cu referire la calitatea de creditor de asigurare, instanţa de fond reţinând corect situaţia de fapt a cauzei şi dispoziţiile legale aplicabile.

Cu privire la susţinerea recurentului-pârât că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, Înalta Curte văzând dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 constată că instanţa de fond a dat o corectă aplicare a prevederilor legale, constatând că autoritatea pârâtă în mod greşit s-a raportat la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, întrucât plafonul în cauză se aplică pe creanţe de asigurare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului FGA invocată de A. S.A.

Respinge recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1564 din 02 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iulie 2020.