Validity of retroactive amendment to state aid scheme regarding start date of green certificate exemptions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 5.08.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea Hotărârii de Guvern nr. 113/24.02.2016, anularea adresei nr. 15A/1470,1472/25.04.2016 emisă de Guvernul României -Secretariatul General al Guvernului privind respingerea plângerii prealabile şi obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 2 246 905,43 RON, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 10.02.2017, au fost respinse excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii.

În cauză a fost formulată o cerere de informaţii către Comisia Europeană, răspunsul fiind ataşat la dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3505 din 6 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea, a fost anulată H.G. nr. 113/2016 şi adresa 15A/1470,1472/25.04.2016 emisă de Guvernul României - SGG privind respingerea plângerii prealabile, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de plată a daunelor materiale în cuantum de 2 246 905,43 RON şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5050 RON, cheltuieli de judecată.

3. Recursul

Pârâtul Guvernul României a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, neîntemeiată.

În motivarea cererii, s-au arătat următoarele:

Instanţa de fond, analizând argumentele expuse de către reclamantă, le-a apreciat ca fiind întemeiate, soluţie pe care recurenta o consideră nelegală.

Anterior modificării, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 lăsa loc de interpretări cu privire la momentul producerii efectelor acordurilor de exceptare. Prin modificarea adusă prin H.G. nr. 113/2016 se aduce o clarificare cu privire la momentul de la care ajutorul de stat îşi produce efecte şi nu este o normă care să încalce principiul neretroactivităţii actelor legislative. Această clarificare nu implică adoptarea unor criterii mai stricte de aplicare a unei scheme de ajutor autorizate, reducerea intensităţii ajutorului sau reducerea cheltuielilor eligibile, astfel încât să necesite notificarea la Comisia Europeană, conform art. 4 alin. (2) din Regulamentul nr. 794/2004. De aceea, măsura propusă nu constituie o modificare a unei scheme de ajutor de stat existente, astfel definite în art. 15 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.

Potrivit schemei de ajutor de stat stabilită prin H.G nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 2 20/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiarii exceptării de la cota obligatorie care revine furnizorilor sunt consumatorii energo - intensivi. Schema a fost notificată Comisiei Europene, în condiţiile legii, fiind emisă Decizia de autorizare a acesteia.

Intimata - reclamanta menţionează că la data de 03.12.2014 a întreprins demersurile prevăzute de dispoziţiile art. 5 din H.G. nr. 495/2014. Potrivit normelor în vigoare, termenul de soluţionare este de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii, pentru situaţii obiective (cereri incomplete etc). Intimata - reclamantă nu face dovada că prelungirea termenului legal este exclusiv din culpa autorităţii de implementare.

Aşadar, conform art. 5 din H.G. nr. 495/2014, ajutorul de stat se acordă dacă beneficiarul a depus la autoritatea responsabilă cu administrarea schemei de ajutor de stat o cerere în acest scop, denumită cerere de acord pentru exceptare, şi dacă Ministerul Economiei a confirmat, ulterior, încadrarea beneficiarului în condiţiile de eligibilitate stabilite în schemă. În acest context nu se poate vorbi de existenta unor drepturi câştigate, în sensul exceptării, anterior emiterii acordului de exceptare.

În materia emiterii acordului, se arată că interpretarea anualităţii ajutorului nu se susţine în sensul evocat de către reclamantă. Intenţia legiuitorului este inechivoc enunţată în cuprinsul art. 7 din H.G. nr. 495/2014, care enunţă sintagma "data acordării ajutorului". Or, dacă dată acordării ajutorului o reprezintă data emiterii acordului de exceptare, rezultă faptul că perioada anterioară acestei date nu este o perioadă asupra căreia se pot extinde facilităţile în cauză.

In plus, potrivit art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 495/2014, beneficiarii ajutorului de stat notifică acordul de exceptare către A.N.R.E., precum şi fiecăruia dintre furnizorii lor de energie electrică cu care au încheiate sau încheie contracte de vânzare - cumpărare de energie electrică. In baza acordului de exceptare primit de la clientul său, furnizorul este exceptat de la obligaţia de a achiziţiona un număr de certificate verzi aferent cantităţii de energie electrică livrate clientului său, beneficiar al schemei de ajutor de stat, reglementate prin hotărârea de Guvern.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 prevede că exceptarea prevăzută la art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 se aplică la cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de A.N.R.E., începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare, fără a fi indicată o dată precisă de la care aceste acorduri intră în aplicabilitate. Această prevedere are incidenţă asupra momentului producerii efectelor acordurilor de exceptare.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, A.N.R.E. face o estimare, la sfârşit de an, pe care o publică pe web-site-ul propriu, a cotei anuale obligatorii de certificate verzi estimată pentru anul următor pentru furnizorii de energie electrică. Această valoare se revizuieşte în cursul anului în vederea controlării abaterii anuale.

Dacă acordurile de exceptare şi-ar fi produs efectele începând cu data de 1 ianuarie 2015, cota obligatorie estimată pentru achiziţia de certificate verzi ar fi condus la creşterea impactului certificatelor verzi în factura consumatorului final, nejustificată. în raport de dispoziţiile legale incidente.

Aplicarea datei exceptării începând cu data de 1 ianuarie 2015 ar fi presupus amendarea furnizorilor de energie electrică pentru facturarea certificatelor verzi în exces la consumatorii finali de energie electrică pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2015 şi data emiterii acordurilor de exceptare, astfel, fiind create prejudicii.

Prin urmare, modificarea art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, în privinţa clarificării momentului aplicării acordurilor de exceptare emise pe parcursul unui an, începând cu data emiterii acordului de exceptare, nu este de natură a schimba sensul ori spiritul reglementarii iniţiale. In concluzie, recurenta a contestat raţionamentul instanţei de fond, subliniind că măsura propusă nu a constituit o modificare a unei scheme de ajutor de stat existente, astfel definite în art. 15 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.

Conform art. 3 alin. (6) lit. b) a Anexei la H.G. nr. 495/2014, termenul de evaluare a acordului pentru exceptare curge de la momentul în care documentaţia este completă şi corectă, sens în care pretenţiile reclamantei nu se probează (justifică). Nu în ultimul rând, se invocă prevederile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Este evident că actul contestat de către intimata - reclamantă nu produce efecte retroactive, toate dispoziţiile contestate respectând actele normative de forţă juridică superioară cu relevanţă în domeniu (Legea nr. 122/2015 pentru aprobarea unor măsuri în domeniul promovării producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie şi privind modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie).

Chiar dacă H.G. nr. 495/2014 nu prevedea expres un termen de referinţă, făcând interpretabilă norma (aspect corijat prin modificarea adusă prin H.G. nr. 113/2016), este evident că şi în privinţa Acordului, care reprezintă, în esenţă, un act juridic (prin care se stabileşte dreptul de a fi exceptat de la obligaţia privind cota obligatorie de certificate verzi impusă furnizorilor pe energia livrată în anul 2015), funcţionează aceleaşi principii de drept invocate chiar de către reclamantă, respectiv principiul aplicării pentru viitor (în lipsa unei prevederi exprese, explicite, norma urmând a se completa şi interpreta (până Ia apariţia H.G. nr. 113/2016) cu dispoziţiile dreptului comun).

Motivele pentru care instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea în anulare a H.G. nr. 113/2016 sunt acelea că ar aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, că adoptarea sa ar reprezenta un abuz de drept, potrivit art. 15 C. civ., că ar contraveni Deciziei Comisiei Europene C(2014) 7287/15.10.2014, iar argumentele care au stat la baza emiterii sale ar fi nelegale şi contradictorii. Niciunul dintre aceste motive nu poate fi reţinut ca fondat, pentru considerentele anterior expuse.

Nu s-ar putea aprecia că H.G. nr. 113/2016 ar produce efecte retroactive, atât timp cât principiile de drept consacră faptul că un act juridic (administrativ) produce efecte din momentul în care este încheiat (emis). Se observă, din analiza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) - (5) din H.G. nr. 495/2014, că sunt necesare verificări din partea autorităţii, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiilor acordării ajutorului, şi, abia în urma acestor verificări aceasta poate aprecia, şi decide, în sensul acordării sau neacordării ajutorului de stat. Prin urmare, H.G. nr. 113/2016 nu reprezintă o modificare cu caracter retroactiv, ci clarifică momentul de la care se aplică exceptarea, în sensul că aceasta produce efecte, aşa cum este şi firesc, de la momentul emiterii actului administrativ prin care se acordă respectivul ajutor ce îmbracă forma exceptării. De altfel, este prerogativa legală a Guvernului României, în calitate de emitent al H.G. nr. 495/2014, să facă interpretarea oficială a respectivei norme, potrivit art. 9 C. civ.

În ceea ce priveşte aspectul încălcării de către H.G. nr. 113/2016 a dispoziţiilor Deciziei Comisiei Europene C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014, se arată că acesta este incorect, deoarece prin respectiva decizie, Comisia a decis să nu ridice obiecţiuni cu privire la ajutorul pe care Statul român intenţiona să-l acorde, si în nici un caz nu instituia vreo obligaţie pentru Statul român de a acorda respectivul ajutor, si, cu atât mai puţin, vreo obligaţie de a acorda respectivul ajutor de la o anumită dată.

Referitor la argumentul potrivit căruia H.G. nr. 113/2016 a fost emisă prin abuz de drept, acesta este nelegal, atâta timp cât actul de autoritate nu face decât să clarifice momentul începând cu care se acordă ajutorul de stat, ce constă în exceptarea de la prevederile art. 8 din Legea nr. 220/2008, fiind firesc, aşa cum am arătat, ca ajutorul să fie acordat din momentul la care se apreciază că solicitantul îndeplineşte cerinţele prevăzute pentru acordarea lui. în privinţa susţinerilor reclamantei potrivit căreia argumentele care au stat la baza emiterii H.G. nr. 113/2016 sunt nelegale şi contradictorii, instanţa de fond apreciază, în mod nelegal, că acestea pot constitui elemente de nelegalitate, întrucât expunerile din cadrul Notei de fundamentare se încadrează în limitele marjei de apreciere a autorităţii emitente, pe care instanţa nu o poate cenzura (în caz contra substituindu-se, în prerogative, legiuitorului).

Cu privire la soluţia de admitere a cererii privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă, în mod nelegal instanţa de fond a admis-o, întrucât pe calea acţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004, ceea ce se contestă este actul administrativ, iar nu răspunsul la plângerea prealabilă (care reprezintă un demers administrativ reglementat de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004), cele două acte nefiind asimilabile (răspunsul la plângere neproducând efecte prin el însuşi, ci doar conţinând/redând o soluţie adoptată în cadrul procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 60 din H.G. nr. 561/2009.)

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţă, acesta nu se justifică, acţiunea care formează obiectul litigiului pendinte fiind identic formulată (ca formă şi fond) cu cea care formează obiectul Dosarului nr. x/2016 (având ca părţi procesuale pe reclamanta S.C. B. S.A., pârâtul Guvernul României, intervenientul Ministerul Economiei), acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 1002/21.03.2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, iar potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecata in recurs.

4.1. In mod greşit Guvernul susţine ca H.G. nr. 113/2016 reprezintă o clarificare a H.G. nr. 495/2014.

Intimata a arătat ca afirmaţiile Guvernului nu pot fi primite, in realitate fiind evident faptul ca H.G. nr. 113/2016 reprezintă o veritabila modificare a H.G. nr. 495/2014. Astfel, din însuşi titlul H.G. nr. 113 rezulta ca aceasta modifica H.G. nr. 495/2014. Mai mult, aceasta modificare survine la mai bine de un an de zile de la data intrării in vigoare a H.G. nr. 495/2014, fapt ce subliniază faptul că s-a produs o modificare si nu o "clarificare" a dispoziţiilor legale. Mai departe, conform dispoziţiilor art. 59, art. 61 si art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, care definesc noţiunile de modificare, condiţiile de fond ale modificării si efectele modificării actelor normative, in speţa suntem in prezenta unui caz tipic de modificare a legii, legiuitorul folosind intocmai sintagma impusa pentru a transmite in concret intenţia actului normativ modificator, anume cea de a modifica H.G. NR. 495/2014.

Intimata a arătat că este falsa si afirmaţia recurentului in sensul ca textul legal in vigoare la data emiterii acordurilor de exceptare ar fi lăsat loc de interpretări. La fel de falsa si nesustinuta de niciun temei legal este si afirmaţia Guvernului in sensul ca asa-zisa "clarificare" adusa prin H.G. nr. 113/2016 nu impune criterii mai stricte de aplicare a schemei de ajutor de stat. Este dincolo de orice dubiu ca efectul modificării H.G. nr. 495/2014 consta exact in încălcarea dreptului beneficiarilor acordurilor de exceptare, deci si al A., de a beneficia de ajutorul de stat pe durata unui an calendaristic. Este firesc ca ajutorul sa stat sa fie acordat de la 1 ianuarie 2015 in cazul A. întrucât plata certificatelor verzi este o obligaţie anuala si in consecinţa si scutirea in procentul stabilit prin acordul de exceptare trebuie sa fie aplicata tot pentru un intreg an. In concluzie, H.G. nr. 113/2016 reprezintă o modificare veritabila a H.G. nr. 495/2014 si in consecinţa Guvernul avea obligaţia de a notifica Comisia Europeana cu privire la modificările survenite.

4.2. Dreptul la exceptare se acorda de la data de 1 ianuarie 2015. H.G. nr. 113/2016 încalcă vădit drepturile câştigate de A.

La data la care reclamanta a obţinut acordul de exceptare nu era in vigoare H.G. nr. 113/2016, deci reclamanta, in temeiul H.G. nr. 495/2014, in vigoare la acea data, avea dreptul la scutire incepand cu data de 1 ianuarie 2015. Intimata a arătat ca nu se poate justifica o modificare nelegala a unei Hotărâri de Guvern prin faptul ca prin nemodificarea ei, ar putea suferi furnizorii finali. Deci, chiar daca furnizorii ar avea de suferit (ceea ce pentru argumentele de mai jos nu este cazul), aceasta nu justifica o nelegalitate. In ceea ce priveşte impactul asupra furnizorilor, intre furnizori si beneficiarii acordurilor de exceptare, se incheiasera diverse intelegeri/compensari care ar fi echilibrat situaţia. In plus, având in vedere diversele variabile, exista sistemul de calculare al unei cote estimative vs cota finala.

4.3. H.G. nr. 113/2016 încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii

Intimata a arătat că, din moment ce prevederile H.G. nr. 113/2016 se aplica inclusiv beneficiarilor ajutorului de stat care au obţinut acorduri de exceptare inainte de intrarea in vigoare a H.G. nr. 113/2016, principiul neretroactivităţii legii este clar încălcat. Potrivit dispoziţiilor art. 3 al H.G. nr. 495/2014 (in forma anterioara modificării in vigoare din 29 februarie 2016), exceptarea se aplica furnizorilor de energie începând cu anul in care a fost obţinut acordul de exceptare. Astfel, exceptarea A. trebuia sa se aplice începând cu 1 ianuarie 2015 si nu de la data obţinerii acordului pentru exceptare, cum s-a stabilit ulterior prin H.G. nr. 113/2016.

Acest aspect a fost confirmat si de către reprezentanţii Ministerului Economiei, Comerţului si Turismului care au indicat in mod expres in cadrul Adresei nr. x/04.11.2015 ca "firmele care au primit acordul de exceptare pe parcursul anului 2015 sunt scutite de la plata certificatelor verzi (in procentul stabilit prin Acord) începând cu data de 1 ianuarie 2015."

Acest aspect este confirmat de dispoziţiile Ordinului Autorităţii Naţionale de Reglementare in Domeniul Energiei (ANRE) nr. 5/2016 privind stabilirea cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi, aferenta anului 2015, care au avut in vedere aplicarea retroactiva a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 in calculul cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi. Mai exact, prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 se stabileşte o cota de 0,278 % certificate verz i/MWh, cota sub valoarea de 0,319 % certificate verzi/MWh indicata in cadrul Notelor de fundamentare ale H.G. nr. 113/2016 ca fiind valoarea corecta in ipoteza aplicării acordurilor de exceptare de la data de 1 ianuarie 2015.

In cadrul Notei de fundamentare la H.G. nr. 113/2016 se susţine necesitatea modificării art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 in vederea aplicării exceptării de la data emiterii acordului si nu de la data de 1 ianuarie 2015. Cu alte cuvinte, legiuitorul admite faptul ca aceste dispoziţii legale au produs efecte juridice, dar considera ca este necesara modificarea lor pentru a putea fi aplicate retroactiv. Limbajul utilizat in cadrul notei de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 este in sensul aplicării retroactive a actului modificator.

Un aspect extrem de important este faptul ca H.G. NR. 113/2016 nu modifica si alineatul (l1) al art. 3 conform căruia,"pentru anul 2014, exceptarea prevăzuta la art. 1 alin. (1) se aplica de la data de 1 decembrie 2014 pentru cantitatea de energie electrica consumata de beneficiari după aceasta data". Cu alte cuvinte, legiuitorul a inteles sa modifice legislaţia doar pentru consumatorii care obţin acordurile in anul 2015 si nu si pentru cei care obţin acordurile in 2014, pentru aceştia fiind in regula ca beneficiile acordului sa se aplice de la o data anterioara datei emiterii acordului de exceptare. Astfel intenţia iniţiala a leguitorului a fost de a aplica imediat dispoziţiile legale si acordurile pentru exceptare si nu a de a intarzia aplicarea acestora de la data emiterii.

In situaţia dedusa judecaţii, conform dispoziţiilor H.G. nr. 495/2014, in vigoare la data la care reclamanta a depus cererea pentru emiterea Acordului, societatea este indreptatita la ajutorul de stat incepand cu data de 1 ianuarie 2015. Modificările ulterioare ale H.G. nr. 495/2014, in speţa cele instituite prin H.G. nr. 113/2016, nu pot afecta drepturile deja dobândite legal.

4.4. H.G. nr. 113/2016 contravine Deciziei Comisiei Europene C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014

Intimata a solicitat respingerea susţinerilor recurentului in sensul că Decizia Comisiei nu instituie obligaţii pentru Guvern de a acorda ajutorul de stat şi mai ales in sensul ca nu s-a impus acordarea acestuia la o anumita data având in vedere argumentele menţionate in continuare.

În baza articolului 108 alin. (3) din TFUE, autorităţile române sunt obligate sa notifice Comisia cu privire la orice plan de refinanţare, reformare sau modificare a acestui ajutor, in temeiul dispoziţiilor din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei de punere in aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (in prezent, articolul 108 TFUE). Cu alte cuvinte, decizia Comisiei este de natura sa avizeze acordarea ajutorului de stat fata de prevederile actului normativ naţional (in speţa H.G. NR. 495/2014), astfel incat acesta sa respecte principiile Uniunii Europene si reglementările acesteia. Efectul deciziei Comisiei este acela ca nu vor fi ridicate obiectiuni din partea Comisiei cu privire la ajutorul de stat.

In data de 2 iulie 2014, autorităţile române au notificat Comisiei Europene schema de ajutor de stat privind exceptarea parţiala a consumatorilor industriali electro-intensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii. Conform menţiunilor din aceasta notificare, statul roman menţionează ca planificase punerea in aplicare a măsurii incepand cu data de 1 august 2014, insa a confirmat ca măsura nu va fi pusa in aplicare inainte de a fi aprobata de Comisia Europeana. Mai mult, in decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014 se menţionează in mod expres ca proiectul de hotărâre a guvernului transmis la 24 septembrie 2014 se indica ca măsura va fi pusa in aplicare începând din 1 decembrie 2014.

Astfel, autorităţile române aveau cunoştinţa inca din anul 2014 ca măsura va fi aplicata incepand cu luna decembrie 2014, toate calculele statistice prezentate Comisiei Europene având ca termen de plecare decembrie 2014. Mai mult, decizia Comisiei Europene vizează aprobarea schemei cu a aplicare pe 10 ani pana la data de 31 decembrie 2024, fapt ce argumentează ca autorităţile romane aveau cunoştinţa de aplicarea schemei de ajutor pe întreaga durata a anului 2015 si nu începând din iunie 2015 când au fost emise primele acorduri de exceptare.

In acest context, se arată că ANRE, cu rea-credinţă, nu a avut in vedere la calculul cotei obligatorii estimata de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015 schema de ajutor notificata de către autorităţile romane si aprobata prin Decizia Comisiei Europene C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014.

Mai mult, aceasta atitudine continua si pe parcursul anului 2015, când prin Informarea privind cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi de către operatorii economici cu obligaţie de achiziţie de certificate verzi, pentru anul 2015 - revizia a-2-a, ANRE menţionează in mod absolut surprinzător ca a avut in vedere cele 14 acorduri pentru exceptare emise pana la data de 22 iunie 2015, însă are "incertitudini" cu privire la "momentul aplicării acordurilor de exceptare deja emise, pentru care exista opinia ca ar produce efecte începând cu 01 ianuarie 2015, cu toate ca acestea au fost emise pe parcursul lunii iunie 2015".

Or, in considerarea prevederilor legale care menţionează in mod expres faptul ca aceste acorduri sunt aplicabile pe întreg anul in care sunt acordate si al angajamentului Guvernului României in fata Comisiei Europene, este evident ca aceste acorduri se aplica începând cu data de 1 ianuarie 2015.

Modificarea aprobata prin H.G. nr. 113/2016 contravine in mod evident Deciziei Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014 (care este de directa si imediata aplicare pe teritoriul României, nefiind necesara implementarea acesteia), schema de ajutor de stat fiind aplicabila pe o perioada de 10 ani incepand cu 1 ianuarie 2015, si nu ulterior acestei date.

Concis, cat timp notificarea schemei de ajutor de stat s-a realizat pentru o perioada de zece ani, Guvernul nu putea adopta H.G. nr. 113/2016 care modifica data de la care se acorda ajutorul de stat; modificarea acestei date are ca efect micşorarea valorii schemei de ajutor de stat. Or, in temeiul Art. 108 din TFUE Guvernul era obligat sa notifice Comisiei modificarea H.G. NR. 113/2016, lucru care nu s-a intamplat, Guvernul ignorând astfel Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014.

5. Guvernul prin adoptarea H.G. nr. 113/2016 se face vinovat de abuz de drept

Guvernul susţine in recursul depus faptul ca din moment ce H.G. nr. 113/2016 face numai o clarificare a H.G. nr. 495/2014, actul modificator nu ar fi putut fi emis prin abuz de drept.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 15 din C. civ., abuzul de drept consta in exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social in care a fost recunoscut de lege si de regulile de convieţuire sociala si contrar bunei-credinte. In stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, leguitorul ia in considerare, mai intai, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi are in vedere concordanta acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv sa nu se aducă atingere drepturilor celorlalte subiecte de drept.

Guvernul, prin abuz de drept, a adoptat o hotărâre de guvern care vatămă in mod direct chiar titularii drepturilor prevăzute de lege. Situaţia este cu atât mai abuziva cu cat cel care este direct răspunzător de neîndeplinirea la timp a obligaţiei de a emite un răspuns la cererea de emitere a unui acord pentru exceptare este chiar organul care propune modificarea H.G. nr. 495/2014, respectiv Ministerul Economiei, Comerţului si Relaţiilor cu mediul de afaceri.

Cu alte cuvinte, deşi unitatea de implementare aflata in subordinea Ministerului Economiei, Comerţului si Relaţiilor cu mediul de afaceri este cea care nu a respectat legea, emiţând acordul pentru exceptare la 5 luni de zile de la data depunerii cererii, deşi termenul pentru răspuns este de 30 de zile, reprezentanţii ministerului decid a vatama din nou interesele acestora printr-o lege care retroactiveaza si care este data cu scopul clar de a proteja interesele altor producători economici (in cazul de fata al producătorilor de energie regenerabila) si nu ale contribuabililor (la rândul lor, importanţi investitori) căruia ii era destinata legea. Considera ca este un exemplu de abuz de drept din partea leguitorului, abuz ce trebuie sancţionat. Astfel, in mod corect instanţa de fond a admis acţiunea sa si a anulat H.G. nr. 113/2014.

6. Argumentele ce au stat la baza emiterii H.G. nr. 113/2016 sunt nelegale si contradictorii

Intimata a arătat că, în mod evident, in cadrul Notei de fundamentare exista argumente contradictorii. La primul paragraf se menţionează ca "daca s-ar fi emis acorduri de exceptare a unor categorii de consumatori energo-intensivi de la plata certificatelor verzi, cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi pentru furnizorii de energie electrica pentru anul 2015 ar fi fost de 0,274CV/MWH, abaterea fiind de 1,5%". Or, cota estimata de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015 este de 0,274 CV/MWh, neexistand nici o abatere fata de situaţia in care s-ar fi emis acorduri de exceptare.

Mai departe, se susţine ca "daca acordurile de exceptare isi produc efectele incepand cu data de 1 ianuarie 2015 cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi atinge valoarea de 0,319CV/MWh, abaterea fiind de 16,5%, cu creşterea impactului certificatelor verzi in factura consumatorului final de circa 16%, ajungând la valoarea de 42 RON/MWh", or aceasta situaţie este in contradicţie cu cele menţionate mai sus in care se indica o cota de 0,274 CV/MWh daca s-ar fi emis acorduri de exceptare.

In ceea ce priveşte argumentaţia privind creşterea impactului certificatelor verzi in factura consumatorului final pana la o valoare de 42 RON/MWh, se arată că nu este susţinuta in contextul in care cota obligatorie de energie electrica produsa din surse regenerabile de energie este calculata avându-se in vedere consumatorul final si nemajorarea impactului asupra acestuia. Astfel, aceasta cota este calculata in funcţie de cota anuala obligatorie de energie electrica produsa din surse regenerabile care beneficiază de sistemul de promovare. Aceasta cota este cea care este folosita pentru stabilirea cotei de achiziţie a certificatelor verzi. Astfel, pentru a nu se crea un impact crescut asupra cosumatorului casnic, organele abilitate au posibilitatea sa scadă aceasta cota anuala obligatorie de energie electrica produsa din surse regenerabile care beneficiază de sistemul de promovare.

Concret, in raport de dispoziţiile Art. 4 alin. (41) din Legea nr. 220/2008, ANRE este obligata prin lege sa aibă in considerare si sa protejeze consumatorul final in calculul cotei anuale obligatorii.

Surprinzătoare este si atitudinea ANRE care susţine ca, prin aplicarea acordurilor incepand cu data de 1 ianuarie 2015, cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi ar atinge valoarea de 0,319 CV/MWh. Or, in Informarea privind cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi de către operatorii economici cu obligaţie de achiziţie de certificate verzi, pentru anul 2015 - revizia a-2-a (primul document oficial in care se menţionează de către ANRE acordurile pentru exceptare), ANRE menţionează ca a avut in vedere cele 14 acorduri pentru exceptare emise pana la data de 22 iunie 2015, insa recomanda menţinerea cotei la valoarea de 0,274 CV/MWh stabilita in luna decembrie 2014.

Prevederile legale in vigoare la acea data privind acordurile pentru exceptare stabileau in mod clar aplicabilitatea acestora incepand cu data de 1 ianuarie 2015. In acest context, se invoca din nou propria culpa a autorităţilor publice a avea in vedere dispoziţiile legale in vigoare, care se incearca a fi acoperita prin modificarea retroactiva a acelor dispoziţii legale. Mai mult, cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi se poate menţine la valoarea de 0,274 CV/MWh prin diminuarea cotei anuale obligatorii de energie electrica produsa din surse regenerabile care beneficiază de sistemul de promovare, insa acest aspect nu este luat in calcul.

7. In mod corect instanţa a dispus anularea răspunsului la plângerea prealabila

Răspunsul Guvernului este un act emis in executarea in concret a legii de către recurent in sensul soluţionării plângerii prealabile formulate împotriva actului administrativ si poate face obiectul acţiunii in cadrul instanţei de contencios administrativ.

In al doilea rând, este natural ca, odată cu acţiunea sa fie anulat si răspunsul la plângerea prealabila, întrucât in cazul admiterii acţiunii, răspunsul Guvernului ar rămâne valabil, deşi ar exista o hotărâre a unei instanţe care stabileşte anularea H.G. nr. 113/2016. Mai mult decât atât, daca nu s-ar putea pretinde anularea răspunsului la plângerea prealabila, ar fi încălcat dreptul A. la apărare, drept consacrat de art. 24 din Constituţie si respectiv de art. 13 din C. proc. civ.. Deopotrivă răspunsul Guvernului trebuie anulat si pentru ca in realitate nu indica niciun temei legal pentru respingerea plângerii prealabile. Autoritatea emitenta a oricărui act administrativ, trebuie, in cadrul procedurii prealabile, sa răspundă la fiecare punct indicat de petiţionar si sa motiveze temeinic răspunsul la cererea acestuia. In caz contrar, parcurgerea procedurii prealabile ar fi lipsita de sens, ceea ce cu siguranţa nu a fost optica legiuitorului când a instituit-o.

8. Guvernul avea obligaţia de a proba motivul pentru care a emis cu cinci luni întârziere acordul de exceptare

În primul rând, aceasta afirmaţie a Guvernului reprezintă o apărare noua care nu poate fi primita direct in calea de atac extraordinara a recursului. In al doilea rând, in măsura in care A. nu ar fi depus documentaţia completa in scopul obţinerii acordului de exceptare, autoritatea de implementare ar fi trebuit sa îi pună in vedere acest lucru la momentul solicitării emiterii acordului. Or, cat timp nu au existat observaţii ale autorităţii de implementare adresate A. in sensul completării, clarificării, modificării documentaţiei, este clar ca a depus in mod corect documentaţia respectiva. Prin urmare, culpa in emiterea cu întârziere a acordului de exceptare revine exclusiv autorităţii de implementare. In egala măsura, sub aspect probator, daca Guvernul considera ca ar exista o culpa din partea A. in emiterea cu întârziere a acordului, sarcina probei in acest sens revenea Guvernului.

9. Răspunsul Comisiei Europene la cererea Curţii de Apel Bucureşti

Comisia, facand referire la jurisprudenta Curţii, arata ca actele normative trebuie sa fie clare si precise, iar aplicarea acestora sa fie previzibila pentru justitiabili. Acest imperativ se impune cu atât mai mult in cazurile in care normele naţionale pot avea implicaţii financiare, pentru a permite persoanelor interesate sa cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor sau a drepturilor pe care le impune. Aceasta este expresia principiului securităţii juridice.

Un alt principiu pe care statele membre trebuie sa il respecte este principiul proportionalitatii, "care impune ca actele adoptate sa nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat si necesar pentru a atinge scopul urmărit, fiind stabilit ca, atunci când este posibila alegerea intre mai multe masuri adecvate, trebuie sa se recurgă la cea mai puţin constrângătoare.

In cazul societăţii A., instanţa naţionala trebuie sa se asigure ca autorităţile naţionale au respectat principiile Uniunii când au implementat Decizia Comisei C (2014) 7287, astfel incat beneficiarul sa nu fie lipsit de suportul stabilit de masurile naţionale respective.

Comisia considera ca in esenţa, trebuie analizat in ce măsura sunt respectate de către autorităţile române, emitente ale actului administrativ contestat, principiile generale ale Uniunii Europene, in special cele privind securitatea juridica si protecţia încrederii legitime, cel al proportionalitatii, precum si cele ale egalităţii de tratament si nediscriminarii. Cu alte cuvinte, statul membru trebuie sa aplice exceptarea in aceeaşi perioada de referinţa, intr-o maniera transparenta, obiectiva si nediscriminatorie. Concis, statul este obligat sa acorde exceptarea si aceasta exceptare sa fie realizata cu respectarea principiilor egalităţii de tratament si nediscriminarii (punctul 20 din Avizul Comisiei).

Comisia confirma practic susţinerile A. in ceea ce priveşte argumentaţia ca H.G. nr. 113/2016 incalca principiul neretroactivitatii legii, având in vedere faptul ca A. este îndreptăţită la ajutorul de stat instituit de H.G. nr. 495/2014 începând cu data de 1 ianuarie 2015, cum prevedea legislaţia aplicabila atunci, modificările ulterioare ale H.G. nr. 495/2014 instituite prin H.G. nr. 113/2016 neputând afecta dreptul câştigat deja de A..

De asemenea, Comisia retine la punctul 27 faptul ca insasi autoritatea competenta sa emită avizul de exceptare a considerat ca beneficiarii acordurilor de exceptare, deci inclusiv A., sunt scutiţi de plata certificatelor verzi incepand din data de 1 ianuarie 2015.

In ceea ce priveşte punctul 29 din răspunsul Comisiei, se observa ca aceasta nu apreciază H.G. nr. 113/2016 ca fiind un act de interpretare legala al H.G. nr. 495/2014. Cu toate acestea, arata ca in situaţia in care s-ar considera astfel, o atare interpretare, in raport de dispoziţiile art. 69 din Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, H.G. nr. 113/2016 poate confirma, infirma sau modifica interpetari judiciare sau administrative adoptate pana la acea data cu respectarea drepturilor câştigate. Cu alte cuvinte, entităţile care au primit acorduri de exceptare in decursul anului 2015, sunt indreptatiti la scutirea de la plata certificatelor verzi in procentele stabilite in respectivele acorduri de la data de 1 ianuarie 2015, dreptul fiind câştigat, fara a putea fi afectat de modificările ulterioare ale H.G. nr. 495/2014. Acest argument al Comisiei, reda practic principiul neretroactivitatii legii.

Comisia considera de asemenea, si ca in cazul de fata, instanţele naţionale trebuie sa analizeze in ce măsura, modificarea legislativa instituita prin H.G. nr. 113/2016 este in acord cu principiile Uniunii, in special cele privind securitatea juridica si protecţia încrederii legitime, cel al proportionalitatii, precum si cele ale egalităţii de tratament si nediscriminarii. Mai departe, instanţa naţionala trebuie sa observe si ca atunci când este posibila opţiunea intre mai multe masuri adecvate, întotdeauna trebuie sa se recurgă la cea mai puţin constrângătoare (punctul 24 din răspunsul Comisiei).

In sfârşit, la punctul 30 din răspunsul Comisiei, aceasta considera ca instanţele naţionale trebuie de asemenea sa analizeze si daca scopul H.G. nr. 113/2016 a fost de a stabili o perioada de referinţa de aplicare a exceptărilor similara cu cea de determinare a obligaţiei de plata a certificatelor verzi, care este o obligaţie anuala. In concret, măsura instituita de H.G. nr. 113/2016 trebuie sa acopere un an calendaristic, pentru ca obligaţia de plata a certificatelor verzi este anuala, iar ajutorul de stat se acorda in raport de intreaga valoare a certificatelor verzi pe care entităţile le-au achiziţionat in decursul unui an, cat timp costul acestora se regăseşte pe fiecare factura de energie electrica.

In măsura in care conform H.G. nr. 113/2016 ajutorul se acorda de la data emiterii acordului de exceptare, acesta nu acoperă de fapt intreaga valoare a preţului certificatelor verzi. Cu titlu exemplificativ, daca acordul se obţine in luna mai a anului 2017, titularul acordului ar beneficia de schema de ajutor de stat doar parţial, adică din luna mai 2017 pana in decembrie 2017, deşi a plătit contravaloarea certificatelor verzi si in lunile ianuarie 2017 - aprilie 2017. Aşadar, caracterul discriminatoriu al modificării instituite de H.G. nr. 113/2016 este vădit si contrar principiilor Uniunii. In concluzie, instanţa de fond a reţinut in mod corect faptul ca in cauza de fata adoptarea H.G. NR. 113/2016 incalca principiile fundamentale ale Uniunii, respectiv cele privind egalitatea de tratament si nediscriminarea, principii pe care autorităţile române sunt ţinute sa le respecte intocmai.

10. Cheltuielile de judecată acordate in favoarea reclamantei de instanţa de fond

Guvernul considera fără temei ca cheltuielile de judecata acordate de prima instanţa sunt nejustificate, în esenţa pentru ca acţiunea este identica cu cea a societăţii B. S.A.. Aceste afirmaţii sunt cel puţin nefondate fata de complexitatea cauzei. Mai mult decât atât, insasi instanţa de fond a redus onorariul avocaţial pretins de societate. Considera ca instanţa de fond si-a motivat in mod clar si concis decizia de reducere a onorariului avocaţial, fara sa fi interpretat in mod eronat dispoziţiile dreptului material. Cum motivul de recurs invocat de Guvern este cel prevăzut la art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., afirmaţiile Recurentului nu pot fi primite, cat timp nu a arătat in ce mod ar fi interpretat greşit instanţa normele ce reglementează acordarea si reducerea onorariilor avocaţiale.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

6.1. Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 31 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată a recursului, la data de 28 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepţia celor de urgenţă deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare şi corelaţiei acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 28 aprilie 2020.

In raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 14 iulie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Aspecte de drept şi de fapt reţinute de prima instanţă

In data de 2 iulie 2014, autorităţile române au notificat un ajutor sub forma unei finanţări reduse a sprijinului pentru electricitatea din surse regenerabile de energie planificat a fi acordat marilor consumatori de energie.

In documentul depus la Comisia Europeana, autorităţile române menţionează ca preţul ridicat la energie, ca urmare a schemei de sprijin pentru surse regenerabile de energie, atrage un risc crescut de relocalizare a marilor consumatori de energie electrica, care reprezintă cel mai mare generator de locuri de munca. In vederea reducerii efectelor negative la nivel de tara, România a decis sa acorde un ajutor sub forma unei finanţări reduse. Practic, marii consumatori care îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de acest sprijin sunt exceptaţi de la plata certificatelor verzi corespunzător unor procentaje de 85%, 60% sau 40% din energia electrica pe care o consuma.

Conform Deciziei Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15 octombrie 2014, in proiectul de hotărâre de guvern transmis de România la 24 septembrie 2014, s-a indicat ca măsura va fi pusa in aplicare începând din 1 decembrie 2014. Astfel, România s-a angajat in fata Comisiei Europene cu privire la aplicarea unor masuri pe care chiar statul roman le-a notificat.

Ca urmare a deciziei Comisiei Europene de a nu ridica obiecţiuni cu privire la ajutor, considerând ca este compatibil si justificat pentru piaţa interna, la data de 1 decembrie 2014 a intrat in vigoare H.G. nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, prin care a fost instituita o schema de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie. Conform dispoziţiilor acestei hotărâri, exceptarea se aplica de la 1 ianuarie a anului in care a fost emis acordul de exceptare. Mai mult, alin. (2) menţiona ca pentru acordurile emise in 2014 (adică in decembrie 2014), exceptarea se aplica de la 1 ianuarie 2014.

Imediat după adoptarea H.G. nr. 495/2014, Ia data de 3 decembrie 2014, A. a depus cererea de acord pentru exceptare.

Deşi conform disp. art. 3 alin. (5) din Procedura de emitere a acordului pentru exceptare din 11 iunie 2014, anexa la H.G. nr. 495/2014, unitatea de implementare a schemei de ajutor de stat avea obligaţia de a finaliza procesul de evaluare a cererii de acord pentru exceptare in termen de maxim 30 de zile lucratoare de la data înregistrării acesteia, acordul de exceptare al A. nr. 4 a fost emis in data de 3 iunie 2015, la aproximativ 5 luni de la data la care trebuia emis.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 al H.G. nr. 495/2014 (in forma anterioara modificării in vigoare din 29 februarie 2016):

"Exceptarea prevăzuta Ia art. 1 alin. (1) se aplica Ia cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplica furnizorilor de energie, comunicata de ANRE, incepand cu anul in care a fost obţinut acordul de exceptare. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului naţional prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicata, cu modificările si completările ulterioare, in consumul final brut de energie al anului 2020."

In acest context, in raport de dispoziţiile art. 8 alin. (6) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, si in considerarea faptului ca in perioada ianuarie - mai 2015, A. a achitat preţul certificatelor verzi facturat de către furnizorul societăţii de energie, respectiv C. S.A..

In data de 24 februarie 2016, Guvernul României a aprobat H.G. nr. 113/2016 privind modificarea alin. (1) al art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie:

"Exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicata, cu modificările si completările ulterioare, se aplica incepand cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului naţional prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicata, cu modificările si completările ulterioare, in consumul final brut de energie al anului 2020."

Nota de fundamentare la H.G. nr. 113/2016 justifica necesitatea adoptării acestei modificări de următoarele aspecte:

"Prin raportare la cota estimata de achiziţie de vertificate verzi pentru anul 2015, stabilita de ANRE la valoarea de 0,274CV/MWH in luna decembrie a anului 2014, situaţia se prezintă astfel:

- daca s-ar fi emis acorduri de exceptare a unor categorii de consumatori energo-intensivi de la plata certificatelor verzi, cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi pentru furnizorii de energie electrica pentru anul 2015 ar fi fost de 0,274CV/MWH, abaterea fiind de 1,5%;

- daca acordurile de exceptare ar fi aplicabile de la data emiterii acestora, cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi ar fi de 0,298CV/MWHh, abaterea fiind de circa 9%, cu o creştere a impactului certificatelor verzi in factura consumatorului final de circa 8%, ajungând la valoarea de 39 RON/MW.

Daca acordurile de exceptare işi produc efectele începând cu data de 1 ianuarie 2015 cota obligatorie estimata de achiziţie de certificate verzi atinge valoarea de 0,319CV/MWh, abaterea fiind de 16,5%, cu creşterea impactului certificatelor verzi in factura consumatorului final de circa 16%, ajungând la valoarea de 42 RON/MWh.

Astfel prin aplicarea acordurilor de exceptare a unor categorii de consumatori energo intensivi de la plata certificatelor verzi începând cu data emiterii acestora fata de situaţia aplicării acestora de la data de 1 ianuarie 2015 se estimează un consum final neexceptat de circa 2,4 TWh.

Prin aplicarea datei exceptării incepand cu data de 1 ianuarie 2015 este posibila amendarea furnizorilor de energie electrica pentru facturarea certificatelor verzi in exces la consumatorii finali de energie electrica pentru perioada cuprinsa intre 1 ianurie 2015 si data emiterii acordurilor de exceptare, fiind create astfel importante prejudicii. In aceste condiţii furnizorii vor fi amendaţi contravenţional pentru nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (4) si (6) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, aceştia neavand cunoştinţa de data săvârşirii abaterii de existenta acordului de exceptare."

Mai exact, prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 se stabileşte o cota de 0,278% certificate verzi/MWh.

In conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, A. a depus plângerea prealabila împotriva H.G. nr. 113/2016 solicitând revocarea hotărârii de guvern.

Prin Adresa nr. x; 1472/25.04.2016 emisa de către Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului si comunicata in data de 16 mai 2016 se comunica faptul ca:

"Iniţiatorul actului administrativ contestat, analizând temeinicia si legalitatea acestuia in raport de aspectele semnalate de dumneavoastră, a apreciat ca plângerea prealabila este neîntemeiata."

Cauza de faţă are ca obiect acţiunea in anulare a H.G. nr. 113/2016, acţiune ce a format obiectul dosarului de fata.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-pârât şi a apărărilor intimatei-reclamante

7.2.1. Într-o primă susţinere, recurentul-pârât a arătat că prin H.G. nr. 113/2016 se modifică dispoziţiile alin. (1) al articolului 3 din H.G. nr. 495/2014, dar prin aceasta se aduce o clarificare cu privire la momentul de la care ajutorul de stat îşi produce efecte, iar nu o modificarea efectivă, nefiind o normă care să încalce principiul neretroactivităţii actelor legislative. Această clarificare nu implică adoptarea unor criterii mai stricte de aplicare a unei scheme de ajutor autorizate, reducerea intensităţii ajutorului sau reducerea cheltuielilor eligibile, astfel încât să necesite notificarea la Comisia Europeană, conform art. 4 alin. (2) din Regulamentul nr. 794/2004. De aceea, măsura propusă nu constituie o modificare a unei scheme de ajutor de stat existente, astfel definite în art. 15 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.

Înalta Curte reţine că prin H.G. nr. 113/2016 se modifică dispoziţiile alin. (1) al articolului 3 din H.G. nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, care va avea următorul cuprins:

"Art. 3. - (1) Exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului naţional prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în consumul final brut de energie al anului 2020".

Anterior modificării, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 prevedea că:

"(1) Exceptarea prevăzută la art. 1 alin. (1) se aplică la cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului naţional prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în consumul final brut de energie al anului 2020."

Deşi recurentul susţine că modul de redactare al modificării aduse nu lasă loc de interpretări cu privire la momentul producerii efectelor acordurilor de exceptare, Înalta Curte subliniază că subscrie tezei instanţei de fond, potrivit căreia prin H.G. nr. 113/2016 a avut loc o modificare a art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014. Din însăşi titulatura şi din cuprinsul H.G. nr. 113/2016 reiese că, prin aceasta, a operat o modificare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, existând concordanţă între obiectul de reglementare, astfel cum a fost indicat de către emitent şi conţinutul normativ al actului.

Înalta Curte mai are în vedere şi argumentul legat de momentul la care a apărut actul ulterior, respectiv la un an de la data intrării in vigoare a H.G. nr. 495/2014, fapt ce întăreşte ideea că s-a produs o modificare si nu o "clarificare" a dispoziţiilor legale.

Mai departe, faţă de dispoziţiile art. 59, art. 61 si art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, în cazul acestui act normativ se regăsesc trăsăturile unui caz tipic de modificare a legii, legiuitorul folosind întocmai sintagma impusă pentru a transmite in concret intenţia actului normativ modificator.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că textul legal in vigoare la data emiterii acordurilor de exceptare ar fi lăsat loc de interpretări, chiar dacă acest argument ar fi corect, tot nu ar putea duce la concluzia forţată că necesitatea lămuririi unui text clar ce fusese deja pus în aplicare, reprezintă exclusiv o operaţiune de interpretare a legii, iar nu de modificare a acesteia. Pe de altă parte, este evident că există diferenţe clare între cele două variante ale textului, care nu pot fi citite ca ducând la aceeaşi concluzie.

Însă, dincolo de acest aspect ce este contrar opiniei recurentului-pârât, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine niciun motiv de anulare a dispoziţiilor H.G. nr. 113/2016, după cum se va arăta în cele ce urmează.

7.2.2. Cât priveşte încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a drepturilor câştigate, reclamanta a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 113/2016, au dispus pentru trecut, reglementând efectele produse de un act juridic (acordul de exceptare) emis în anul 2015.

Astfel, în cazul său, acordul de exceptare a fost obţinut la data de 03.06.2015 şi a fost pus în aplicare în sensul acordării exceptării de la obligaţia de achiziţie a certificatelor verzi raportat la consumul de energie electrică aferent întregului an 2015 în procentul stabilit prin acord (aşa cum reiese din adresa nr. 226 534/04.11.2015 emisă de Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului).

Cu toate acestea, la începutul anului 2016 a avut loc o regularizare, în cadrul căreia numărul final de certificate verzi pentru care are obligaţia legală de achiziţie s-a stabilit în noul context normativ, aplicat pentru anul 2015, luând în considerare un consum exceptat de la obligaţia de achiziţie de certificate verzi mai mic, respectiv nu raportat la întregul an 2015, ci raportat la perioada iunie- decembrie 2015, adică de la data emiterii acordului de exceptare.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (7), (8) şi (9) din Legea nr. 220/2008, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a elaborat o metodologie de stabilire a cotelor anuale de achiziţie de certificate verzi. În formula de calcul a acestei cote joacă un rol consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat de energie electrică pentru aceeaşi perioadă. De asemenea, în luna decembrie a anului precedent, ANRE stabileşte, prin ordin, cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi estimată pentru anul următor, ţinând cont de consumul final de energie electrică estimat pentru anul de referinţă, iar până la data de 1 martie a anului următor celui de referinţă stabileşte cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi aferentă anului de referinţă, pe baza cantităţilor realizate de energie electrică din surse regenerabile şi a consumului final de energie electrică din anul precedent.

Drept urmare, acordul de exceptare obţinut de reclamantă în iunie 2015 se presupune că a produs în cursul acestui an efectele juridice prevăzute de H.G. nr. 495/2014, în forma iniţială, care prevedea că exceptarea de la plata certificatelor verzi va fi corespunzătoare energiei electrice consumate pe întregul an.

Însă, în cadrul mecanismului de corecţie ce a operat în anul următor, în formula de calcul a cotei obligatorii de achiziţie de certificate verzi a fost utilizat un consum total exceptat (calculat pentru toţi beneficiarii schemei de sprijin) raportat nu la întregul an 2015, ci la perioadele din acest an în care au operat acordurile de exceptare, raportat la data emiterii fiecăruia.

Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabileşte că furnizorii de energie electrică şi producătorii prevăzuţi la alin. (1) al aceluiaşi text de lege sub obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din lege şi cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. .(1), exprimată în MWh, furnizată anual consumatorilor finali. Această obligaţie de achiziţie a certificatelor verzi se reflectă, în cele din urmă, într-un cost pe care îl suportă consumatorul final al energiei electrice.

Potrivit art. 8 alin. (8) din acelaşi act normativ, "se exceptează de la aplicarea prevederilor prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu respectarea reglementărilor europene incidente. Condiţiile de calificare pentru mecanismul de exceptare, precum şi cantitatea exceptată, condiţionată de aplicarea programelor anuale de creştere a eficienţei energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea acestora la Comisia Europeană şi obţinerea unei decizii de autorizare din partea acesteia."

Schema de ajutor de stat privind exceptarea parţială a consumatorilor industriali electrointensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr. 495/2014, fiind aprobată prin decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de ajutor. Iniţial, prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) se prevedea că exceptarea se aplică la cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obţinut acordul de exceptare. Conform modificărilor aduse textului normativ prin intermediul H.G. nr. 113/2016, exceptarea se aplică începând cu data emiterii acordului de exceptare obţinut de beneficiarii ajutorului de stat.

Din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de raţiuni practice, respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obţinute acordurile de exceptare, s-ar fi ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziţie, faţă de cea estimată, cu impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie.

Prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală obligatorie de achiziţie de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat raportat la datele acordurilor de exceptare emise în primul an de implementare a schemei de sprijin.

Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziţie de certificate verzi (stabilite procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise şi consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influenţată de valoarea mai mică a consumului exceptat (conform H.G. nr. 113/2016), în sensul că a fost mai mică decât dacă valoarea consumului exceptat era cea din întreg anul 2015.

Efectul vătămător la adresa reclamantei nu rezultă direct din cota anuală obligatorie de achiziţie, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se menţine obligaţia de achiziţie de certificate verzi.

Există, astfel, o strânsă interdependenţă între cota anuală obligatorie de achiziţie de certificate verzi şi consumul neexceptat, datorită împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.

Prima instanţă a reţinut încălcarea prin H.G. nr. 113/2016 a principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului respectării drepturilor câştigate.

Pe baza expunerii anterioare, Înalta Curte reţine că încălcarea principiului neretroactivităţii este greşit raportată la conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, în loc de a fi raportată la conţinutul actelor de punere în aplicare a normei din art. 3 alin. (1) al H.G. nr. 495/2014, la nivelul anului 2015.

În egală măsură, invocata încălcare a unor drepturi câştigate nu poate fi relaţionată cu conţinutul normativ al H.G. nr. 113/2016, pentru că valoarea diminuată a consumului exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern atacată, ci prin acte de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de ajutor, a cărei modificare intervenită în 2016 a fost aplicată şi pentru anul 2015, în cadrul procedurilor administrative derulate de ANRE de stabilire a cotei finale obligatorii de certificate verzi şi a listei operatorilor economici cu obligaţie de achiziţie de certificate verzi, inclusiv a numărului de certificate verzi necesare pentru îndeplinirea cotei obligatorii de achiziţie pentru anul 2015.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerea în sensul că încălcarea principiului neretroactivităţii a avut loc prin H.G. nr. 113/2016, fiind clar că ANRE nu ar fi putut să nu aplice prevederea normativă care definea elementele de calcul al cotei în vigoare la data regularizării.

Aplicarea prevederilor H.G. nr. 113/2016 pentru anul 2015 nu este o soluţie legislativă impusă prin corpul reglementării. Intenţia unei astfel de aplicări rezultă, într-adevăr, din nota de fundamentare, însă aceasta nu face parte din conţinutul actului normativ şi, drept urmare, nu poate fi avută în vedere ca argument care să susţină încălcarea principiului neretroactivităţii legii prin conţinutul normei.

Concluzia că motivele de nelegalitate nu privesc însuşi actul normativ, ci ar fi putut fi invocate la adresa actelor de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de sprijin, reiese şi din următoarea demonstraţie teoretică.

Obiectul de reglementare al H.G. nr. 495/2015 este schema de ajutor (aprobată de Comisia Europeană) pentru consumatorii electrointensivi, schemă de ajutor care operează începând cu decembrie 2014, pentru o perioadă de 10 ani. Teoretic, acorduri de exceptare pot fi emise şi ulterior anului 2015, pe parcursul funcţionării schemei de ajutor, în situaţia în care alţi consumatori electrointensivi ar corespunde criteriilor de eligibilitate stabilite pentru acordarea ajutorului de stat.

Rezultă că, pentru o situaţie ipotetică în care un astfel de beneficiar ar îndeplini condiţiile ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 113/2016, soluţiei normative nu i s-ar putea imputa viciul de legalitate referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii, în sensul că ar dispune pentru trecut, aşa cum invocă reclamanta.

Art. 3 alin. (1) reprezentând o regulă de implementare a schemei de sprijin, are caracter normativ şi se aplică unui număr nedefinit de destinatari, care îndeplinesc condiţiile cerute prin hotărârea de Guvern. Or, actul normativ nu poate fi anulat pe motivul aplicării lui retroactive într-una sau mai multe situaţii individuale.

În concluzie, argumentele referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii şi a principiului respectării drepturilor câştigate nu sunt corect raportate la actul administrativ normativ supus controlului jurisdicţional, ele privind actele de punere în aplicare a H.G. nr. 495/2014. Acest aspect a fost avut în vedere, de altfel, şi de prima instanţă, prin respingerea capătului de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor, cu motivarea că nu există o legătură directă de cauzalitate între prejudiciul pretins, constând în diferenţa între exceptarea la care era îndreptăţită şi cea aplicată, de la data obţinerii acordului, şi anularea H.G. nr. 113/2004, întrucât prejudiciul a fost determinat de emiterea Ordinului nr. 5/2016 al ANRE, care a stabilit în concret cota de certificate verzi şi nu de normarea modului cum vor fi acordate exceptările, prin H.G. nr. 113/2016. De altfel, reclamanta a obţinut deja o hotărâre judecătorească favorabilă în ceea ce priveşte plata acestor sume de bani în cadrului dosarului nr. x/2016 având ca obiect anularea Ordinului ANRE nr. 5/2016 şi plata sumei de 2 246 905.43 RON, daune materiale (dosar nesoluţionat definitiv la data pronunţării prezentei decizii). Cu alte cuvinte, este o problemă de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, modificat prin articolul unic din H.G. nr. 113/2016, iar nu de încălcare a principiului neretroactivităţii legii.

Drept urmare, instanţa de recurs nu are a se pronunţa în mod efectiv asupra acestor motive, nefiind învestită cu analiza de legalitate a actelor de punere în aplicare a normei de implementare a schemei de sprijin.

7.2.3. În ceea ce priveşte aspectul încălcării de către H.G. nr. 113/2016 a dispoziţiilor Deciziei Comisiei Europene C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014, Înalta Curte constată că avizul Comisiei Europene emis în prezenta cauză arată că H.G. nr. 113/2016 cuprinde o regulă de implementare a schemei de ajutor, care nu face parte din conţinutul schemei de ajutor.

Prin precizările făcute la pct. 14 şi pct. 15 din Avizul Comisiei Europene formulat în conformitate cu comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele se arată următoarele:

"pct. 14 - În ceea ce priveşte acordarea acestui ajutor, decizia Comisiei prin care aceasta nu a ridicat obiecţiuni cu privire la ajutor nu rezultă într-o obligaţie corespunzătoarea statului membru, respectiv de a acorda ajutor de la o anumită dată. Cu toate acestea, elementele principale ale măsurii (durată, buget, criterii de eligibilitate, intensitate, etc) sunt luate în considerare pentru a determina dacă ajutorul este compatibil cu piaţa internă, odată ce statul membru a decis să implementeze măsura respectivă.

- pct. 15 - Decizia Comisiei C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014 nu conţine însă detalii cu privire la regulile concrete de implementare a măsurii, spre exemplu, dacă măsura de suport ar trebui să se aplice de la data emiterii acordului de exceptare sau pentru întregul an în care un astfel de acord este emis."

În raport de argumentele anterior expuse, instanţa de control judiciar consideră la rândul său că nu este fondată apărarea intimatei-reclamante referitoare la faptul că măsura dispusă prin H.G. nr. 113/2016 contravine Deciziei Comisiei Europene C (2014) 7287 din 15 octombrie 2014. Cum Decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 nu conţine detalii cu privire la regulile concrete de implementare a măsurii de sprijin, modificarea adusă de autoritatea naţională unui element de aplicare concretă a schemei de sprijin nu încalcă Decizia Comisiei Europene.

7.2.4. În ceea ce priveşte existenţa unui abuz de drept prin emiterea H.G. nr. 113/2016, Înalta Curte constată că emiterea unui act normativ, ca atare, nu poate reprezenta prin sine însăşi un abuz de drept, chiar şi în ipoteza constatării nelegalităţii acestuia, abuzul de drept presupunând îndeplinirea mai multor condiţii decât cea a încălcării unor norme de drept, condiţii neregăsite în cauza de faţă şi neinvocate de reclamantă ca fiind îndeplinite.

Conform dispoziţiilor art. 15 C. civ.: "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe."

În literatura de specialitate s-a precizat faptul că abuzul de drept reprezintă exercitarea unui drept subiectiv contrar scopului în care a fost recunoscut de lege, de regulile de convieţuire socială, precum şi contrar bunei-credinţe. În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor subiective, legiuitorul ia în considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanţa acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se aducă atingere drepturilor celorlalte subiecte de drept.

Instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea intimatei-reclamante, deoarece măsura luată prin actul contestat în cauză se încadrează în marja de apreciere a autorităţii publice emitente, iar întreaga argumentaţie vizează în realitate emiterea cu întârziere a acordului de exceptare, precum şi aplicarea greşită a normei aflate în discuţie prin Ordinul ANRE nr. 5/2016 care a stabilit cota obligatorie de achiziţie de certificate verzi de către operatorii economici care au obligaţia achiziţiei de certificate verzi în anul 2015. În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine existenţa abuzului de drept.

7.2.5. În privinţa susţinerilor reclamantei potrivit căreia argumentele care au stat la baza emiterii H.G. nr. 113/2016 sunt nelegale şi contradictorii, aşa cum s-a reţinut deja, expunerile din cadrul Notei de fundamentare nu fac parte din conţinutul actului normativ şi, drept urmare, nu pot fi avute în vedere pentru verificarea legalităţii actului normativ emis.

7.2.6. În ceea ce priveşte culpa în întârzierea în emiterea acordului de exceptare, acest argument nu mai prezintă relevanţă raportat la considerentele de mai sus, precum şi raportat la împrejurarea că instanţa nu are în obiectul cauzei de soluţionat aspectele legate de data la care trebuia încheiat acest acord, potrivit dispoziţiilor legale.

7.2.7. Ca urmare, constatând că e motivele de nelegalitate anterior arătate nu pot fi valorificate raportat la conţinutul actului administrativ normativ, ci numai raportat la actele de punere în aplicare a acestui conţinut normativ, nici anularea răspunsului la plângerea prealabilă nu se mai impune.

7.2.8. Ca efect al casării sentinţei, cu respingerea acţiunii, nici motivul de recurs cu privire la cheltuielile de judecată nu mai prezintă folos practic, acestea urmând a fi înlăturate implicit prin admiterea recursului şi casarea sentinţei.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date de instanţa de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei nr. 3505 din 6 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2020.