Validity of wealth verification closure and constitutional presumption of licit acquisition against unproven "pro causa" accounting claims

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 04 iulie 2014, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, A. şi B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Ordonanţei nr. 1/12.04.2013 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind averea pârâtului C..

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 197 din 31 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, A. şi B..

1.3. Împotriva sentinţei civile nr. 197 din 31 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.4. Prin decizia nr. 1881 din 23 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 197 din 31 octombrie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.5. Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, la data de 24 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 133 din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată reclamanta Agenţia Naţională de Integritate în contradictoriu cu pârâta Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pârâţii A. şi B. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat reclamanta să achite pârâtei B. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi pârâtului A. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Cererea de recurs exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 133 din 17 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta a învederat că hotărârea primei instanţe este rezultatul încălcării şi aplicării greşite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, respectiv a prevederilor art. 1182 din C. civ. de la 1864.

Consideră că, raportat la situaţia de fapt, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că, s-a dovedit de către intimatul A. faptul că nu a virat în intervalul 15 - 25 mai 2012 suma de 145.000 RON către societatea D. S.R.L., ci către societatea E. S.R.L., sumă care a primit-o cu titlu de împrumut de la intimat anterior numirii sale în funcţia de ministru, deci într-o perioada care nu poate face obiectul verificărilor.

În dovedirea celor reţinute anterior, instanţa de fond a luat în considerare Dispoziţiile de încasare din 05 martie 2012 şi 06 martie 2012 depuse de intimatul A. în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, din care reiese că ar fi remis suma anterior, în datele de 05 martie 2012 şi 06 martie 2012.

Cu privire la aceste dispoziţii de încasare, chiar Comisia de Cercetare a Averilor a reţinut faptul că afirmaţiile Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la faptul că s-ar fi întocmit documente contabile pro-causa sunt reale, atât timp cât aceste dispoziţii nu au dată certă şi nu poate fi verificată validitatea lor prin comparaţie nu niciun înscris public sau înscris din contabilitatea societăţii comerciale E. S.R.L. .

Astfel, apreciază că în mod greşit instanţa de fond s-a raportat la aceste dispoziţii de încasare atât timp cât acestea au fost depuse de către intimatul A. pe de o parte, cu scopul vădit de a induce în eroare Comisia de Cercetare a Averilor, iar pe de altă parte nu sunt confirmate de nicio altă probă depusă la dosarul cauzei, deşi, dacă aceste dispoziţii de încasare erau reale, ele puteau fi coroborate cu dovezi din contabilitatea societăţii E. S.R.L. .

Recurenta-reclamantă arată că şi în faţa instanţei de fond, intimatul A. a avut aceeaşi conduită, depunând înscrisuri intitulate balanţe contabile, dar nu există nicio dovadă a faptului că acestea sunt balanţele contabile depuse în cursul anului 2012 conform dispoziţiilor legii (nu conţin dată de înregistrare, nu sunt semnate, nu conţin dovada depunerii la ANAF, ONRC etc.)

În ceea ce priveşte suma de 60.016 RON reprezentând cheltuielile nejustificate care se adaugă la valoarea împrumutului acordat de intimatul A. societăţii E. S.R.L., a învederat că în mod greşit instanţa de fond a constatat că pentru această diferenţă de 60.016 RON, Agenţia Naţională de Integritate nu ar fi formulat nici un fel de critici faţă de aspectele reţinute de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că instanţa a apreciat că analiza acestei diferenţe nu face obiectul prezentei acţiuni.

A învederat faptul că, acţiunea formulată de către instituţia reclamantă se referă la anularea, în întregime, a Ordonanţei nr. 1/12.04.2013 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Criticile faţă de cele reţinute prin Ordonanţă se referă la faptul că, în mod greşit Comisia de Cercetare nu a luat în considerare:

- transferul sumei de bani către societatea E. S.R.L.;

- cheltuielile în cuantum de 60.016 RON aşa cum reiese din documentele bancare depuse la dosarul cauzei.

Chiar instanţa de fond, cu privire la această sumă a reţinut faptul că, pentru diferenţa dintre 145.030 RON şi totalul de 209.046 RON - (60.016 RON), au fost avute în vedere cheltuielile efectuate de către persoana cercetată, prin conturile bancare deschise la F. S.A., G. S.A. şi H..

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reiese foarte clar faptul că, critica adusă de instituţia reclamantă a fost că, atât timp cât suma de 60.016 RON reprezintă cheltuieli ale intimatului A., asa cum reies din extrasele de cont de la F. S.A., G. S.A. şi H., această sumă trebuie calculată la capitolul cheltuieli ale intimatului A., şi transferată la totalul diferenţei nejustificate atât timp cât acesta nu dispunea de venituri licite pentru a efectua aceste cheltuieli.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 06 februarie 2018, intimaţii - pârâţi A. şi B., au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate la fondul cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Integritate a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Ordonanţa de clasare nr. 1 din 12 aprilie 2013 a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Oradea prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, clasarea cauzei privind pe intimatul A..

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanta ANI, arătând că în mod corect a reţinut Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în baza probelor administrate în faza de cercetare, că susţinerile Agenţiei Naţionale de Integritate nu se confirmă, iar diferenţa semnificativă, între venituri şi cheltuielile cercetatului din perioada cât a îndeplinit funcţia de Ministru al Transporturilor, apreciată în sumă totală de 209.046 RON - echivalent a 46.454 euro - a fost greşit reţinută în raportul de evaluare.

În aceste condiţii reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (7) din Constituţia României din anul 1991, având corespondenţă deplină în art. 44 alin. (8) din Constituţia României revizuită în anul 2003, "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă".

Confiscarea, ca şi exproprierea, reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, şi anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului, iar faţă de această realitate teza a II-a a alin. (7) al art. 41 din Constituţia României din anul 1991, respectiv teza a II-a a alin. (8) al art. 44 din Constituţia României din anul 2003, completează forţa garanţiei dreptului de proprietate privată cu un principiu care poate fi socotit echivalentul prezumţiei de nevinovăţie din dreptul penal sau al prezumţiei de bună-credinţă din dreptul civil, anume acela că caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Se constată, în legătură cu norma constituţională mai sus evocată, că într-o jurisprudenţă constantă (în acest sens, Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2011), pronunţată în exercitarea competenţei sale de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art. 146 lit. a) teza a doua din Legea fundamentală), a legilor înainte de promulgare (art. 146 lit. a) teza întâi), precum şi de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor (art. 146 lit. d), Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că: a) prezumţia dobândirii licite a averii constituie una din garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate; b) această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând astfel, în ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită: c) în absenţa unei astfel de prezumţii deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia ci deţinătorului bunului; d) instituirea prin legea fundamentală a prezumţiei dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, astfel că în măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acestor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Curtea Constituţională a statuat, de asemenea, pronunţându-se asupra unor iniţiative de revizuire a textului art. 41 alin. (7) din Constituţia României din anul 1991, respectiv art. 44 alin. (8) din Constituţia României revizuită în anul 2003, care aveau ca finalitate eliminarea din legea fundamentală a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii (prin Deciziile nr. 85/2006, nr. 148/2003 şi nr. 799/2011, mai sus menţionate), asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 (prin Decizia nr. 453/2008), şi asupra unor prevederi din Legea nr. 144/2007 (prin Decizia nr. 415/2010), că sunt neconstituţionale acele prevederi prin care se urmăreşte răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, adică în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, subliniindu-se că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumţia dobândirii licite a averii şi că de aceea înlăturarea acestei prezumţii are semnificaţia suprimării unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate.

Rezultă, incontestabil, din cele mai sus relevate, că prezumţia instituită de Constituţie în strânsă legătură cu garanţiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcţioneze exclusiv în condiţiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparţinând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod licit.

Prezumţia dobândirii licite a averii - care, ca orice prezumţie, constituie un mijloc de probă - este o prezumţie legală relativă, putând fi combătută prin dovada contrară. Ea are ca efect numai o intervertire a rolului părţilor în ceea ce priveşte sarcina probei, astfel că instituirea prin textul constituţional de referinţă a acestei prezumţii nu împiedică, de plano, confiscarea averii ilicit dobândită.

Prin urmare, legiuitorul nu poate adopta o reglementare prin care să răstoarne sarcina probei în această materie, deoarece o astfel de reglementare ar fi neconstituţională, însă poate reglementa sistemul probator astfel încât să permită părţilor interesate să propună probe care să contrazică prezumţia instituită de textul constituţional.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată nefondată susţinerea recurentei în sensul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că s-a dovedit de către intimat faptul că nu a virat în intervalul 15 - 25 mai 2012 suma de 145.000 RON către societatea D. S.R.L., ci societatea E. S.R.L., sumă care a primit-o cu titlu de împrumut de la intimat anterior numirii sale în funcţia de ministru, deci într-o perioadă care nu poate face obiectul verificărilor.

Această critică nu poate fi reţinută de vreme ce, la data de 05 martie 2012, prin dispoziţie de încasare, la caseria societăţii E. S.R.L., s-a încasat de societate de la asociatul A.., suma de 70.000 RON, iar la data de 06 martie 2012, prin dispoziţie de încasare, s-a mai încasat de societate de la acelaşi asociat suma de 75.030 RON - în total societatea fiind creditată de unicul asociat, cu suma de 145.030 RON, ce a intrat în patrimoniul societăţii în momentul creditării, ce este anterior perioadei cercetate.

Din extrasele de cont depuse pentru perioada 01 mai - 01 iunie 2012 rezultă că în data de 15 mai 2012 societatea E. S.R.L. a transferat prin ordin de plată către beneficiarul D. S.R.L. suma de 40.000 RON pentru participare la majorare capital social. În data de 25 mai 2012 societatea E. S.R.L. a mai efectuat trei transferuri în sumă de 40.000 RON, 35.000 RON şi 30.030 RON către beneficiarul D. S.R.L., tot pentru participare la majorare capital social. Rezultă că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că suma de 145.030 RON a fost virată către societatea D. S.R.L. nu de către A., ci de către societatea E. S.R.L., căreia în temeiul contractului de împrumut nr. x/29.02.2012, A.-a împrumutat această sumă.

Înalta Curte constată în acest sens şi că operaţiunile sunt evidenţiate în contabilitatea societăţii, iar actele se regăsesc la dosarul cauzei, iar recurenta-reclamantă nu a făcut decât simple alegaţii, pentru a contesta data la care s-au făcut vărsămintele, fără însă să administreze nici un mijloc de probă care să susţină aceste afirmaţii.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia aceste acte ar fi fost întocmite pro causa, atâta vreme cât actele au fost încheiate anterior numirii în funcţia de ministru a intimatului-pârât A., iar recurenta-reclamantă nu a uzat nici de procedura prevăzută de art. 301 - 308 din C. proc. civ., republicat, cu privire la înscrisurile care probează situaţia de fapt reţinută atât de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cât şi de Curtea de Apel Oradea, ca instanţă de fond.

În ceea ce priveşte restul sumei până la concurenţa sumei considerate de ANI ca fiind cheltuieli pretins nejustificate, Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în acord cu instanţa de fond, constată că reclamanta nu a formulat prin cererea de chemare în judecată nici un fel critici faţă de aspectele reţinute de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Oradea în cadrul motivării Ordonanţei de clasare nr. 1/12.04.2013 în acest sens.

Prin urmare, având în vedere că acest motiv a fost invocat direct în recurs şi că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) şi 494 C. proc. civ., republicat, rezultă că în recurs nu poate fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte nu va analiza critica susţinută de către recurenta-reclamantă cu privire la aceste cheltuieli pretins nejustificate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi în mod exhaustiv motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, nu este incident în cauză.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 133/CA/2017 - P.I. din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.