Suspension of administrative complaint pending criminal investigation in EU fund management: proportionality and right to reasonable time under Art. 6 ECHR

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Comuna Adamclisi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Energiei -Organismul Intermediar pentru Energie şi Ministerul Fondurilor Europene (devenit ulterior introducerii acţiunii - Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene) - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 230455/26.01.2016 emisă de OIE, admiterea contestaţiei nr. 1591/23.12.2015 şi anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, precum şi a tuturor actelor care au stat la baza emiterii acestuia, precum şi a actelor subsecvente sau reducerea cuantumului corecţiei financiare aplicate la 5% din valoarea echipamentelor şi utilajelor solicitate la rambursare.

La data de 23 noiembrie 2016, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care şi-a completat acţiunea cu următoarele capete de cerere:

- anularea în tot a Deciziei nr. 232296/01.06.2016, comunicată reclamantei la data de 01 iunie 2016 şi a Notificării nr. x/29.03.2016 privind situaţia cererii de rambursare nr. x/26.02.2016, comunicată reclamantei la data de 04 aprilie 2016;

- aprobarea plăţii întregi a sumei solicitate la plată prin Cererea de rambursare nr. x/26.02.2016 şi, pe cale de consecinţă, achitarea corespunzătoare a sumelor aferente Facturii nr. x/16.12.2015, Facturii nr. y/17.12.2015, Facturii nr. w/08.12.2015 şi a Facturii nr. z/28.12.2015;

- exonerarea reclamantei de la plata debitului în cuantum total de 437.723.68 RON şi restituirea tuturor sumelor care vor fi reţinute în contul creanţei bugetare stabilite prin Procesului-verbal nr. x/02.12.2015 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, astfel cum a fost acesta rectificat prin Nota rectificativa nr. x/18.12.2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2336 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii economice",

- a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibile capetele de cerere prin care se solicită admiterea contestaţiei nr. 1591/23.12.2015, anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015/reducerea cuantumului corecţiei financiare aplicate, exonerarea reclamantei de la plata debitului în sumă de 437.723,68 RON şi restituirea sumelor reţinute în baza Procesului-verbal nr. x/02.12.2015,

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, ca nefondat,

- a disjuns soluţionarea capetelor din cererea precizatoare având ca obiect anularea Deciziei nr. 232296/01.06.2016, anularea Notificării nr. x/29.03.2016 şi aprobarea plăţii întregi sume solicitate prin cererea de rambursare nr. x/26.02.2016 şi a dispus, în acest sens, formarea unui nou dosar pe rolul completului C13 Fond, cu termen de judecată la data de 20 septembrie 2016.

3. Cererea de recurs declarată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2336 din 14 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Comuna Adamclisi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, iar în rejudecarea cauzei, pentru capetele de cerere respinse ca inadmisibile, să se dispună respingerea excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa admiterii acestor capete de cerere, iar cu privire la capătul de cerere respins ca nefondat, să se dispună admiterea acestui capăt de cerere privind anularea în tot a Deciziei nr. 23044/26.01.2016 emisă de Organismul Intermediar pentru Energie.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de fond a reţinut inadmisibilitatea capetelor de cerere privind privind admiterea Contestaţiei nr. 1591/23.12.2017 şi, pe cale de consecinţă, anularea Procesului-verbal, a actelor care au stat la baza emiterii acestuia, precum şi a tuturor actelor subsecvente, exonerarea acesteia de la plata debitului stabilit prin titlul de creanţă, astfel cum a fost acesta modificat prin Nota rectificativă sau, în subsidiar, reducerea cuantumului corecţiei financiare aplicate, prin interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

De asemenea, susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele pe care le-a susţinut în acest sens, din această perspectivă hotărârea instanţei fiind insuficient motivată şi cuprinzând contradicţii.

Cu privire la Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, recurenta-reclamantă a învederat că niciuna dintre condiţiile obligatorii prevăzute de lege pentru suspendarea soluţionării contestaţiei nu este îndeplinită în cauză, iar instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, care reglementează condiţiile în care poate fi suspendată de autoritatea publică soluţionarea unei contestaţii.

Astfel, au fost interpretate şi aplicate eronat condiţiile care impun, în mod expres că suspendarea contestaţiei poate avea loc exclusiv prin decizie motivată, având în vedere că decizia contestată nu întruneşte aceste exigenţe, fiind insuficient motivată.

De asemenea, consideră că nu este îndeplinită nici condiţia privind sesizarea organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unor infracţiuni. În primul rând, apreciază că sintagma "organe în drept" la care face referire art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 are în vedere organele de cercetare penală, astfel cum sunt acestea definite de C. proc. pen., iar faptul că Departamentul pentru Lupta Antifraudă poate întocmi anumite acte de constatare în vederea sesizării organelor de urmărire penală, care includ categoria organelor de cercetare penală, nu îi oferă acestei instituţii calitatea de organ de cercetare penală. În al doilea rând, argumentează că simpla transmitere a proceselor-verbale de constatare a neregulilor nu are semnificaţia sesizării organelor în drept cu privire la existenţa săvârşirii unei infracţiuni, iar pentru astfel de situaţii, prevederile art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/201110 impun suspendarea de drept a emiterii titlului de creanţă până la obţinerea deciziei definitive a instanţei privind caracterul penal sau nepenal al faptei incriminate.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă arată că nu este îndeplinită nici condiţia privind influenţa hotărâtoare asupra soluţionării contestaţiei. Constatările externe deciziei de suspendare nu pot fundamenta măsura suspendării contestaţiei, iar dispoziţiile art. 50. alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 fac referire la un caz de suspendare facultativă în cazul existenţei unor indicii privind săvârşirea unor infracţiuni, în timp ce, în speţă, neregulile ce stau la baza titlului de creanţă atacat fac trimiteri la încălcarea unor dispoziţii din O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice. Prin urmare, din această perspectivă, apreciază că ar fi putut fi soluţionată contestaţia nr. 1591/23.12.2015, urmând ca, în ipoteza în care organele în drept urmau a fi sesizate şi constatau săvârşirea unor infracţiuni cu privire la atribuirea contractului de lucrări să fie emis un nou proces-verbal care să aibă în vedere eventualele infracţiuni şi sancţiunile aferente.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 ianuarie 2018, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.

5. Răspuns la întâmpinare

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parţială a acesteia, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

II.1 Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei şi constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

II.2 Criticile de nelegalitate, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurenta-reclamantă, privesc, pe de o parte, aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în soluţionarea capătului de cerere privind admiterea contestaţiei nr. 1591/23.12.2015 şi anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015, iar pe de altă parte, chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/02.12.2015.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 în respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind admiterea contestaţiei nr. 1591/23.12.2015 şi anularea Procesului-verbal nr. x/02.12.2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, între recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi şi Organismul Intermediar pentru Energie a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x, Cod SMIS 21369, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru implementarea proiectului intitulat "Eficientizarea consumului de energie electrica pentru Comuna Adamclisi".

În urma controlului efectuat în perioada 21 octombrie 2015 - 16 noiembrie 2015, Organismul Intermediar pentru Energie a emis Procesul-verbal nr. x din data de 02 decembrie 2015, prin care a dispus aplicarea unei corecţii financiare de 100% pentru achiziţia tuturor utilajelor şi echipamentelor aferente cererilor de rambursare nr. x şi nr. 4.

Recurenta-reclamantă a formulat Contestaţia nr. 1591 împotriva Procesului-verbal, prin care a solicitat anularea Procesului-verbal, precum şi a tuturor actelor ce au stat la baza emiterii acestuia şi a actelor subsecvente.

Prin Decizia nr. 230455/26.01.2016, emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, s-a dispus suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative formulată de reclamanta Comuna Adamclisi împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/02.12.2015.

În cuprinsul deciziei s-a reţinut că structura de control care a efectuat verificarea prevăzută la art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a ataşat adresei de sesizare procesul-verbal OIE de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, în vederea stabilirii dacă în cauză sunt fapte de natură penală.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, "Împotriva titlului de creanţă se poate formula contestaţie în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă" [alin. (1)], iar "Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătura dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condiţiile legii" [alin. (2)].

De asemenea, potrivit art. 51 alin. (2) din acelaşi act normativ, "Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare reprezintă un titlu de creanţă împotriva reclamantei Comuna Adamclisi, care poate fi contestat pe cale administrativă, potrivit procedurii speciale instituite de O.G. nr. 66/2011, iar după finalizarea acestei proceduri, numai decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată de contestatar la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform prevederilor legale menţionate, O.U.G. nr. 66/2011 reglementează atât o procedură administrativă specială de contestare (art. 46-47), cât şi procedura judiciară de urmat [art. 51 alin. (2)].

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ, decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, iar nu, în mod direct, acest act administrativ fiscal.

Această interpretare este în acord cu principiul instituit de legiuitor în materia contenciosului administrativ şi fiscal, respectiv acela al obligativităţii parcurgerii procedurii prealabile, pentru a da posibilitatea organului emitent al actului să revină asupra acestuia. Prin urmare, acest principiu se aplică şi pentru actele administrativ-fiscale, procedura prealabilă fiind reglementată atât în Codul de procedură fiscală, precum şi în O.U.G. nr. 66/2001, act normativ special în materia stabilirii şi recuperării creanţelor bugetare.

Procedura administrativă prealabilă învestirii instanţei de judecată nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie, deoarece instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent al titlului de creanţă, care are posibilitatea de a-şi revoca actul, fapt ce permite persoanei vătămate să-şi ocrotească dreptul sau interesul legitim pe cale administrativă, evitând sesizarea instanţei de judecată.

De asemenea, caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile nu este contrazis de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, care o dată în plus califică natura juridică a acestei proceduri, reafirmând dreptul instituţional de acces liber la instanţă şi poziţionând acest moment procesual în succesiunea obligatorie a actelor procedurale pe care trebuie să le parcurgă cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal.

În consecinţă, motivele de nelegalitate ale Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/02.12.2015, precum şi a celor privind respectarea normelor procedurale la momentul iniţializării controlului fiscal, nu pot fi analizate decât în contextul cenzurării unei decizii de soluţionare a contestaţiei ce a analizat fondul raportului de drept fiscal, iar unicul aspect ce trebuie analizat de instanţa de judecată îl reprezintă măsura suspendării contestaţiei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiilor privind suspendarea, Înalta Curte reţine că potrivit art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea publică competentă cu soluţionarea contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, procedura de soluţionare atunci când structura de control care a efectuat activitatea de verificare prevăzută la art. 21, a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor în drept, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi la principiul proporţionalităţii.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum şi la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege.

Astfel, structura de control competentă, Organismul Intermediar pentru Energie, a comunicat prin adresa nr. x/02.12.2015 Departamentului pentru Luptă Antifraudă un număr de 4 (patru) procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, printre care şi Procesul-verbal nr. x/02.12.2015 şi a învederat unele aspecte constatate, care, deşi nu le-a calificat expres, constituie indicii privind săvârşirea unor infracţiuni.

Înalta Curte constată că această sesizare pe care OIE a adresat-o DLAF se încadrează în prevederile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 875/2011, potrivit cărora "în toate situaţiile în care autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene identifică, în activitatea lor curentă de verificare a cererilor de plată/rambursare prezentate de beneficiari, precum şi ca urmare a verificărilor la faţa locului, indicii privind o posibilă fraudă/tentativă de fraudă, acestea au obligaţia de a sesiza de îndată Departamentul pentru lupta antifraudă - DLAF şi de a-i transmite acestuia toate informaţiile pe care le deţin".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 61/2011 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă - DLAF "Departamentul are calitatea de organ de constatare, în sensul art. 61 din C. proc. pen., în privinţa faptelor care pot constitui infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România."

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod greşit a fi îndeplinită condiţia ca rezultatul sesizării organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea contestaţiei administrative, apreciind, aşadar, că autoritatea publică competentă se află în imposibilitatea de a soluţiona contestaţia reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului Organismului Intermediar pentru Energie sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii eligibilităţii cheltuielilor aferente echipamentelor în funcţie de caracterul de second-hand sau de echipamente noi al acestora, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de Organismul Intermediar pentru Energie a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura încălcarea unor dispoziţii din O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice, respectiv a procedat la aplicarea unei corecţii financiare în sarcina recurentei-reclamante printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate absolută să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Raportând susţinerile recurentei-reclamante la aceste garanţii şi principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reţinând că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabil de acces la justiţie. Aceasta în condiţiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că Departamenul pentru Luptă Antifraudă ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o concluzie privind existenţa ori inexistenţa infracţiunilor ce fac obiectul sesizării acestuia, formulate de autoritatea publică competentă.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea autorităţii publice competente la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru autoritatea publică de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către autoritatea publică competentă, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Comuna Adamclisi, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 230455/26.01.2016, emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie şi va obliga pârâtul la soluţionarea contestaţiei administrative, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri la plata către recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi a sumei de 10.314,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 RON achitată în dosarul de fond, redusă corespunzător capătului de cerere admis, taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON achitată în calea de atac a recursului, onorariu de avocat redus, în cuantum de 10.000 RON, 5.000 RON pentru fondul cauzei şi 5.000 RON pentru recurs, precum şi 164,3 RON, cheltuieli cu serviciile poştale, papetărie şi fotocopii, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Comuna Adamclisi împotriva sentinţei nr. 2336 din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Adamclisi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri.

Anulează Decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 230455/26.01.2016 emisă de pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie şi obligă pârâtul la soluţionarea contestaţiei administrative.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Obligă intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri la plata către recurenta-reclamantă Comuna Adamclisi a sumei de 10.314,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.