Audiovisual sanction for violating impartiality and ethnic minority representation obligations in public interest debates

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01 martie 2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 53/07.02.2017, înregistrată la C.N.A. sub nr. x din 14 februarie 2017, prin care postul de televiziune B. a fost sancţionat cu suma de 10.000 RON, solicitând instanţei anularea deciziei contestate şi exonerarea de la plata amenzii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3685 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3685 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin administrator special C. şi administrator judiciar D., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că în raport de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, astfel, nu era obligată să îşi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar singura probă adusă de acesta a constat în decizia contestată, care face obiectul litigiului.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă învederează că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare şi, deşi în considerentele sentinţei recurate, i se recunosc drepturile consacrate la nivelul CEDO, instanţa de fond face o trimitere abstractă la standardele locale de presă, care contrazice în mod vădit jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Handyside c. Regatului Unit, cauza Lingens c. Austriei sau cauza Dalban c. României.

Nu în ultimul rând, susţine că nu a încălcat prevederile art. 66 şi art. 70 din Codul audiovizualului, deoarece în emisiune nu a fost adusă o critică întregii comunităţi maghiare, ci o critică punctuală a unora dintre liderii acestora, a căror poziţie a fost indicată în cuprinsul materialelor video prezentate în emisiune.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 februarie 2018, intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, intimatul-pârât a reiterat, în esenţă, apărările susţinute cu ocazia soluţionării dosarului în fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 07 februarie 2017, pârâtul Consiliul Naţional al audiovizualului a dispus sancţionarea reclamantei A. S.A. cu amendă în sumă de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi a art. 66 alin. (1) lit. a) şi art. 70 din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În cuprinsul actului atacat pârâtul a reţinut încălcarea următoarelor dispoziţii legale:

- art. 3 din Legea nr. 504/2002 privind codul audiovizualului prezintă o obligaţie a furnizorului de servicii: toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

- art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual stabileşte un principiu al echilibrului şi al imparţialităţii, pentru corecta formare a opiniilor publicului: asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică.

- art. 70 din Decizia nr. 220/2011 stabileşte obligaţia de a prezenta şi punctul de vedere al minorităţii etnice: în cadrul programelor de ştiri şi dezbateri care abordează probleme de interes public privind minorităţile etnice, religioase sau sexuale se va prezenta şi un punct de vedere al acestora.

Înalta Curte reţine că obligaţia de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoştinţa acestuia informaţii reale, verificate, adevărate, cât şi îndatorirea de a prezenta toate informaţiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci şi exactă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligaţia prezentării tuturor informaţiilor relevante aferente unui subiect rezultă şi din obligaţia prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergenţă, precum şi din necesitatea asigurării unei informări imparţiale, obiective.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, apreciază că în cauză au fost încălcate prevederile art. 66 şi art. 70 din Codul audiovizualului. Modalitatea în care s-a derulat emisiunea şi afirmaţiile moderatorului şi ale invitaţilor, nu au fost de natură a favoriza libera formare a opiniilor, nefiind dată posibilitatea formulării vreunui punct de vedere din partea persoanelor vizate de o serie de afirmaţii ostile, negative, dezechilibrate, prezentate în emisiune, respectiv minoritatea maghiară şi o serie de reprezentanţi ai acesteia.

Înalta Curte are în vedere că în timpul emisiunii au fost exprimate o serie de afirmaţii şi afişate titluri pe ecran, în acest sens fiind relevante şi exemplele reţinute de către instanţa de fond din raportul de monitorizare:

"Ungaria atacă iar, după jignirea de la 1 decembrie; Cel care l-a spânzurat pe E. recidivează; Întrebarea serii: ne prinde 2018 cu ţara întreagă?; La masă cu F. şi G. . . . . . . . . . .un arhitect al iredentismului la Budapesta şi cu unul dintre cei mai negri antiromâni?; Logica pentru care U.D.M.R. care are o politică profund antiromânească; Întrebarea este de ce nu suntem agresivi, de ce nu suntem agresivi? De ce nu ne apărăm nevoile şi neamul? De ce nu reacţionăm?".

Având în vedere că în cadrul emisiunii au fost dezbătute teme şi subiecte de interes public referitoare şi la minorităţi etnice conlocuitoare şi reprezentarea acestora la nivel politic şi national, emisiunea trebuia coordonată de moderatorul emisiunii de aşa natură pentru a se asigura imparţialitatea, echilibrul şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică, conform art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, deci inclusiv prin prezentarea unui punct de vedere al unui reprezentant al minorităţii maghiare în legătură cu subiectele abordate.

Conform art. 66 alin. (1) lit. a), în programele de "ştiri şi dezbateri" informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte principiile "asigurării imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică".

În speţă, moderatorul şi invitaţii au susţinut, în esenţă, aceleaşi puncte de vedere, fără ca punctul de vedere aflat în opoziţie să fie prezentat.

Nu în ultimul rând, reclamanta nu a arătat care a fost în concret modalitatea în care au fost respectate principiile menţionate de art. 66 alin. (1) lit. a) şi nu a făcut dovada faptului că a asigurat respectarea acestor principii prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele au fost în dezbatere publică. Deşi recurenta-reclamantă susţine prin cererea de recurs că poziţia liderilor comunităţii maghiare a fost indicată în cuprinsul materialelor video prezentate în emisiune, Înalta Curte constată că emisiunea a reluat fragmente din declaraţiile rezumate ale unor lideri politici din Ungaria care au inflamat dezbaterea din platou şi au declanşat o reacţie verbală agresivă în cadrul televizat.

A fost invocată în cererea de recurs şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare.

Deşi recurenta insistă asupra încălcării libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Se susţine în cererea de recurs că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de exprimare conferită mass-media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reiterează faptul că sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci, deoarece în emisiunea în cauză, deşi au fost dezbătute teme şi subiecte de interes public referitoare şi la minorităţile etnice conlocuitoare şi reprezentarea acestora la nivel politic, naţional, radiodifuzorul nu a asigurat respectarea dispoziţiilor citate, care obligă ca în astfel de programe să fie prezentat şi un punct de vedere al acestora, în scopul unei informări obiective a publicului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 70 din Codul audiovizualului.

Este, aşadar, evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieţii cetăţii, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante prin care se susţine că nu au fost administrate probe de către intimatul-pârât în dovedirea celor reţinute în cuprinsul deciziei contestate în cauză şi, implicit, la aplicarea sancţiunii. Înalta Curte reţine că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentaţia care a stat la baza actului contestat, respectiv raportul de monitorizare a emisiunii "Jocuri de putere" din data de 06 decembrie 2016 . Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat raportul de monitorizare, nici la instanţa de fond şi nici prin cererea de recurs, iar instanţa de fond, în virtutea dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că raportul de monitorizare probează temeinicia constatărilor reţinute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator special C. şi administrator judiciar D. împotriva sentinţei nr. 3685 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.