Statute of limitations for forestry compensation claims: no suspensive condition prior to 2010, 3-year limit applies from January 1 of the following year.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Obştea Negrişoara, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti, solicitând anularea Adresei nr. x/01.04.2014 raportat la anul 2007 cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 115.661,66 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 188,20 ha, situată în zona de conservare totala a Parcului Naţional Călimani în zona/tipul funcţional T1 şi T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Dorna, cu titlu de compensaţii/despăgubiri datorita funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2007, precum şi la plata dobânzilor calculate asupra debitului principal în cuantum de 115.661,66 RON, începând cel puţin cu data de 01 aprilie 2014, dată la care creanţa a devenit exigibilă, respectiv data la care Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul pentru Ape, Păduri si Piscicultură a refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensaţiilor cuvenite.

Prin sentinţa civilă nr. 08 din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că reclamanta a renunţat la cererea de anulare a Adresei nr. x/01.04.2014, raportat la anul 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubiri şi a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanta Obştea Negrişoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Obştea Negrişoara, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2860 din 27 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei şi a casat sentinţa atacată, cu trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 iunie 2017 sub nr. x/2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 118 din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice (în prezent Ministerul Apelor şi Pădurilor), ca nefondată;

- a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca nefondată;

- a admis acţiunea formulată de reclamanta Obştea Negrişoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor - Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti;

- a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 115.661,66 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care aceasta nu le-a recoltat în calitate de proprietar, în anul 2007, pentru suprafaţa de pădure de 188,20 ha situată în zona de conservare a Parcului Naţional Călimani - Tipul funcţional T1 şi T2;

- a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei dobânda fiscală calculată asupra debitului principal în cuantum de 140.941,78 RON începând cu data de 01 aprilie 2014 şi până la achitarea debitului;

- a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 4.650 RON cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 118 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor (actual Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca prescrisă.

Recurentul-pârât critică soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, învederând că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că termenul de prescripţie al dreptului material a început să curgă de la data publicării Deciziei Comisiei Europene nr. C (2012) 5166/19.07.2012 final în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, adică la data 14 septembrie 2012.

Recurentul-pârât învederează că actul normativ în vigoare în cursul anului 2007, care reglementa posibilitatea acordării acestor compensaţii, îl reprezenta Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 26 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ abrogat în prezent prin dispoziţiile art. 132 lit. b) din Codul silvic, iar actul normativ care reglementa etapele ce trebuiau parcurse pentru acordarea compensaţiilor de către persoanele îndreptăţite la acestea în temeiul art. 29 alin. (1) lit. g) din Ordonanţă, cât şi modalitatea efectivă în care se realiza plata lor, îl reprezenta H.G. nr. 1071/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea şi controlul sumelor destinate proprietarilor de păduri pentru gestionarea durabilă a acestora.

Astfel, contrar motivării instanţei de fond cu privire la modul de calcul al termenului de prescripţie, prevederile art. 6 alin. (2) ale H.G. nr. 861/2009 se referă la condiţiile în care se acordă compensaţiile după data de 01 ianuarie 2010, respectiv determinat de primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Condiţia suspensivă privind plata compensaţiilor, respectiv primirea deciziei favorabile a Comisiei europene privind ajutoarele de stat, este instituită prin dispoziţiile H.G. nr. 861/2009 şi doar pentru acele compensaţii aferente perioadei ulterioare datei de 01 ianuarie 2010.

În speţa de faţă, intimata-reclamantă solicită acordarea compensaţiilor aferente anului 2007, compensaţii care, în opinia sa, nu sunt supuse condiţiei suspensive de a exista decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi de a fi adoptate normele metodologice ulterioare, iar o interpretare contrară ar însemna nerespectarea modalităţii de dezlegare a acestei chestiuni de drept potrivit Deciziei nr. 36/23.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât susţine că, atât timp cât prescripţia dreptului intimatei a început să curgă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la acea dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât instanţa avea nu doar posibilitatea ci chiar obligaţia de a invoca excepţia prescripţiei extinctive, chiar dacă litigiul a fost iniţiat ulterior datei de 01 octombrie 2011.

Având în vedere faptul că reclamanta pretinde o creanţă aferentă anului 2007, apreciază că solicitarea intimatei de acordare a compensaţiilor aferente anului 2007 prin intermediul unei acţiuni în instanţă iniţiată în aprilie 2014 este în mod evident făcută peste termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de legislaţia incidenţă, motiv pentru care se impune respingerea acţiunii pe acest considerent.

Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, recurentul-pârât învederează că această solicitare reprezintă un drept accesoriu al pretenţiilor vizând acordarea de compensaţii, iar faptul că aceste compensaţii nu au natura juridică a unei creanţe fiscale este confirmat şi de prevederile O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, forma în vigoare în anul pentru care se solicită compensaţiile în prezenta cauză, respectiv 2007. În acest sens a indicat şi Decizia nr. 26/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Obştea Negrişoara nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Instanţa de contencios administrativ a fost investită de către reclamanta Obştea Negrişoara cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, creanţa fiind generată de interdicţia legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafaţa de pădure de 599,00 ha, situată în zona de conservare totală - tipul functional T1 şi T2, asupra căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate. S-a susţinut că restricţiilor de recoltare prevăzute de amenajamentele silvice le corespunde dreptul proprietarilor de a beneficia de compensaţii, conform dispoziţiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Pretenţiile au fost evaluate de către reclamantă la suma de 115.661,66 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2007.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2007), pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de prima instanţă, cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiţie suspensivă, de îndeplinirea căreia a depins naşterea raportului juridic obligaţional. Astfel, instanţa de fond a reţinut că plata compensaţiilor a fost condiţionată de obţinerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19 iulie 2012, de la acest moment începând să curgă şi termenul de prescripţie.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă sunt aferente anului 2007, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01 octombrie 2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2007, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2007, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 11 aprilie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Suceava, solicitând avizarea la plată a sumei de 115.661,66 RON, conform adresei nr. x/06.12.2013 .

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2007 a început să curgă la data de 01 ianuarie 2008 şi s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2011, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi continuate după data de 01 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanţe privitor la naşterea dreptului la acţiune la data de 19 iulie 2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensaţiile pentru care dreptul de acordare ar lua naştere începând cu data de 01 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 01 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 01 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii şi nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01 ianuarie 2011, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţie, invocată de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea în parte a hotărârii atacate şi reformarea soluţiei primei instanţe.

În ceea ce priveşte limitele casării, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor nu a făcut obiectul recursului declarat în cauză, astfel încât Înalta Curte va menţine dispoziţiile din sentinţa atacată cu privire la această excepţie.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea ca fiind prescrisă, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei nr. 118 din 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de către reclamanta Obştea Negrişoara, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor - Departamentul Ape, Păduri şi Piscicultură Bucureşti, ca fiind prescrisă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.