Recourse against Court of Auditors audit decision dismissed as unfounded; lower court judgment upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 sept. 2015, sub nr. x/2015, reclamantul OFICIUL PARTICIPAŢIILOR STATULUI ŞI PRIVATIZĂRII ÎN INDUSTRIE (O.P.S.P.I.) a formulat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, contestaţie şi cerere de suspendare împotriva încheierii nr. 38/18.08.2015 a Curţii de Conturi a României - Departamentul X, prin care s-a respins contestaţia formulată de O.P.S.P.I. împotriva Deciziei nr. X/D14/03.06.2015 emisă de către pârâtă, urmare examinării Raportului de Control al Curţii de Conturi nr. 1690/04.05.2015 şi a obiecţiunilor formulate la raport de către O.P.S.P.I. şi transmise cu adresa nr. x/18.05.2015, solicitând: anularea în tot a încheierii nr. 38/18.08.2015, cu consecinţa admiterii contestaţiei nr. 2350/24.06.2015, formulată împotriva Deciziei nr. X/D14/03.06.2015, în sensul respingerii constatărilor consemnate în Raportul de Control înregistrat la Curtea de Conturi - Departamentul X, sub nr. x/11.05.2015, încheiat la O.P.S.P.I., în urma acţiunii cu tema "Controlul cu privire la îndeplinirea de către părţi a clauzelor cuprinse în contractele de privatizare", în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, solicitându-se şi suspendarea executării încheierii nr. 38/18.08.2015, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, în temeiul art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca fiind legale şi temeinice a actelor administrative emise de aceasta.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, referitor la măsura dispusă de Curtea de Conturi şi prezentată la pct. I.2. din Decizia nr. X/D14/03.06.2015, reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fost Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie) a solicitat să se constate că pârâta Curtea de Conturi a României nu are interes în formularea unei astfel de măsuri, solicitând instanţei să dispună anularea actelor administrative efectuate de pârâtă cu nerespectarea şi neobservarea prevederilor legale în vigoare, terenul în suprafaţă de 194,60 m.p. fiind în continuare în proprietatea publică a statului; în opinia sa, demersurile în vederea unei eventuale clarificări a situaţiei juridice de către proprietar (Statul român) s-ar putea justifica doar în ipoteza în care se doreşte transferul acestuia în domeniul privat al statului şi înstrăinarea sa, situaţie în care nu se află la momentul actual, iar nu ca urmare a unei presupuse nereguli existente la momentul privatizării din anul 2012, sau cu perioada de urmărire post privatizare.

Prin sentinţa civilă nr. 205 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată şi a respins acţiunea reclamantului Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondată, în totalitate; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fost Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie) recurs care a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1526 din 18 aprilie 2018, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.06.2018, sub nr. x/2015*.

2. Hotărârea primei instanţe

După rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 5024 din 04 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins cererea de contencios administrativ şi fiscal, formulată de reclamantul Departamentul pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (fost Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta MINISTERUL ECONOMIEI, actual MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ŞI MEDIULUI DE AFACERI, invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând recurenta reclamantă că instanţa de fond, în rejudecare, deşi au fost invocate motive în susţinerea cererii de suspendare a executării încheierii nr. 38/18.08.2015, nu a analizat niciunul dintre aceste argumente si nu a arătat motivele pentru care acestea ar fi fost înlăturate, de fapt, prima instanţă omiţând să se pronunţe asupra cererii de suspendare. Susţine recurenta că, astfel cum rezultă din lectura dispozitivului hotărârii, instanţa de fond, în rejudecare, nu face nicio referire la cererea de suspendare, deşi ar fi menţionat, în cuprinsul considerentelor, faptul că obiectul cererii îl constituie anularea şi suspendarea masurilor dispuse la pct. 1.2 si pct. II.I din Decizia nr. X/D14/03.06.2015 .

A doua critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se referă la pretins greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor din materia suspendării actului administrativ, susţinând recurenta că, în cauză, ar fi fost îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, astfel că cererea de suspendare trebuia admisă; în lipsa acestei măsuri, respinsă fără o minimă analiză a incidenţei condiţiilor de admisibilitate, reclamanta ar fi fost nevoită să cheme în judecată, în vederea aducerii la îndeplinire a măsurii Curţii de Conturi, 15 foşti şi actuali salariaţi.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, se arată şi faptul că, în legătură cu măsura 1.2 din Decizia nr. X/D14/03.06.2015, deşi aceasta ar fi rămas fara obiect, fapt confirmat prin Raportul Curţii de Conturi privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia anterior menţionată, în mod greşit prima instanţă ar fi calificat solicitarea reclamantului în acest sens ca fiind modificare a cererii de chemare în judecată şi a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată in faza procesuală a casării cu trimitere spre rejudecare, procedând la judecarea acestei masuri şi reţinând legalitatea si temeinicia sa.

În ceea ce priveşte masura II.1 din decizia criticată, susţine recurenta că sentinţa criticată este, de asemenea, nemotivată sub acest aspect şi că instanţa de fond ar fi procedat la o superficială analiză a modului in care Curtea de Conturi a apreciat ca fiind prejudiciu o suma mai mare decât cea constatată de o instanţa ca fiind prescrisă. De asemenea, se arată că instanţa de fond s­­-ar afla într-o gravă eroare, care are la bază o superficială analiză cu privire la ce reprezintă suma de 1.408.200 euro; aceasta deoarece, în opinia recurentei, cuantumul penalităţilor aferente anului investiţional 2007, respinse ca fiind prescrise, era de 704.100 euro şi nu de 1.408.200 euro, aspect reţinut şi în cuprinsul Ordonanţei din data de 29.11.2018, dispusă în dosarul nr. x/2016 de către parchet.

În consecinţă, în opinia titularei căii de atac, instanţa de fond, în mod corect, ar fi trebuit să sancţioneze excesul de putere cu care Curtea de Conturi a acţionat în cauză şi să constate faptul că actul administrativ contestat prezintă indicii clare de nelegalitate si materializează abuzul săvârşit de Curtea de Conturi.

4. Apărarea formulate în cauză

Intimata- pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile recurate; în esenţă, această intimată a arătat că argumentele şi susţinerile reclamantei sunt lipsite de suport real, întrucât soluţia pronunţată de organul de urmărire penală nu poate fi obligatorie pentru instanţa civilă, în cazul unei acţiuni pentru recuperarea prejudiciului constatat prin actul de verificare, iar răspunderea pentru prejudicierea unei instituţii nu este limitată doar la răspunderea persoanelor cu atribuţii de execuţie (în termen de 3 ani de la neefectuarea demersurilor impuse de aceste atribuţii), ci priveşte şi răspunderea persoanelor de conducere care nu au dispus măsuri de recuperare a prejudiciilor de la persoanele răspunzătoare de producerea lor, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, pentru care curg propriile termene de prescripţie.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin Rezoluţia din 11 decembrie 2019, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, la data de 20 martie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând hotărârea curţii de apel prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinţei să fie nefondat

Din perspectiva situaţiei de fapt, aşa cum reiese din probele şi lucrările dosarului, se reţine că, în urma acţiunii cu tema "controlul cu privire la îndeplinirea de către părţi a clauzelor cuprinse în contractele de privatizare", efectuată la Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (O.P.S.P.L), în perioada 04.09.2014 - 30.04.2015, a fost încheiat Raportul de control înregistrat la O.P.S.P.L sub nr. x/04.05.2015 şi la Curtea de Conturi sub nr. x/08.05.2015. Ca efect al acestui control, s-au dispus măsuri de remediere şi recuperare a prejudiciului constatat, prin Decizia nr. X/D 14/03.06.2015; împotriva celor înscrise la pct. 1.2 şi pct. II.1 din decizia contestată, emise în vederea înlăturării abaterilor consemnate la pct. 1.2 şi pct. 3.1 din respectiva decizie, entitatea verificată a formulat contestaţia înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. x/25.06.2015, contestaţie ce a fost respinsă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor prin încheierea nr. 38/18.08.2015.

În aceste condiţii, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând, prin aceeaşi acţiune, suspendarea executării încheierii nr. 38/18.08.2015 până la soluţionarea definitivă a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, dar şi anularea în tot a respectivului act administrativ, cu consecinţa respingerii constatărilor consemnate în Raportul de control întocmit de către Curtea de Conturi şi în baza cărora s-au dispus respectivele măsuri contestate.

Prin sentinţa civilă nr. 205/27.01.2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată menţionată anterior, iar prin decizia civilă nr. 1526/18.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul promovat de DPAPS, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În al doilea ciclu procesual, după rejudecare, prin sentinţa recurată, instanţa a respins din nou, ca neîntemeiată, acţiunea în contencios administrativ, în întregul ei.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurenta-reclamantă, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6. C. proc. civ.. În cadrul aceleiaşi critici, recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 20 din legea 554/2004, dar acest text de lege nu reglementează un motiv de casare distinct (ci prevede soluţiile instanţei de recurs în materia contenciosului administrativ, în caz de admitere a căii de atac), astfel că nu va fi analizat ca atare.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti, aşa cum a arătat în repetate rânduri instanţa supremă, nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate sau care nu pot fi încadrate în motivul de casare analizat, fiind invocate un amalgam de aspecte care reclamă pretinsa nelegalitate a sentinţei analizate, fără a putea fi încadrate în mod tranşant în vreunul dintre motivele de casare invocate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, atât în ceea ce priveşte critica privind soluţia dată suspendării, cât şi aceea dată cererii de anulare a actului administrativ, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a situaţiei de fapt reieşită din probele administrate şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, la modul în care judecătorul a reţinut situaţia de fapt, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat raţionamentul şi susţinerile părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale şi fără a arăta motivul înlăturării acestor argumente; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate în cauză au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptată şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Se impune a se preciza, în legătură cu motivul de casare analizat şi faptul că susţinerile recurentei sunt contradictorii şi lipsite de substanţă. Pe de o parte, în legătură cu cererea de suspendare, susţine faptul că judecătorul, în rejudecare, nu s-ar fi pronunţat pe acest capăt de cerere iar, pe de altă parte, critică soluţia de respingere şi analiza pretins eliptică a instanţei de fond din perspectiva condiţiei pagubei iminente. În realitate, aşa cum rezultă din conţinutul considerentelor sentinţei recurate, prima instanţă a analizat cererea de suspendare din perspectiva ambelor condiţii impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ, iar prin dispozitivul sentinţei, a respins acţiunea în contencios administrativ în întregul ei, ceea ce înseamnă ca soluţia Curţii de apel în rejudecare a vizat atât capătul de cerere referitor la suspendare, cât şi pe cel de anulare a actului administrativ, câtă vreme ambele au învestit instanţa în cadrul aceleiaşi acţiuni în contencios.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către reclamantă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Aşa cum s-a arătat în preambulul prezentei decizii, prima critică subsumată acestui motiv de recurs este pretins greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor din materia suspendării actului administrativ, fapt care ar fi condus la soluţia greşită în sensul că nu ar fi îndeplinite condiţia cazului bine justificat şi cea a pagubei iminente şi la respingerea pretins eronată a cererii de suspendare.

Critica este vădit nefondată iar simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia care o dezavantajează, nu este suficientă pentru a induce instanţei de casare concluzia în sensul reformării hotărârii.

Se impune a se preciza, mai întâi, că, din perspectiva capătului de cerere privind suspendarea, susţinerile recurentei sunt contradictorii. Aceasta întrucât, pe de o parte, pe calea criticii ce a făcut obiectul analizei în paragraful anterior susţine faptul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra suspendării, iar pe de altă parte, prin prezenta critică susţine greşita soluţionare a acestei cereri prin pretinsa aplicare şi interpretare eronată a textului de lege care o reglementează.

Pe de altă parte, se reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că înainte de toate, constatarea netemeiniciei criticilor aduse de reclamanta-recurentă împotriva actelor administrative contestate şi care au indus soluţia respingerii capătului de cerere privind anularea acestor acte lipseşte de substanţă motivele ce ar susţine existenţa cazului bine justificat care ar argumenta măsura suspendării iar, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, judecătorul nu poate analiza concomitent, atât aparenţa motivelor de nelegalitate, cât şi fondul acestor motive, câtă vreme ele sunt comune. Şi cu privire la condiţia pagubei iminente, este fără putere de tăgadă, că aceasta ar trebui analizată raportat la patrimoniul reclamantei, nu prin prisma eventualelor consecinţe negative asupra patrimoniului terţelor persoane vinovate de producerea acestui prejudiciu, iar executarea respectivelor măsuri ar determina, dimpotrivă, la acoperirea unei pagube asupra patrimoniului reclamantei, nu la crearea premiselor unui prejudiciu viitor.

Nefondată este, fără putere de tăgadă, şi critica referitoare la aprecierea instanţei de fond vizând modificarea cererii de chemare în judecată şi decăderea reclamantei din beneficiul acestei instituţii procesuale.

Dimpotrivă, se reţine fără dubiu că, în mod corect, judecătorul fondului a constatat decăderea titularei acţiunii introductive din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în faza procesuală a casării cu trimitere spre rejudecare, faţă de circumstanţele cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Din dispoziţiile legale citate, se observă că, în respectivul text de lege, a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 204 alin. (3) din noul C. proc. civ. care prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; aşadar, după depăşirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor. Dincolo de limitarea impusă de termenul prevăzut în art. 204 C. proc. civ., modificarea şi completarea cererii de chemare în judecată nu poate, cu atât mai mult, interveni după existenţa în cauză a unei decizii de casare, cum este cazul cauzei de faţă.

Este fără îndoială că, în rejudecare, ar fi posibilă modificarea acţiunii numai atunci când casarea hotărârii se dispune pentru o neregularitate de procedură comisă anterior primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat sau chiar în legătură cu citarea sa la acel termen de judecată când, nefiind legal citat, nu a beneficiat de toate drepturile procesuale pe care dispoziţiile procesual civile, în ansamblul lor, le acordă instituţiei "primului termen de judecată", inclusiv din perspectiva dreptului de a modifica cererea de chemare în judecată. În această ipoteză, ca urmare a casării, judecata se reia de la momentul săvârşirii neregularităţii constatate de instanţa de recurs, astfel că, în rejudecare, până la primul termen de judecată în care reclamantul a fost legal citat, acţiunea acestuia poate fi modificată, ipoteză care nu se regăseşte în prezenta cauză.

În altă ordine de idei, dar în legătură cu acelaşi aspect, se impune a se preciza că cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Pe de altă parte, art. 204 alin. (2) noul C. proc. civ., reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 204 din aceeaşi normă dispozitivă. Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Prin erori materiale se înţelege consemnarea greşită în cerere a numelui unei părţi ori a datelor de identificare a unui imobil, indicarea unor valori diferite ale pretenţiilor în cererea de chemare în judecată, etc.

În contextul expus, este fără putere de tăgadă că cererea din data de 9 octombrie 2018 formulată de recurentă în al doilea ciclu procesual, în faţa instanţei de rejudecare, reprezintă o cerere prin care aceasta şi-a modificat cererea iniţială de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, curtea de apel a constatat că reclamantul era, la data formulării sale, decăzut din dreptul de a modifica şi completa cererea şi a făcut, în cauză, aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., neexistând acordul părţii adverse faţă de acest demers judiciar al reclamantului. Prin respectiva cerere intitulată de recurentă ca fiind "precizări" - filele x rejudecare, dosar fond), aşa cum a apreciat în mod judicios judecătorul de la prima instanţă, recurenta a invocat noi motive de pretinsă nelegalitate a actului administrativ, neinvocate în primul ciclu procesual; pe de altă parte, prin aceleaşi precizări s-au solicitat administrarea unor probe noi, necerute în primul ciclu procesual sau la care recurenta renunţase iniţial.

Astfel de împrejurări nu pot fi altfel apreciate decât ca o modificare a cererii de chemare în judecată nepermisă în această etapă procesuală şi care ar conduce la depăşirea nepermisă a limitelor rejudecării, stabilite prin decizia de casare.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, respectiv dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este aceea potrivit căreia instanţa de fond a reţinut în mod greşit legalitatea actelor administrative, inclusiv din perspectiva reţinerii ca prejudiciu a sumei reprezentând penalităţi, respinse anterior de instanţele de judecată; în opinia recurentei nu ar fi fost făcută dovada prejudiciului, prin prisma inexistenţei faptei ilicite, iar instanţa de fond, prin rezoluţia adoptată, ar fi deschis calea reanalizării clauzelor Contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/2004 privind penalităţile, aspect soluţionat irevocabil de instanţele anterioare.

Critica este nefondată şi nesusţinută de situaţia de fapt aşa cum reiese aceasta din probele administrate, din perspectiva tuturor măsurilor dispuse prin actele administrative contestate. În primul rând, stabilirea legalităţii măsurii 1.2 din decizia menţionată anterior nu este influenţată de punerea în executare de către entitatea verificată, ci aceasta se raportează la faptul că instanţa este chemată să stabilească dacă, la emiterea decizie, au fost respectate condiţiile legale de fond şi de formă prevăzute de lege pentru existenţa valabilă a actului contestat, recurenta neaducând şi neprobând în faţa instanţei de recurs nicio împrejurare de natură să răstoarne concluzia instanţei de fond privind legalitatea respectivelor acte.

În al doilea rând, împrejurarea că faptele sesizate nu constituie infracţiune şi nu a fost atrasă răspunderea penală a persoanelor vinovate, nu înseamnă că aceste fapte ce au produs abaterile consemnate în actul de verificare nu pot fi supuse judecăţii instanţei civile sau că ar atrage şi ar dovedi netemeinicia celor statuate în actul de control, fiind indubitabil faptul că soluţia pronunţată de organul de urmărire penală nu poate fi obligatorie pentru instanţa civilă, în cazul unei acţiuni pentru recuperarea prejudiciului constatat prin actul de verificare. Dimpotrivă, aşa cum a apreciat în mod corect instanţa de fond, aducerea la îndeplinire a măsurii dispuse la pct. II.1. din decizie presupune angajarea răspunderii materiale a persoanelor care, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, au favorizat producerea abaterii reţinute de echipa de audit, care constă în pierderea unor drepturi de creanţă în cuantum total de 1.408.200 Euro, ce reprezintă valoarea estimată a abaterii consemnată în actul de control.

Se impune a se sublinia şi faptul că, din considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 6738/17.05.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2011, definitivă prin Decizia nr. 423/24.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 3516/24.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se reţine, fără putere de tăgadă că instanţa de judecată a admis excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescris a capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata penalităţilor pentru angajamentele nerealizate, scadente la 31.12.20, reţinând că introducerea cererii de chemare în judecată cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă este imputabilă reclamantei, care a rămas în pasivitate în ce priveşte neexercitarea dreptului material la acţiune în intervalul de timp stabilit de lege şi, din neglijenţă, nu l-a exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958; aceste împrejurări au concurat la formarea convingerii judecătorului de primă instanţă asupra legalităţii actelor de control prin care s-a statuat asupra obligaţiei de a acoperi prejudiciul astfel creat, de către persoanele responsabile. În acest context, afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa de fond ar fi procedat la reanalizarea şi reaprecierea clauzelor unui contract asupra căruia s-a statuat definitiv printr-o hotărâre judecătorească, este o afirmaţie speculativă şi lipsită de orice suport real.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (fost, Ministerul Economiei) împotriva sentinţei civile nr. 5024 din 04 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iulie 2020.