Judicial salary recalculation and principal budgetary authority’s obligation to ensure payment of wage differences

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 01 februarie 2016, sub nr. x/2016, şi, ulterior, declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (sentinţa civilă nr. 5919 din 09.06.2016), reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, TRIBUNALUL MARAMUREŞ şi CURTEA DE APEL CLUJ, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care pârâţii să fie obligaţi: să emită un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare lunare începând cu data de 09.04.2012, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei; să recalculeze sporurile şi alte drepturi aferente diferenţei indemnizaţiei de încadrare lunare începând cu data de 09.04.2012, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei; să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei dreptului salarial lunar şi până la plata efectivă a acestuia; să plătească dobânda legală calculată de la data scadenţei dreptului salarial lunar şi până la plata efectivă a acestuia, şi, ca la emiterea ordinului de salarizare să ţină cont în cazul promovărilor în funcţie şi al numirii în funcţii de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcţie a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente perioadei 9.04.2012-01.02.2013 şi, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, salariile fiind corect calculate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3265 din 22 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Maramureş şi Curtea de Apel Cluj, şi a respins pretenţiile aferente acestei perioade, ca fiind prescrise; a respins, ca neîntemeiate, cererile privind emiterea unui nou ordin, recalcularea şi plata drepturilor salariale aferente perioadei 1.02.2013-9.04.2015; a respins, ca rămasă fără obiect cererea privind emiterea de noi ordine pentru reclamanţi începând cu data de 9.04.2015, şi a obligat pârâţii să plătească eventualele diferenţe ale drepturilor salariale în urma emiterii ordinului 1475/C/24.04.2017, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei drepturilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a criticat sentinţa primei instanţe ca fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale, şi, pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiţiei de plată a diferenţelor salariale.

Astfel, recurentul- pârât solicită a se observa că în mod greşit, prin dispozitivul sentinţei recurate instanţa de fond a obligat Ministerul Justiţiei şi la plata eventualelor diferenţe salariale urmare emiterii O.M.J. nr. 1475/2017, deşi această obligaţie revine instanţei unde funcţionează intimaţii, în speţă, Tribunalul Maramureş.

Recurentul-pârât precizează că atribuţia ministrului justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar atribuţia Ministerului Justiţiei este de a vira banii, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, iar nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Mai mult, susţine recurentul-pârât, în contextul dispoziţiilor art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare şi repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, dispozitivul sentinţei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plăţii drepturilor salariale intimaţilor-reclamanţi, dat fiind faptul că această obligaţie excedează atribuţiilor acestui minister.

Prin urmare, consideră că formularea unor cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii instanţelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei la plata acestor sume numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimaţilor- reclamanţi sunt stabilite cu instanţa în cadrul căreia funcţionează, astfel că, drepturile salariale sunt calculate şi plătite direct de către această instituţie, care procedează şi la calcularea şi virarea impozitului şi contribuţiilor sociale către stat.

În acest sens, recurentul- pârât a invocat dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi, ca practică judiciară, a învederat decizia nr. 3196/8.12.2016 a I.C.C.J., pronunţată în dosarul nr. x/2015.

4. Apărarea în cauză

Intimaţii- reclamanţi B. şi A., cărora, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. li s-a comunicat recursul, nu au înţeles să formuleze întâmpinare în recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, intimaţii-reclamanţi B. şi A., judecători în cadrul Tribunalului Maramureş, au învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu o acţiune privind recunoaşterea stării de discriminare în materie salarială, în raport cu salariul de bază şi sporurile unui judecător aflat la acelaşi nivel al instanţei şi cu aceleaşi condiţii privind tranşele de vechime în muncă şi în funcţie, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de salarizare, precum şi plata diferenţelor salariale în cuantum actualizat şi cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 09.04.2012, şi până la executarea obligaţiei.

Având în vedere calificarea pe care prima instanţă a dat-o demersului judiciar al reclamanţilor, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menţionat.

Principala critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei în recursul său priveşte soluţionarea capătului de cerere vizând plata drepturilor salariale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, susţinând recurentul că, deşi deţine calitatea de ordonator principal de credite, nu exercită atribuţia plăţii efective a acestor drepturi, în opinia recurentului această obligaţie revenind instanţei unde funcţionează intimaţii, în speţă, Tribunalului Maramureş.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reţinând că prima instanţă nu a obligat pârâtul, în sine, efectiv, să achite diferenţele şi drepturile salariale solicitate de reclamanţi, ci să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţie care se înscrie în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitatea sa de ordonator principal de credite.

Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv, a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea de către intimaţii-reclamanţi a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Ministerul Justiţiei este ordonatorul principal de credite şi emitentul ordinului de salarizare, astfel că nu prezintă relevanţă faptul că ministerul are rolul de a vira banii, şi nu de a emite ordin, şi, de asemenea, nici că intimaţii- reclamanţi sunt angajaţi de către Curtea de Apel Cluj.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a soluţionat cauza.

În cauză, reclamanţii, judecători în cadrul Tribunalului Maramureş, contestă modalitatea de calculare a drepturilor salariale, solicitând recalcularea şi plata acestora în cuantumul cuvenit, potrivit legii, respectiv, obligarea la emiterea de noi ordine de încadrare salarială, dar şi la plata sumelor cuvenite.

Cât timp plata drepturilor salariale presupune recunoaşterea dreptului la o anumită modalitate de calcul şi la un anumit cuantum, aspecte executabile prin concursul ordonatorului principal de credite, apărările recurentului, factor decizional în materie, în sensul că plata s-ar face de către tribunale şi/sau curţi de apel, este neîntemeiată.

Refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor şi procurorilor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sunt nefondate, şi nu pot fi primite, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

Instanţa supremă apreciază că judecătorul fondului a făcut o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, considerente pentru care, Înalta Curte constată că în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. nu este incident, sentinţa recurată fiind legală şi la adăpost de orice critică.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI împotriva sentinţei civile nr. 3265 din 22 septembrie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.