Insurance Guarantee Fund liability for statutory interest and court costs arising from insolvent insurer’s delay

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei nr. 3548 din 30.01.2017 emise de către pârât, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea în integralitate a art. 2 din Decizia nr. 3548/30.01.2017, prin care s-a respins cererea de plată cu privire la suma de 4.510 RON, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 4.500 RON; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată avansate de către reclamantă în cadrul prezentei proceduri.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare, dar la data de 11.05.2017 a depus la dosar note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a invocat excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 2 privind obligarea sa în favoarea reclamantei a sumei solicitate în cuantum de 4510 RON.

Pe de altă parte, pârâtul a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei FGA nr. 3548/30.01.2017 prin raportare la admiterea la plata a accesoriilor debitului deja stins prin plata de asigurătorul în faliment şi la cheltuielile de judecată achitate având în vedere încălcarea dispoziţiilor art. 13-14 coroborate cu art. 4 din Legea nr. 213/2015 şi cu prevederile art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3496 din 05 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere, invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 3548/30.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de aceasta, şi a constatat nelegalitatea parţială a deciziei nr. 3548/30.01.2017, respectiv în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5931/04.11.2015 pronunţată de Judecătoria Arad, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei F.G.A. şi obligarea acesteia la plata întregii sume solicitate; cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei şi a criticat hotărârea instanţei de fond ca fiind dată cu interpretarea greşită a textelor de lege aplicabile în cauză, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză (art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004; art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015), şi anume, faptul că sumele solicitate de către reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurări, deoarece nu ar avea legătură cu raportul de asigurare.

Susţine recurenta- reclamantă că dobânda legală solicitată, respectiv, cheltuielile de judecată nu pot fi considerate că nu ar intra în categoria despăgubirilor ce i se cuvin, atâta timp cât decurg în mod direct din încheierea contractului de asigurare şi astfel, prin încheierea contractului de asigurare, asigurătorul şi-a asumat obligaţia de plată a despăgubirii rezultate în urma producerii riscului asigurat, despăgubire ce constituie în fapt prejudiciul cauzat persoanei vătămate prin producerea evenimentului asigurat.

Or, susţine recurenta, prejudiciul suferit include nu numai dauna reprezentând reparaţiile/înlocuirea vehiculului avariat, ci şi cheltuielile de judecată efectuate în vederea stabilirii cuantumului acestei daune, cât şi dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Arad, prin care s-a constatat existenţa obligaţiei de despăgubire a reclamantei de către Societatea de B. S.A., asigurătorul de răspundere civilă a fost obligat la plata tuturor acestor sume în temeiul contractului de asigurare încheiat de către părţi ca urmare a producerii riscului asigurat, respectiv, a stabilirii de către instanţa de judecată a răspunderii asigurătorului de reparare a prejudiciului cauzat.

Pe de altă parte, a mai arătat recurenta- reclamantă, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, legiuitorul prevede în mod expres că, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare… şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil". Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în normele privind asigurarea de răspundere civilă, prin care se indică în mod expres că asigurătorul are obligaţia de a despăgubi persoana prejudiciată şi acordă în acest sens despăgubiri pentru cheltuielile de judecată efectuate de către persoana prejudiciată (art. 26 din Ordinul 14/2011).

În acest context, atâta timp cât legiuitorul a prevăzut în mod expres că în materie de asigurări, persoana prejudiciată este îndreptăţită, în baza contractului de asigurare, atât la plata daunei, cât şi a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul civil, ceea ce înseamnă, că şi aceste cheltuieli decurg tot din contractul de asigurare, apreciază recurenta-reclamantă că interpretarea Curţii în sensul în care acestea nu ar intra în categoria despăgubirilor, nu poate fi primită.

De altfel, mai arată, Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul garantează plata "despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare", limitările de plată a acestor sume privind numai respectarea plafonului de garantare şi limita resurselor financiare disponibile, fără a se menţiona vreo excludere cu privire la natura acestor despăgubiri.

Prin urmare, recurenta- reclamantă susţine că, atâta timp cât dispoziţiile legale nu prevăd o altă limitare a plăţii acestor indemnizaţii/despăgubiri în afara plafonului stabilit, suma la care este îndreptăţită în vederea recuperării prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat include atât despăgubirea, cât şi dobânda legală ca urmare a neachitării la termen a despăgubirii de către asigurătorul de răspundere civilă, precum şi cheltuielile de judecată cauzate de demararea procesului civil în vederea recuperării acestor sume.

4. Apărarea în cauză

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare în recurs.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, pe calea acţiunii în contencios administrativ deduse judecăţii, reclamanta a solicitat anularea art. 2 din Decizia nr. 3548/30.01.2017 emisă de intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care s-a respins cererea sa de plată cu privire la suma de 4.510 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata acestei sume.

Având în vedere calificarea pe care prima instanţă a dat-o demersului judiciar al reclamantei, pe care l-a încadrat în prevederile generale ale Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este admisibil, în temeiul art. 20 din actul normativ menţionat.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Aceste norme reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.".

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că dobânda legală şi cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ..

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta- reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului C. S.A., pentru recuperarea ei recurenta- reclamantă având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv, înscrierea creanţei la masa credală.

Totodată, se constată că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995, la care a făcut trimitere recurenta- reclamantă, conform cărora, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor, întrucât, sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei- reclamante sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3496 din 05 octombrie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.