Suspendability of fiscal security measures: failure to establish a well-justified case and imminent damage under Law No. 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 din 21.05.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2018 emisă de pârâtă şi a actelor subsecvente.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3215 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/21.03.2018 emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală Bucureşti, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, recurenta a arătat că inspectorii antifraudă au motivat în decizie existenţa indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să-şi risipească patrimoniul.

Instanţa de fond trebuia să ţină seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântărească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil. În prezenta cauză, prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că societatea s-a sustras şi de la declararea şi fiscalizarea tuturor veniturilor realizate, societatea încălcând prevederile art. 11 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu cele art. 21 alin. (4) şi art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi ale art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1992.

Recurenta a susţinut că, în ceea ce priveşte pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor ar putea avea ca şi consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

A mai susţinut recurenta că măsura asiguratorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar şi înainte de emiterea titlului de creanţă, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 207/2015, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege.

În ceea ce priveşte cerinţa prevenirii unei pagube iminente, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că aceasta este îndeplinită, în condiţiile în care nu au fost depuse dovezi care să ateste o perturbare a activităţii economice a societăţii care să impună suspendarea actului administrativ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică, susţinând, în esenţă, că prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin decizia a cărei suspendare se solicită s-a dispus instituirea de măsuri asiguratorii faţă de societatea reclamantă, reţinându-se faptul că există pericolul de a se sustrage de la urmărire şi de a-şi ascunde sau risipi patrimoniul.

În drept, aminteşte Înalta Curte că dispoziţiile art. 278 Codul de procedură fiscală prevăd că "introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrative fiscal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceste prevederi nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea în temeiul Legii nr. 554/2004.

Aşadar, prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond", iar conform art. 15 din acelaşi act normativ, aceiaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Analizând sentinţa atacată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că prima instanţă s-a pronunţat prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind, în mod greşit, că există atât elemente care să constituie cazul bine justificat, cât şi dovezi privind producerea unui prejudiciu iminent în ceea ce priveşte activitatea societăţii reclamante.

Astfel, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuţie şi nu fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Cu privire la prima condiţie legală - existenţa unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - instanţa de control judiciar constată că, în jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de instanţa supremă ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a acestuia în calea recursului administrativ.

Or, constată Înalta Curte că, în mod greşit, judecătorul fondului a reţinut că există o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" în măsura în care, la o analiză sumară, acesta apare ca fiind motivat, organul fiscal descriind situaţia de fapt, din care rezultă motivele de fapt şi de drept care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să îşi ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, susţinerile recurentei-pârâte privind comportamentul fiscal neadecvat putând sta drept justificare pentru luarea măsurilor asiguratorii în discuţie.

Dincolo de această aplicare greşită, se mai constată faptul că prin sentinţa civilă nr. 5145/07.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFR 5254/21.03.2018.

Ca urmare, faţă de modul de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în anulare, nu se poate reţine că subzistă aparenţa de nelegalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pe aspectul nemotivării deciziei.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, având în vedere că nu există caz bine justificat, se concluzionează şi asupra inexistenţei prejudiciului iminent în acest context, argumentele instanţei de fond fiind eronate.

În concluzie, constatând că recursul formulat de recurenta-pârâtă este fondat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge cererea de suspendare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3215 din 04 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2019.