Judicial review of a disciplinary complaint closure: limits of the judiciary in assessing prosecutorial discretion and criminal procedure merits

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanţii A., acţionar unic al societăţii B. S.R.L., C., B. S.R.L. şi PFA C. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva Rezoluţiei din 07.11.2016, prin care - în temeiul prevederilor art. 45 alin. (4) lit. b) şi art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - s-a dispus clasarea sesizării formulate de A. şi C..

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 17.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus anularea cererii de chemare în judecată, în baza art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., dar la data de 09.02.2017, reclamanţii au formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii (dosar nr. x/2016).

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28.03.2017 s-a admis doar cererea de reexaminare formulată de reclamanta A., instanţa de fond revenind asupra anulării cererii de chemare în judecată numai în privinţa acestei reclamante.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4464 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Reclamanta s-a plâns pentru faptul că organele de urmărire penală şi-au verificat competenţa in dosarul nr. x/2013 abia după trecerea a 8 luni de zile (05.09.2013-15.05.2014), când prin Ordonanţa din 15.05.2014 s-a dispus trecerea cauzei nr. 11330/P/2013 de la Biroul de Investigaţii Criminale al Poliţiei Mun. Braşov la Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Braşov, iar prin reunirea cauzei nr. 2379/P/2014 la dosarul nr. x/2013, urmare a Ordonanţelor din 3.02.2014 şi 7.02.2014 a fost dispusă "începerea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi bancrută frauduloasă, prevăzute de art. 297 alin. (1) coroborat cu art. 308 din C. pen., art. 322 alin. (1), art. 241 alin. (1) (lit. a), b),c) din C. pen., nefiind respectat termenul de 90 de zile.

Reclamanta a susţinut magistraţii au soluţionat cererile sale cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă, administrarea probelor fiind realizată cu încălcarea prevederilor legale.

Curtea de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuţie efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecţiei Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora, iar conform art. 72 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparţial. Totodată, în cursul efectuării verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecţiei Judiciare pentru a stabili cu privire la existenţa unor indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare.

Puterea discreţionară a autorităţii publice Inspecţia Judiciară, recunoscută de legiuitor prin posibilitatea reglementată de art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, de a aprecia cu privire la admiterea sesizării (prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii), clasarea sesizării sau, după caz, respingerea sesizării, nu trebuie confundată cu excesul de putere.

A constatat instanţa că sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare.

De asemenea, potrivit art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, pot face obiect al sesizărilor adresate Consiliului Superior al Magistraturii doar aspectele privind activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale ori săvârşirea de abateri disciplinare. Exercitarea acestui drept nu este însă de natură a da naştere unui drept de petiţionare cu privire la legalitatea hotărârilor pronunţate în anumite cauze, respectiv nu poate declanşa o procedură de control judiciar paralelă cu cele recunoscute de legea de procedură.

Se apreciază aşadar că în mod corect a concluzionat pârâta Inspecţia Judiciară că, în privinţa modalităţii de soluţionare a dosarului menţionat, nu se identifică existenţa unor indicii de săvârşire a unor abateri disciplinare, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 99 din Legea nr. 303/2004, legalitatea soluţiei pronunţate neputând fi cenzurată în temeiul Legii nr. 317/2004.

Prin urmare, aspectele invocate prin plângerea formulată la reclamantă, ce vizează soluţiile pronunţate, mijloacele de probă administrate sau respinse la încuviinţare, stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, întreg raţionamentul logico-juridic pe care se fundamentează măsurile procesuale dispuse reprezintă în mod clar elemente ce ţin strict de activitatea procurorului şi, în consecinţă, sunt supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege pe care partea le-a avut ori le are la dispoziţie şi, după caz, a înţeles să le exercite.

De asemenea, termenul de finalizare a cercetărilor este doar un termen de recomandare, putând fi depăşit atunci când circumstanţele cauzei o solicită. Doar o depăşire exagerată a acestui termen de recomandare poate conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dată fiind finalitatea sancţionatorie a abaterilor disciplinare, precum şi implicaţiile acestora asupra carierei magistratului şi a prestigiului justiţiei, aplicarea şi interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă şi limitativă, acestea găsindu-şi incidenţa doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerinţele expres reglementate de lege, însoţite de o probaţiune adecvată, care să depăşească simple afirmaţii şi aprecieri subiective ale petentului. Or, reclamanta nu a adus probe în susţinerea cererii sale de chemare în judecată, făcând doar simple afirmaţii la adresa unor magistraţi.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că marja de apreciere a Inspecţiei Judiciare a fost respectată, rezoluţia de clasare nr. x/2016 nefiind emisă cu exces de putere.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a precizat recurenta că are în vedere, atât lipsa totală a considerentelor, cât şi existenţa unor considerente contradictorii sau care nu au nici o legătură cu cauza.

Astfel, prima instanţă, în pronunţarea soluţiei sale de respingere ca neîntemeiată a acţiunii nu a expus argumentele raţionamentului său juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate şi nu a identificat şi reţinut situaţia de fapt, prin prisma materialului probator administrat.

De asemenea, lipseşte motivarea în privinţa mai multor capete de cerere formulate in contestaţia împotriva Rezoluţiei din 07 noiembrie 2016:

- cererea de a se constata că inspectorul E., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, atestă fapte si împrejurări necorespunzătoare adevărului in vederea pronunţării unei rezoluţii nelegale si netemeinice în favoarea organelor de urmărire penală, faptă care rezulta din Cap.l "Data şi modalitatea de sesizare. Aspectele sesizate" din rezoluţia întocmită, în care se reţine că, în sesizarea înregistrată la 24.08.2016 la Inspecţia Judiciară, "petenţii sunt nemulţumiţi, atât de faptul că la acest dosar s-au conexat alte dosare, fapt ce a condus la tergiversarea soluţionării, cât şi de soluţia dispusă.", ceea ce nu corespunde cu chestiunile sesizate de recurentă la pct. A şi B;

- cererea de a se constata că în înscrisul oficial "Raport Preliminar" nr. x din 12.10.2016 întocmit de procuror F., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, omite cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, având ca scop cel puţin ascunderea încălcării dispoziţiilor art. 21 (3) din Constituţia României (dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil) de către organele de urmărire penală în dosarul nr. x/2013, fapta încadrându-se la falsul intelectual prevăzut de C. pen.

- cererea de a se constata că în baza înscrisului oficial "Raport preliminar" nr. x din 12.10.2016, inspectorul E., evaluând actele depuse la lucrarea cu nr. x/2016 constată finalizate verificările prealabile cu privire la sesizarea formulată de recurentă la data de 4.11.2016 si în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) şi art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, dispune clasarea sesizării prin Rezoluţia din 07 noiembrie 2016;

- cererea de a se constata că inspectorul E., având la dispoziţie Ordonanţele pronunţate in cauza nu le-a analizat si nu a constatat că acestea nu îndeplinesc dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. pen., nu cuprind menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), lit. c) C. proc. pen., fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului.

A apreciat recurenta ca fiind insuficientă motivarea şi în ceea ce priveşte respingerea tacită a sesizării faptului că în înscrisul oficial "Raport Preliminar" nr. x din 12.10.2016 intocmit de procuror F., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se omite cu ştiinţă de a se insera unele date sau împrejurări, având ca scop cel puţin ascunderea încălcării dispoziţiilor art. 21 (3) al Constituţiei României.

Recurenta a mai susţinut că reprezintă o motivare inexactă/contradictorie faptul că, fără a cerceta fondul, instanţa a reţinut că decizia şi argumentarea soluţiei adoptate, de clasare a sesizării formulate de recurentă in dosar nr. x/2016 sunt justificate prin "puterea discreţionară" a autorităţii publice Inspecţia Judiciară.

A arătat recurenta reclamantă, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că dovada lipsei de imparţialitate a inspectorului judiciar in dosarul nr. x/2016, este chiar rezoluţia de clasare întocmită, iar dovada lipsei de imparţialitate a instanţei de fond in dosarul nr. x/2016 rezultă din următoarele fapte:

- potrivit art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar prin sentinţa pronunţată instanţa de fond a obligat-o să formuleze cererea de recurs in termen de 15 zile;

- prin încheierea din camera de consiliu din 17.01.2017, instanţa de fond a încercat de la început să îi anuleze cererea de chemare in judecata semnată electronic cu o semnătura valabilă, reprodusă în condiţiile legii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe fond, în sistemul juridic românesc sunt statuate si susţinute prin legislaţie principiul legalităţii, limitarea puterii discreţionare şi corecta balanţă a legii între guvernanţi şi cetăţeni, iar sentinţa civila nr. 4464/2017 este netemeinica si nelegală, pentru că instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste deziderate.

Astfel, instanţa de fond, fără a cerceta fondul, susţine - pentru a explica in fapt "excesul de putere" prin care Inspecţia Judiciară (in contradicţie cu faptele sesizate si probele administrate in dosarul de urmărire penala nr. 11330/p/2013 şi în dosarul nr. x/2016) a hotărât clasarea sesizării - că puterea discreţionară a autorităţii publice Inspecţia Judiciară este recunoscută de legiuitor prin posibilitatea reglementată de art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 de a aprecia cu privire la admiterea sesizării, clasarea sesizării sau, după caz, respingerea sesizării.

Or, instanţa de fond, în contradicţie cu definiţiile din DEX şi cu faptul că abaterile disciplinare fiind prevăzute de Legea nr. 303/2004, nu se poate vorbi de o putere discreţionară a autorităţii publice de a aprecia, concluzionează că rezoluţia de clasare nr. x/2016 nu a fost emisă cu exces de putere.

Recurenta a susţinut că, în fapt, inspectorul judiciar a manifestat excesul de putere in cauză prin aceea că a apreciat situaţiile de fapt descrise de petenţi ca fiind un caz excepţional, ignorând in mod evident susţinerile, argumentele, motivările si acuzaţiile, atât in ceea ce priveşte sesizarea in sine, cât si in ceea ce priveşte plângerea sa împotriva actelor de cercetare întreprinse in dosarul nr. x J/1313/DIP/2016, pe care s-a bazat clasarea, respectiv înscrisul oficial "Raport Preliminar" întocmit de procurorul Curţii de Apel Braşov în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care omite cu bună ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări având ca scop ascunderea încălcării dispoziţiilor Constituţiei României de către organele de urmărire penală în dosarul x/2013 (fapta încadrându-se la falsul intelectual prevăzut de C. pen.).

De asemenea, lipsa unei motivaţii obiective si rezonabile se constată si in analiza următoarelor fapte sesizate in contul magistraţilor procurori care au soluţionat dosarele penale, prin care aceştia au săvârşit abaterile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 prevăzute la art. 99 lit. ş) (nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii; ex: Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015 a Curţii Constituţionale; Decizia nr. 5576/2011 pronunţată de secţia Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi art. 991 (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).

Carta Drepturilor Fundamentale a UE a inclus în conţinutul dreptului la bună administrare şi dreptul persoanei "de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere" (art. 41), întrucât aceasta trebuie să dispună de posibilitatea efectivă de a-şi exprima opinia cu privire la adevărul şi relevanţa faptelor, precum şi la documentele folosite împotriva sa.

În etapa de urmărire penală se constată că procesul penal nu s-a desfăşurat potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, nefiind respectate dispoziţiile art. 2 din C. proc. pen.

In sesizare a arătat punctual aspectele considerate nelegale din activitatea organelor de urmărire penală, raportat la plângerile penale formulate.

A susţinut recurenta că măsurile dispuse de Inspecţia Judiciara in virtutea puterii discreţionare, depăşesc ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat, atunci când magistraţii nu respecta dispoziţiile legale in ceea ce priveşte soluţionarea unei cauze penale, generând discriminări, privilegii si restrângeri nejustificate ale drepturilor persoanelor vătămate.

Inspectorul judiciar a luat măsuri care limitează in mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor si libertăţilor fundamentale recunoscute constituţional părţii care se considera vătămată, de a sesiza CSM si de a beneficia de dreptul la un proces echitabil, de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

Inspecţia Judiciară si instanţa de fond aveau obligaţia ca prin verificările făcute sa constate că există indicii ale săvârşirii unor fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a procurorilor, ţinând cont de prevederile art. 45 alin. (4) lit. b) şi art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Instanţa de fond susţine ca "Sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare."

Or, Cap. 3 "Argumentarea soluţiei şi dispoziţiile legale aplicabile" din rezoluţie conţine doar textul:

"Se constată că sesizarea este neîntemeiată cu privire la soluţiile dispuse de procurori, inclusiv cu privire la modul de soluţionare a plângerilor împotriva soluţiei, întrucât modalitatea în care procurorul interpretează dispoziţiile legale şi probele administrate în cauză este un proces intelectiv, în cadrul căruia procurorul decide liber, fără nici o influenţă, iar opinia pe care si-o formează poate fi cenzurată doar în cadrul procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 339 şi următoarele din noul C. proc. pen., potrivit cărora împotriva actelor procurorului se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior şi apoi la judecătorul de cameră preliminară". Aceasta este analiza de fond despre care vorbeşte instanţa de fond.

Instanţa de fond susţine, în sentinţa pronunţată, "puterea discreţionară" a procurorului, acordându-i chiar o marjă de liberă decizie care are ca rezultat "excesul de putere", prin acceptarea ca anumite bunuri să nu fie trecute de către lichidator in procesul-verbal de inventariere.

A precizat recurenta reclamantă şi ce trebuia să se constate, în opinia sa, de către inspectorul judiciar în dosarul de urmărire penala nr. 11330/P/2013.

A concluzionat recurenta că sentinţa recurată nu cuprinde argumentele pentru care judecătorul fondului a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii, nu identifică şi nu expune situaţia de fapt, cu referiri la înscrisurile probatorii administrate, si nu prezintă incidenţa actelor de urmărire penală realizate cu nerespectarea art. 2 din C. proc. pen., motiv pentru care urmează să se constate ca fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata Inspecţia judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, invocând soluţia de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017 de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a convenit că rezoluţia de clasare a sesizării pronunţată de Inspecţia Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 poate fi contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

Pentru a dispune în acest sens, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că soluţia corectă, din punct de vedere procedural, este aceea a judecării pricinilor privind contestarea rezoluţiei de clasare potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii).

În acord cu soluţia de principiu menţionată anterior, prin Procesul-verbal al şedinţei din data de 9 octombrie 2017 a judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost adoptată soluţia de unificare a jurisprudenţei în sensul că, în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi art. 5 alin. (3) din C. proc. civ.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Deliberând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., asupra excepţiei inadmisibilităţii invocate de intimatul pârât prin întâmpinare, Înalta Curte o constată neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, urmând să o respingă ca atare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Rezoluţia de clasare din 07.11.2016 (prin care a fost clasată sesizarea formulată de recurenta reclamantă A. şi numitul C..

Acţiunea sa a fost respinsă, prima instanţă apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat.

În ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din cauza Albina c. României din 28.04.2005, hotărârea din cauza Gheorghe c. României din 15.03.2007).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, precum şi răspunsul explicit sau implicit la toate argumentele apărţilor, chiar dacă acestea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

În acest context, este de observat că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că prima instanţă a analizat pe fond actul administrativ reprezentat de rezoluţia de clasare, ajungând la concluzia că aceasta este temeinică şi legală, inclusiv din perspectiva (in)existenţei excesului de putere al inspectorului judiciar.

Astfel, a arătat că legiuitorul a recunoscut o "putere discreţionară" Inspecţiei Judiciare în sensul de marjă largă de apreciere, pe baza constatărilor proprii şi a dispoziţiilor legale, cu privire la soluţia dată sesizării, iar nu de a hotărî după bunul plac, aşa cum eronat a înţeles recurenta reclamantă.

În mod temeinic şi legal instanţa de fond a constatat din examinarea conţinutului rezoluţiei de clasare, raportat la conţinutul sesizării şi a probatoriului administrat că prin soluţia pronunţată inspectorul judiciar şi-a exercitat dreptul de apreciere în limitele competenţelor sale legale (prevăzute de art. 72 alin. (1) şi art. 74 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004) şi fără a aduce atingere drepturilor petiţionarilor ori ale persoanelor vizate, astfel că nu a existat un exces de putere în înţelesul noţiunii definite în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că rezoluţia de clasare se impune a fi menţinută, în condiţiile în care inspectorul judiciar a analizat cele sesizate în limitele permise de lege, având în vedere că, în cea mai mare parte sesizarea recurentei reclamante urmărea o cenzurare a actelor de urmărire penală şi soluţiei pronunţate în cauza penală invocată, ceea ce este inadmisibil în afara procedurilor de control judiciar reglementate de lege (în speţă, C. proc. pen., art. 339 şi urm.).

Astfel, de lege lata, nu este permis Inspecţiei Judiciare ca, în examinarea unei sesizări vizând presupuse abateri disciplinare ale unui magistrat să procedeze în fapt la o analiză proprie a probatoriului administrat într-o anumită cauză, la aprecieri referitoare la eventuale măsuri sau probe suplimentare ce trebuiau dispuse sau la ce norme de drept material ar fi fost incidente, pentru a stabili dacă măsurile dispuse de organul judiciar în respectiva pricină au fost legale şi temeinice.

Este, prin urmare, vădit nefondată critica recurentei în sensul că sentinţa ar fi nemotivată întrucât "nu identifică şi nu expune situaţia de fapt, cu referiri la înscrisurile probatorii administrate, si nu prezintă incidenţa actelor de urmărire penală realizate cu nerespectarea art. 2 din C. proc. pen..", câtă vreme situaţia de fapt şi probatoriile la care se referă recurenta reclamantă sunt cele din dosarul penal de a cărui instrumentare nu este mulţumită, iar nu desfăşurarea verificărilor inspecţiei şi examenul de legalitate al rezoluţiei de clasare, cu care prima instanţă a fost învestită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat în preambulul cererii de recurs, prin raportare la principiile accesului liber la justiţie şi legalităţii procesului penal, precum şi la instituţia urmăririi penale, în ansamblul său.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod.

Astfel, cât priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, instanţa de fond dovedind lipsă de imparţialitate prin aceea că a obligat-o să formuleze cererea de recurs in termen de doar 15 zile, Înalta Curte arată, pe de o parte, că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac este dată de lege, nu de judecător, iar pe de altă parte, că articolul de lege invocat de recurentă stipulează un termen general de recurs de 30 zile "dacă prin lege specială nu se prevede altfel". Or, atât legea specială (Legea nr. 317/2004, art. 47 alin. (8), cât şi legea-cadru a contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004, art. 20) prevăd un termen special de recurs de numai 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Referitor la afirmaţia că, prin încheierea din Camera de consiliu de la 17.01.2017, instanţa de fond ar fi încercat de la început să îi anuleze cererea de chemare in judecată, se constată că împotriva respectivei încheieri partea a avut deschisă doar calea de atac a reexaminării (care i-a şi fost admisă), neputând fi repusă în discuţie pe calea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a dezvoltat critici care să se circumscrie efectiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întreaga motivare a cererii de recurs reprezentând o reluare a celor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare directă la actul administrativ contestat (iar nu la sentinţă) şi chiar - detaliat - la actele de urmărire penală efectuate de procurorii vizaţi de sesizarea adresată de recurenta reclamantă Inspecţiei Judiciare, nefiind prezentate aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii de drept material incidente în raport cu obiectul cauzei, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

Totodată, nu au putut fi decelate în întreaga cerere de recurs aspecte care să susţină criticile privind îngrădirea accesului recurentei la justiţie de către instanţa de fond ori prin rezoluţia de clasare contestată.

În urma verificărilor efectuate de inspectorul judiciar căruia i-a fost repartizată aleatoriu sesizarea şi ale căror rezultate sunt consemnate în Rezoluţia de clasare din 07.11.2016, nu au fost identificate indicii de săvârşire a vreuneia dintre abaterile disciplinare reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare de intimata pârâtă Inspecţia Judiciară.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4464 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 iulie 2020.