Suspension of tax assessment enforcement under administrative litigation law versus automatic insolvency stay under insolvency law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea formulata la data de 24.02.2016, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Fondului pentru Mediu, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 emise de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului x/2015, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea de şedinţă de la data de 25.05.2016, Curtea de Apel Bucureşti a dispus respingerea cererii de suspendare a executării ca inadmisibilă şi a admis cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei şi, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a suspendat judecata cererii formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia 1590/2017, a admis recursul formulat de A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva încheierii de şedinţă din 25 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 14 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admisă cererea şi s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 de către pârâta AFM până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze. A fost respinsă cererea de suspendare a judecării cererii având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/2015, cerere formulată de pârâta AFM în temeiul art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a încheierii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă, lipsită de interes.

În motivarea recursului, partea a arătat că intimata-reclamantă are beneficiul suspendării oricăror măsuri de executare silită având ca temei decizia de impunere nr. x/2015, prin efectul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, începând cu data deschiderii procedurii generale a insolvenţei acesteia, respectiv 28.09.2016. Astfel, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a apreciat că intimata-reclamantă avea un interes născut şi actual atunci când a formulat cererea de chemare în judecată.

A mai arătat recurenta că s-a apreciat în mod nelegal că prima condiţie prevăzută de legiuitor în cadrul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este îndeplinită în prezenta cauză.

A menţionat că instanţa de fond avea obligaţia să constate că în speţă sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca lege specială, iar nu prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 care constituiau dreptul comun, în raport de starea de insolvenţă a reclamantei. Instanţa de fond nu a observat că de la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, urmând ca valorificarea acestor drepturi să fie făcută în cadrul dosarului de insolvenţă. Instanţa de fond ar fi trebuit să constate că cererea de suspendare a executării este inadmisibilă, întrucât suspendarea executării deciziei se producea ope legis, prin efectul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Totodată, instanţa de fond avea obligaţia să constate că nu sunt incidente excepţiile de la regula suspendării de drept a acţiunilor pendinte în care debitorul este parte.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând în principal respingerea recursului ca tardiv sau inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, a arătat că AFM avea calitatea de participant în dosarul de faţă, cu termen de depunere a recursului la 30.04.2019, fiind astfel incidente prevederile art. 3 din H.G. nr. 171/2019.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, intimata a arătat că dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 sunt invocate de AFM pentru prima dată în recurs, cu încălcarea limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în prima instanţă, respectiv cu încălcarea art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul şi excepţia lipsei de interes, intimata a arătat că acestea sunt neîntemeiate şi că AFM face o confuzie între suspendarea executării actului administrativ prevăzută de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi suspendarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014, cele două instituţii juridice fiind diferite, atâta ca natură, obiect şi scop, cât şi ca întindere.

Suspendarea dispusă în temeiul art. 1415 din Legea nr. 554/2004 vizează suspendarea efectelor actului administrativ (suspendare de natură materială/substanţială), în timp ce suspendarea dispusă în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 vizează doar suspendarea executării silite (suspendare de natură procedurală).

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului invocate de intimată, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate şi urmează să le respingă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării recursului, Înalta Curte constată că încheierea din 14 ianuarie 2019 a fost comunicată recurentei AFM la 22 aprilie 2019, potrivit dovezii aflate la dosarul Curţii de Apel Bucureşti. Potrivit plicului aflat la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul a fost declarat la 25.04.2019, înăuntrul termenului de 5 zile de la comunicare.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine că inadmisibilitatea presupune existenţa unor dispoziţii legale din care rezultă imposibilitatea declarării căii de atac, ceea ce nu este cazul în speţă, criticile recurentei vizând pretinse greşeli comise de instanţa de fond în interpretarea unor dispoziţii legale incidente în cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.09.2015 emise de pârâtă, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/2015, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea recurată, instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.

Soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării actului de impunere este corectă, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

În practica judiciară, s-a reţinut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative şi în art. 15 din aceeaşi lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.

Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

În cauză, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, având în vedere argumentele reclamantei cu privire la faptul că a fost încălcat dreptul său de a fi informată şi implicit dreptul la apărare în condiţiile în care există diferenţe în ceea ce priveşte obligaţiile de plată cuprinse în proiectul de raport şi cele reţinute ulterior prin raportul de inspecţie fiscală, aceste argumente reprezentând împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, criticile recurentei-pârâte în sensul că în mod nelegal a considerat instanţa de fond că această condiţie este îndeplinită fiind nefondate.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat corect, în sensul îndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cuantumul sumei imputate de 4.3033.802 RON, precum şi faptul că posibilitatea punerii în executare a acestei sume ar avea ca şi consecinţă evidentă imediată afectarea activităţii reclamantei aflate în procedura insolvenţei.

Recurenta a formulat o serie de critici în ceea ce priveşte interesul reclamantei, arătând că aceasta avea beneficiul suspendării oricăror măsuri de executare silită având ca temei decizia de impunere nr. x/2015, prin efectul dispoziţiilor 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 începând cu data deschiderii procedurii generale a insolvenţei acesteia, respectiv 28.09.2016. Astfel, în esenţă, recurenta a susţinut că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în sensul că în speţă sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile acestei legi, iar nu cele ale art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, care constituiau dreptul comun, în raport de starea de insolvenţă a reclamantei.

Analizând criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că suspendarea de drept a executării, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, este diferită de suspendarea executării, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva scopului urmărit, a efectelor produse şi a timpului pentru care operează.

În vreme ce suspendarea în temeiul Legii nr. 85/2014 este menită să împiedice executarea silită individuală, creditorii debitorului aflat în insolvenţă fiind obligaţi să urmeze procedura concursuală prevăzută de această lege, scopul măsurii fiind protecţia intereselor creditorilor debitorului intrat în insolvenţă, suspendarea executării actului administrativ-fiscal, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 temporizează executarea silită individuală, ca măsură de protecţie provizorie a intereselor contribuabilului.

Se cuvine a fi citate şi prevederile art. 351 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, prin derogare de la dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, actele administrativ-fiscale emise înainte şi după intrarea în insolvenţă se supun controlului instanţei specializate de contencios administrativ-fiscal. În acest context, suspendarea executării actului administrativ-fiscal fiind o măsură provizorie condiţionată şi dependentă de exercitarea căilor de atac împotriva titlului de creanţă fiscală, intrarea în insolvenţă a societăţii recurente-reclamante nu este de natură a înlătura interesul său în formularea cererii de suspendare, pe calea căreia urmăreşte suspendarea executării titlului de creanţă, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Suspendarea dispusă în temeiul art. 1415 din Legea nr. 554/2004 are ca efect suspendarea executării actului administrativ, respectiv împiedică punerea sa în executare din cauza unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate a actului - titlu de creanţă în speţă, pe când suspendarea executării silite dispusă în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu vizează valabilitatea titlului, ci suspendarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu sunt incidente cu privire la suspendarea deciziei de impunere nr. x/2015, întrucât acestea vizează doar măsurile de executare silită, nu şi titlurile de creanţă. Suspendarea la care se face referire în art. 75 nu conduce la suspendarea efectelor actului administrativ, creanţa fiind în continuare scadentă şi opozabilă creditorului, acesta fiind însă obligat să îşi satisfacă creanţa folosind căile specifice în procedura insolvenţei, iar nu calea executării silite a acesteia.

În ceea ce priveşte suspendarea dispusă în temeiul Legii contenciosului administrativ în prezenta speţă, creanţa din decizia de impunere nu mai este scadentă până la data soluţionării definitive a acţiunii în anularea actului administrativ.

În procedura de insolvenţă, suspendarea dispusă în temeiul art. 1415 din Legea contenciosului administrativ duce la înscrierea creanţei creditorului în tabel sub condiţie suspensivă, acesta neavând dreptul să voteze sau să participe la distribuiri până la momentul îndeplinirii acesteia, în timp ce suspendarea dispusă în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu conduce la înscrierea creanţei sub condiţie suspensivă, ci la înscrierea ei pură şi simplă.

Totodată, în ceea ce priveşte timpul pentru care operează, Înalta Curte reţine că suspendarea dispusă în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 produce efecte până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ, iar suspendarea dispusă în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 produce efecte până la desfiinţarea hotărârii de deschidere a procedurii, revocarea încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178 din Legea nr. 85/2014 până la data rămânerii definitive a hotărârii de închidere a procedurii.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa interesului şi la incidenţa în cauză a prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi că au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 15 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului.

Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2020.