Claim for insurance compensation under insolvency guarantee fund: 90-day filing deadline for debts arising after bankruptcy

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 8597/17.08.2017 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 25 000 RON conform sentinţei civile nr. 901/2015 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi obligarea intimatului la plata sumei de 25000 RON, conform sentinţei civile nr. 901/2015 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa şi-a întemeiat motivarea hotărârii recurate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, care nu era în vigoare la data deschiderii procedurii de redresare financiară a societăţii B., redresare care s-a efectuat în baza Legii nr. 503/2004, act normativ care, în opinia recurentului, este incident prezentei speţe, în concret trebuind aplicate dispoziţiile art. 23 şi 24, care nu prevăd niciun termen de solicitare a despăgubirilor.

În aceste condiţii, a criticat aprecierea judecătorului fondului în sensul că dreptul de creanţă al recurentului s-a născut la data pronunţării deciziei nr. 574/2016 de către Tribunalul Gorj, în realitate, acest drept născându-se la data de 19.05.2013, la care a avut loc evenimentul asigurat, termenul de 90 de zile menţionat în hotărârea de apel aplicându-se doar în cazul în care dosarul de daună s-a deschis în perioada dintre data închiderii procedurii de redresare financiară şi data declarării falimentului societăţii de asigurare, cu privire la acest aspect făcând trimitere la dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 213/2015, ale căror texte le enunţă.

În fine, a invocat data redactării deciziei nr. 574/2016 a Tribunalului Gorj şi data comunicării acestei decizii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 1 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin înntâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 19.05.2013, reclamantul A., aflându-se în misiune de patrulare, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu autovehiculul MRAP nr. NZ1JF4, a fost implicat într-un eveniment rutier, urmare a exploziei unei anvelope a autovehiculul în care se afla, fiind diagnosticat cu fractura piramida nazală, necesitând internarea în spital până pe data de 20 mai 2013.

Cererea de plată pentru a primi despăgubirile aferente riscului asigurat a fost depusă în termen legal încă din anul 2014, societatea B., cu care UM 01020 Dej, din care a făcut parte reclamantul, avea încheiată poliţa de asigurare pentru personalul care a desfăşurat misiunea în Afganistan, achitându-i suma de 1250 euro.

Reclamantul, nemulţumit de această despăgubire a contestat suma în instanţa, iar prin sentinţa civilă nr. 901 din 29.10.2015 pronunţată de Judecătoria Novaci societatea de B. S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale, hotărâre care a devenit definitivă prin decizia nr. 574/01.11.2016 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

La data de 11.04.2017, reclamantul s-a adresat cu cerere de plată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care a emis decizia nr. 8597 din 17.08.2017, prin care a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 8597/17.08.2017 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 25 000 RON conform sentinţei civile nr. 901/2015 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului său de creanţă, precum şi legea aplicabilă situaţiei recurentului, cu trimitere şi la data redactării deciziei prin care titlul său de creanţă a rămas definitiv, aspecte invocate şi în faţa instanţei de fond şi pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

Acest drept s-a născut la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 901 din 29.10.2015 pronunţată de Judecătoria Novaci, adică la data de 01.11.2016 - data pronunţării deciziei nr. 574/01.11.2016 de către Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2015, prin care au fost respinse apelurile declarate de părţi, astfel că termenul de 90 de zile calculat prin raportare la această dată s-a împlinit la data de 29.01.2017.

În aceste condiţii cererea de plată adresată de reclamant la data de 11.04.2017 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile reclamantului din acţiune, reiterate prin memoriul de recurs, în sensul că a depus cererea de plată încă din anul 2014, întrucât cererea adresată iniţial asiguratorului care a achitat voluntar suma de 1250 de euro este o cerere diferită de cea stabilită de art. 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aceste acte normative stabilind obligaţia tuturor creditorilor de asigurări de a formula cereri de plată cu respectarea unui termen de 90 de zile calculate de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de faliment - în cazul creanţelor născute anterior acestei date respective de la data naşterii creanţelor - în cazul celor născute ulterior.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile privind inaplicabilitatea în cazul său a dispoziţiilor speciale stabilite de Legea 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a faptului că riscul asigurat s-a produs în 2013 având în vedere că dispoziţiile legale menţionate se aplică tuturor creanţelor neachitate, indiferent de data producerii evenimentului asigurat.

În cauză nu sunt în discuţie elemente de aplicare retroactivă a dispoziţiilor legale întrucât acestea reglementează exclusiv pentru momentul ulterior deschiderii procedurii falimentului şi privesc aspect procedurale-termenul de formulare a cererilor de plată.

Instanţa de control judiciar mai constată că nici aspectele care privesc comunicarea hotărârii instanţei de apel şi impedimentele în obţinerea unei copii legalizate a hotărârii care să cuprindă menţiunea rămânerii definitive nu sunt de natură a produce efecte cu privire la momentul naşterii creanţei reclamantului cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stabilesc: "În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative.

Astfel, soluţia definitivă pronunţată într-o cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată poate fi dovedită cu certificatul referitor la soluţiile pronunţate de instanţă, în care se va face menţiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod, arătându-se şi data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă, certificat eliberat în condiţiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările şi completările ulterioare, textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declaraţia pe proprie răspundere în sensul susţinerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze şi să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligaţia legală de a găsi toate mijloacele necesare soluţionării cererilor şi de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluţionare a cererilor în cadrul legii.

Aşa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de reclamant în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 8597/17.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.