Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3057/2020 AI generated

Material liability for maritime transport reimbursement: scope of “personal property” vehicle definition and absence of concrete damage

Case Number Decizia nr. 3057/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by the General Inspectorate for Emergency Situations and the Ministry of Internal Affairs, thereby upholding the lower court’s decision that partially annulled the administrative imposition and order the defendants to reimburse the plaintiff approximately 724 RON plus legal interest. The dispute centered on whether a military officer’s reimbursement for travel expenses was lawfully granted when he used a personal vehicle registered in his father’s name, despite an internal administrative investigation finding that he violated regulations requiring the use of a vehicle owned personally by the traveling official. The Court determined that the interpretation of "personal property" in the context of transport reimbursement was not intended to restrict the use of family-owned vehicles but merely to distinguish private transport from public or state-owned means; consequently, because the actual travel in the interest of service occurred and no concrete financial loss was demonstrated to the public authority, the elements for material liability under Government Ordinance No. 121/1998 were not met, rendering the challenged administrative acts unfounded.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 36 din Legea nr. 24/2000, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 493 C. proc. civ, art. 201 din C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Material liability for maritime transport reimbursement: scope of “personal property” vehicle definition and absence of concrete damage: The dispute centered on whether a military officer’s reimbursement for travel expenses was lawfully granted when he used a personal vehicle registered in his father’s name, despite an internal administrative investigation finding that he violated regulations requiring the use of a vehicle owned personally by the traveling official. The Court determined that the interpretation of "personal property" in the context of transport reimbursement was not intended to restrict the use of family-owned vehicles but merely to distinguish private transport from public or state-owned means; consequently, because the actual travel in the interest of service occurred and no concrete financial loss was demonstrated to the public authority, the elements for material liability under Government Ordinance No. 121/1998 were not met, rendering the challenged administrative acts unfounded.

Keywords

AI generated
personal liability reimbursement of travel expenses private property transport law maritime transport financial means

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Provides the procedural basis for the appellate review and dismissal of the appeals as unfounded.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Governs the specific outcome of dismissing the appeals and upholding the lower court's judgment.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sibiu, la data de 12.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

I) Anularea a următoarelor acte administrative:

- Hotărârea nr. 86/29.07.2016 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţilor din cadrul M.A.I.

- Hotărârea nr. 79130/20.05.2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 79130 din 20.05.2016,

- Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016,

- Hotărârea nr. 140/09.11.2016, primită de la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca răspuns la plângerea prealabilă.

II) Restituirea sumei de 724,12 RON imputată prin Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016, plus dobânzile legale aferente,

- restituirea contravalorii taxei de timbru, a tuturor cheltuielilor de judecată, precum şi daune morale în valoare de 50.000 RON, având în vedere prejudiciul care i-a fost creat, prin afectarea activităţii profesionale, a imaginii şi reputaţiei sale de comandant, a vieţii personale şi a stării de sănătate.

Prin sentinţa nr. 754/2017, Tribunalul Sibiu a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza pentru competenta solutionare Curţii de apel Alba Iulia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia la data de 03.04.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 13 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne, a fost anulată în parte Hotărârea nr. 86/29.07.2016 pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Hotărârea nr. 79130 din data de 20.05.2016 emisă de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, precum şi Decizia de impunere nr. x/21.03.2016 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, au fost obligaţi pârâtii să restituie reclamantului suma de 724,12 RON şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective şi a fost respinsă în rest acţiunea formulată cu privire la anularea Hotărârii nr. 140/09.11.2016 şi cu privire la obligarea pârâtelor la plata daunelor morale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 170 din 13 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate, din pespectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.

3.1 Recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a susţinut că sentinţa recurată este dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în contextul prezentării situaţiei de fapt, a susţinut recurentul că este gresită reţinerea instanţei de fond cu privire la criticile reclamantului pe care le-a apreciat ca fiind fondate, având în vedere pe de o parte considerentele Ordonanţei de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Cluj în dosarul nr. x/29.04.2016, iar, pe de altă parte prevederile art. 13 din H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale poliţiştilor, elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor privind deplasarea poliţiştilor în inteeresul serviciului cu autoturismul deţinut legal, cu orice titlu.

În opinia recurentului, prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii fundamentându-şi considerentele pe dispoziţiile art. 13 din H.G. nr. 1292/2003, deşi a reţinut că reclamantului i s-a reţinut prin actele contestate încălcarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990 coroborate cu art. 54 alin. (1) din OMAI nr. 1332/2006 pentru modificarea şi completarea OMAI nr. 107/2001, acte normative cu privire la care recurentul consideră că ar constitui cadrul legal aplicabil în cauză, având în vedere că potrivit art. 23 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al IGSU aprobat prin H.G. nr. 1490/2004, inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă au în componenţă personal militar şi nu poliţişti.

Aşadar, instanţa avea obligaţia de a verifica dacă actele contestate au fost emise cu respectarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, IMAI nr. 114/2013, H.G. nr. 372/1990, OMAI nr. 107/2001, modificat şi completat prin OMAI nr. 1332/2006, astfel că este eronată reţinerea instanţei în sensul că termenul de proprietate personală este folosit în actele normative numai pentru a deosebi autoturismul de alte mijloace de transport şi nu pentru a restrânge dreptul militarului de a conduce un autoturism aparţinând familiei.

Or, atât timp cât pentru speţa dedusă judecăţii există un cadru legal specific, instanţa nu putea să îşi argumenteze soluţia dată recurgând la analogie.

Astfel, făcând trimitere la art. 2 lit. f) din Normele metodologice privind decontarea cheltuielilor de transport în unele situaţii în care cadrele militare, poliţiştii şi personalul civil se deplasează la şi de la locul de muncă aprobate prin OMAI nr. 51/2014, recurentul-pârât susţine că problema de drept care se impune a fi dezlegată este cea a noţiunii de "autoturism proprietate personală" în accepţiunea OMAI nr. 107/2001 cu modificările şi completările ulterioare.

A susţinut că chiar dacă prevederile art. 54 din OMAI nr. 107/2001, modificate prin pct. 17 din OMAI nr. 1332/2006 folosesc atât noţiunea de autoturism proprietate personală, cât şi noţiunea de posesor al autoturismului, instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile alin. (1) ale acestor dispoziţii care fac referire la cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, în opinia recurentului uzitarea în cuprinsul art. 54 alin. (2) a celor două noţiuni antereferite fiind determinată de nevoia evitării repetării noţiunii de proprietar al autoturismului.

3.2 Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat, de asemenea, greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material la pronunţarea hotărârii atacate.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 54 din OMAI nr. 107/2001, modificat prin OMAI nr. 1332/2006 cu privire la cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, prevedere preluată şi în Procedura privind acordarea indemnizaţiei de delegare/detaşare drepturilor de transport şi decontarea cheltuielilor de cazare, personalului militar şi civil din ministerul de interne nr. x/28.05.2012 întocmită la nivelul ISU Cpt. B. al judeţului Sibiu.

In opinia sa, în consens cu prevederile art. 36 din Legea nr. 24/2000, sintagma autoturism proprietate personală este clară şi precisă nelăsând loc de interpretări sau adăugiri, implicând atât faptul că deplasarea nu se va efectua cu un mijloc de transport în comun, dar şi faptul că solicitantul deţine autoturismul în proprietate, dacă legiuitorul ar fi permis aplicarea normei şi la alte situaţii ar fi indicat în mod expres, astfel cum a procedat în cazul OMAI nr. 51/2014 în care a menţionat că autoturismul utilizat pentru deplasările poliţiştilor poate fi proprietate personală sau să fie deţinut cu orice titlu.

De asemenea, a invocat reclamantul necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 54 alin. (1) şi (2) din OMAI nr. 107/2001, modificat prin OMAI nr. 1332/2016, fiind eronată interpretarea dată de instanţă utilizării sintagmelor de proprietar si de posesor al autoturismului, în sensul că se admite că autoturismul poate fi folosit de alte persoane decât proprietarii, întrucât chitanţele fiscale se eliberează pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării, în opinia recurentului prin utilizarea notiunii de posesor delimitându-se persoana care a efectuat deplasarea cu autoturismul proprietate personală de celelalte persoanecare au călătorit împreună cu acesta.

Cu privire la ordonanţa de clasare emisă în dosarul nr. x/2016, recurentul a apreciat că, deşi în cuprinsul acesteia s-a dat o interpretare expresiei de autoturism proprietate personală, în sensul că este relevant doar faptul că autoturismul foloseşte autoturismul, această interpretare nu are relevanţă pentru cercetarea administrativă efectuată şi nu este obligatorie pentru instanţă.

A mai fost criticată reţinerea instanţei de fond privind incidenţa în speţă a H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale poliţiştilor, elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor, în condiţiile în care reclamantul face parte dintr-o altă categorie socio profesională decât cea reglementată de actul respectiv.

În fine, a fost criticată soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului MAI la restituirea către reclamant a sumei de 724,12 RON şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective, prin raportare la dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 121/1998 invocat cu privire la sumele stabilite pentru acoperirea pagubelor produse instituţiilor publice, susţinând că în mod greşit s-a menţionat în dispozitivul sentinţei recurate că Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016 a fost emisă de MAI, acesta neîntreprinzând niciun demers pentru punerea în executare a deciziei de imputare, nereţinând nicio sumă din veniturile reclamantului.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului Ministerului Afacerilor Intene ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul MAI a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 1 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 78641/21.03.2016 Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a dispus imputarea sumei de 724,12 RON in sarcina reclamantului, reprezentând parte din paguba creata in perioada 15.04.2012-14.04.2014, urmare a neefectuării cu responsabilitate a atribuţiilor stabilite prin legislaţia incidentă, întrucât a aprobat decontarea ordinelor de serviciu, deşi pe ordinul de serviciu era înscris, de către domnul C., ca autoturismul cu care se deplasează in misiune este proprietatea părinţilor. S-a reţinut ca nu s-au respectat art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990 care prevede ca pe timpul deplasării in interes de serviciu, delegării, detaşării (...) militarii călătoresc cu c) mijloacele de transport proprietate personala, prevederile pct. 54 alin. (1) din OMAI nr. 1332 din 08.06.2006 care prevede ca "Decontarea cheltuielilor de transport in cazul folosirii autoturismului proprietate personala in interes de serviciu …se face pe baza ordinului de serviciu in care se vor menţiona localităţile, traseul, numărul autoturismului si numele proprietarului." De asemenea, s-a reţinut si nerespectarea pct. 4.1.2. din Procedura nr. x/28.05.2012 privind acordarea indemnizaţiei de delegare/detaşare, drepturilor de transport si decontarea cheltuielilor de cazare, personalului militar si civil din ministerul de interne.

Decizia de imputare s-a emis în baza procesului-verbal nr. x din data de 22.02.2016 încheiat de comisia de cercetare administrativa prin care s-a constatat producerea unei pagube la nivelul ISU "cpt. D." în cuantum de 1.599,78 RON, urmare a decontării si încasării in mod nejustificat a contravalorii cheltuielilor de transport de către căpitanul C. din cadrul inspectoratului judeţean.

Din analiza procesului-verbal nr. x din data de 22.02.2016 instanţa reţine că s-a dispus efectuarea unei cercetări administrative de către o comisie de cercetare administrativă constituită la nivelul I.G.S.U.

Comisia a reţinut că în perioada 15.04.2012-15.04.2015 căpitanul C. a încasat nelegal contravaloarea cheltuielilor de transport pe baza ordinelor de serviciu emise, efectuate cu autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, în sumă totală de 1.599,78 RON, conform bazei de calcul întocmite de compartimentul financiar.

Starea de fapt reţinută s-a întemeiat pe adresa nr. x din 29.04.2015 prin care Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere a confirmat că proprietarul autoturismului cu nr. de înmatriculare x este domnul Pamfil C. - tatăl domnului căpitan C.. Comisia a reţinut că principalele cauze care au facilitat producerea pagubei sunt: superficialitate în aprecierea prevederilor legale incidente în materie, superficialitate în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dar şi a faptului că la nivelul unităţii nu a fost reglementată activitatea de emitere, completare şi decontare a ordinelor de serviciu.

S-a reţinut că persoanele vinovate de paguba în sumă de 1.599,78 RON produsă la nivelul inspectoratului judeţean, şi care trebuie să o repare, ca urmare a încasării în mod nejustificat a contravalorii drepturilor de transport sunt:

1. pentru perioada 15.04.2014 - 15.04.2015 căpitanul C., conform prevederilor art. 73 alin. (1) lit. a) din I.M.A.I. nr. 114/2013 deoarece a efectuat deplasările specificate în ordinele de serviciu cu un autoturism care era proprietatea domnului Pamfil C. - tatăl ofiţerului - încălcând prevederile art. 1 lit. c) din H.G. nr. 372/1990,

2. pentru perioada 15.04.2012-14.04.2014 alături de reclamant şi colonel F., prim adjunct al inspectorului şef, locotenent colonel G., contabil şef şi H..

Reclamantului i s-a atras răspunderea în limita sumei de 724,12 RON în baza prevederilor art. 73 alin. (2) din I.MAI. nr. 114/2013, în calitate de inspector şef, deoarece a aprobat decontarea ordinelor de serviciu, deşi pe ordinul de serviciu seria x nr. x emis în data de 29.09.2012 era înscris, de către domnul căpitan C., că autoturismul cu care se deplasează în misiune este proprietatea părinţilor.

Împotriva deciziei de imputare a formulat contestaţie reclamantul, respinsă prin Hotărârea nr. 79130/20.05.2016 de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

Împotriva Hotărârii nr. 79130/20.05.2016 reclamantul a formulat plângere la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor care prin Hotărârea nr. 86/29.07.2016 a dispus respingerea ca nefondată a plângerii şi a dispus menţinerea deciziei de imputare şi a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016.

Cu privire la Hotărârea nr. 86/29.07.2016 reclamantul a înţeles să formuleze plângere prealabilă în baza art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004, respinsă prin Hotărârea 140/09.11.2016 de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor ca inadmisibilă în condiţiile în care împotriva Hotărârii 86 potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998 partea se poate adresa direct instanţei judecătoreşti.

În acest context, reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 86/29.07.2016 emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţilor din cadrul M.A.I., a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, a Deciziei de imputare nr. 78641/21.03.2016, a Hotărârii nr. 140/09.11.2016, primită de la Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca răspuns la plângerea prealabilă, restituirea sumei de 724,12 RON imputată prin Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016, plus dobânzile legale aferente, restituirea contravalorii taxei de timbru, a tuturor cheltuielilor de judecată, precum şi daune morale în valoare de 50.000 RON, având în vedere prejudiciul care i-a fost creat, prin afectarea activităţii profesionale, a imaginii şi reputaţiei sale de comandant, a vieţii personale şi a stării de sănătate.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă în parte, pârâţii, care au fost obligaţi să restituie reclamantului suma de 724,12 RON şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective, urmare a anulării în parte a Hotărârii nr. 86/29.07.2016, a Hotărârii nr. 79130/20.05.2016, a Deciziei de imputare nr. 78641/21.03.2016, formulând critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Înalta Curte constată că atât recurentul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, cât şi recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne au invocat greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material la pronunţarea hotărârii atacate, formulând critici similare privind gresita interpretare de către instanţa de fond a noţiunii de "autoturism proprietate personală", care trebuie făcută doar prin raportare la prevederile OMAI nr. 107/2001 cu modificările şi completările ulterioare, critici apreciate ca fiind nefondate şi care urmează să fie analizate în mod unitar şi să li se răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar, împărtăţind opinia judecătorului fondului, constată că dintre criticile de nelegalitate ale actelor contestate invocate de reclamant, instanţa sunt fondate cele ce vizează împrejurarea că nu sunt întrunite condiţiile aplicării prevederilor art. 15 şi 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, precum şi faptul că deşi s-a invocat Ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe Lângă Tribunalul Militar Cluj prin care s-a reţinut că faptele cadrelor militare nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni şi că nu au încălcat dispoziţiile legale privind modul de decontare a documentelor de transport pe timpul misiunilor, Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor nu a analizat aceste aspecte.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit art. 24 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor prevede că " (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituţiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.

(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.

(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că existenta pagubei este elementul esenţial al atragerii răspunderii materiale conform art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Or, în cauză, nivelul pagubei s-a determinat prin raportare strictă la împrejurarea decontării transportului efectuat de C. în baza unor documente justificative - ordine de deplasare - în care s-a prevăzut în mod expres că deplasarea s-a efectuat cu autoturism proprietatea tatălui cadrului militar care a efectuat deplasarea in interesul serviciului.

În opinia emitenţilor actelor atacate ordinele de deplasare astfel completate nu puteau constitui documente justificative, context în care s-a apreciat ca decontarea cheltuielilor de transport s-a efectuat nelegal, fiind necesară restituirea prestaţiilor, conform art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Instanţa de recurs, în acord cu concluzia judecătorului fondului, observă că nu s-a susţinut neefectuarea deplasărilor in interesul serviciului, ci doar că deplasările s-au efectuat cu un autoturism deţinut/folosit la momentul deplasării de cadrul militar C., fără a fi proprietatea sa personală.

Aşadar, în sarcina reclamantului se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din H.G. 372 care menţionează că: pe timpul deplasării în interes de serviciu… militarii călătoresc cu: c) mijloace de transport proprie personală, coroborate cu prevederile punctului 54 alin. (1) din O.M.A.I. din 08.06.2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind drepturile de transport …care stipulează că: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul folosirii autoturismului proprietate personală în interes de serviciu, inclusiv în cazul delegării, detaşări ori situaţiilor prevăzute la art. 5 lit. a), c) şi e) din hotărâre, se face pe baze ordinului de serviciu în care se vor menţiona localităţile, traseul, numărul autoturismului şi numele proprietarului ".

Având în vedere faptele reclamantului, asa cum au fost reţinute anterior, instanţa de control judiciar, în acord cu precizările din Ordonanţa de clasare emisă de Parchetul de pe Lângă Tribunalul Militar Cluj, reţine că interpretarea corectă a expresiei "autoturism proprietate personală", este aceea că se defineşte un mijloc de transport proprietatea unei persoane, deci nu un mijloc de transport în comun şi nici unul de serviciu (aparţinând unităţii ori instituţiei beneficiare a misiunii), în condiţiile în care nu există nici o reglementare care să stabilească faptul că în misiuni un militar poate să se deplaseze doar cu autoturismul al cărui proprietar este el, neexistînd nico raţiune pentru care să se interzică folosirea autoturismului al cărui proprietar (scriptic) este un alt membru al familiei, atâta timp cât, practic, este folosit de cadrul militar.

În aceste consiţii, prima instanţă a reţinut în mod corect că termenul de proprietate personală este folosit în actele normative numai pentru a deosebi autoturismul de alte mijloace de transport şi nu pentru a restrânge dreptul militarului de a conduce un autoturism aparţinând familiei.

Totodată, Înalta Curte observă că în Procedura privind acordarea indemnizaţiei de delegare/detaşare, drepturile de transport şi decontarea cheltuielilor de cazare personalului militar şi civil din Ministerul de Interne se prevede că: "Decontarea cheltuielilor de transport în cazul utilizării auto proprietate personală se face pe baza ordinului de serviciu în care se vor menţiona traseul, numărul autoturismului şi numele proprietarului. Se vor deconta contravaloarea a 7,5 litri carburant la 100 km parcurs x preţul de vânzare cu amănuntul înscris în chitanţele fiscale eliberate de staţia PECO, pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării ", context în care se admite că autoturismul poate fi folosit şi de alte persoane decât proprietari întrucât chitanţele fiscale se eliberează pe numele posesorului autoturismului din perioada deplasării, situaţie absolut firească, în concordanţă cu prevederile legale.

În acelaşi sens, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, relevantă este şi împrejurarea că art. 13 din H.G. nr. 1292/2003 privind drepturile de transport ale poliţiştilor, elevilor şi studenţilor din instituţiile de învăţământ pentru formarea poliţiştilor prevede că "Deplasarea poliţiştilor în interesul serviciului cu autoturismul deţinut legal, cu orice titlu, se poate face numai cu aprobarea prealabilă a şefului unităţii sau a înlocuitorului legal al acestuia, atât pentru posesorul autoturismului, cât şi pentru alte persoane din cadrul aceleiaşi unităţi, care se deplasează împreună cu acesta. În acest caz, deţinătorul legal, cu orice titlu, al autoturismului va primi contravaloarea a 7,5 litri de carburant, la 100 km parcurşi, în funcţie de sistemul de alimentare al autoturismului."

Prin urmare, decontarea cheltuielilor de transport solicitate de cadrul militar C. pentru deplasările in interes de serviciu efectuate cu autoturismul aflat în posesia sa, în baza ordinelor de serviciu, nu are caracter nelegal, neputând justifica atragerea răspunderii reclamantului în baza art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa de control judiciar, având în vedere astfel cum s-a reţinut anterior că nu se contestă realitatea efectuării deplasărilor în interesul serviciului, apreciază că nu se poate reţine o pagubă concretă în patrimoniul autorităţii. Având în vedere necesitatea deplasării, autoritatea ar fi suportat contravaloarea prin raportare la alte mijloace de deplasare, chiar în lipsa deplasării cu autoturismul deţinut de cadrul militar.

În concluzie, faţă de toate aspectele reţinute, Înalta Curte retine că în cauză nu există fapta ilicită care să ducă la naşterea unei pagube care să atragă răspunderea reclamantului în forma menţionată în actele administrative atacate.

În lipsa îndeplinirii condiţiilor esenţiale de atragere a răspunderii militarului -existenţa faptei ilicite şi a pagubei, neputând a se constata "superficialitate în aprecierea prevederilor legale incidente în materie, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a împrejurării că la nivelul unităţii nu a fost reglementată activitatea de emitere, completare şi decontare a ordinelor de serviciu" în sarcina reclamantului, instanţa retine că sunt lipsite de fundament juridic actele administrative contestate, fiind nefondate criticile formulate de pârâţi.

În ceea ce priveşte critica cu privire la soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului MAI la restituirea către reclamant a sumei de 724,12 RON şi dobânda legală aferentă acestei sume întemeiată pe faptul că Decizia de imputare nr. 78641/21.03.2016 a fost emisă de MAI, acesta neîntreprinzând niciun demers pentru punerea în executare a deciziei de imputare, nereţinând nicio sumă din veniturile reclamantului, instanţa de control judiciar constată că aceasta este nefondată, pârâţii fiind obligaţi prin dispozitivul sentinţei recurate în raport de sfera competenţelor proprii fiecărei intituţii astfel cum acestea sunt reglementate de lege.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 170 din 13 iulie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.