Enforcement of administrative judgment: culpable non-execution of obligation to issue methodological norms and imposition of fines on public authorities under Article 24 of Law 554/2004

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au chemat în judecată pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii, solicitând:

- obligarea fiecărui conducător al pârâtelor la plata:

a) unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe ţară garantat în plată pe zi de întârziere (380 RON per/zi de întârziere), sume ce urmează să se facă venit la bugetul statului, de la data indicată în încheiere de către Instanţă până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea şi exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum şi pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Fizioterapeuţilor din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligaţie ce le revine conform sentinţei civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligaţia;

b) unei despăgubiri în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare reclamant, pe zi de întârziere, de la data indicată în încheiere de către instanţă până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea şi exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum şi pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Fizioterapeuţilor din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligaţie ce le revine conform sentinţei civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligaţia.

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 934 din 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea, în parte, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii, Q., R. şi S., s-a aplicat pârâţilor, conducători ai Ministerului Educaţiei Naţionale, respectiv Ministerului Sănătăţii câte o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, au fost obligaţi pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Sănătăţii să plătească fiecare în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi o penalitate în valoare de 500 de RON, pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, s-a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 934 din 12 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţi Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut recurentul că instanţa de fond a dat o hotărâre cu greşita aplicare a normelor de drept material, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rand, recurentul-pârât a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de acesta prin întâmpinare.

Astfel, excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost motivată în sensul că adoptarea unei hotărâri reprezintă o atribuţie exclusiv de competenţa Guvernului, potrivit art. 108 din Constituţie, iar instanţa de judecată nu se poate substitui Guvernului şi nu poate să-l obliga la adoptarea hotărârii în aplicarea art. 27 din Legea nr. 229/2016, Guvernul fiind singurul să aprecieze necesitatea şi oportunitatea emiterii unei hotărâri ca etapă finală a elaborării normelor metodologice.

Prin urmare, se realizează o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, motiv pentru care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MEN referitor la adoptarea hotărârii de guvern, recurentul a solicitat admiterea acestei excepţii şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, arătând că acestă instituţie nu adoptă hotărâri de guvern, având dreptul doar să iniţieze proiecte de acte normative în domeniul său de activitate, conform art. 1 din H.G. nr. 561/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 90/2001.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în scopul elaborării normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 229/2016, a întreprins o serie de consultări cu reprezentanţii instituţiilor de învăţământ superior care organizează şi desfăşoară programe de studii universitare în specializări fizioterapie, kinetoterapie şi motricitate specială, balneofiziokinetoterapie şi recuperare în data de 31.07.2017, precum şi o întrevedere cu reprezentanţii Ministerului Sănătăţii, în data de 09.03.2018.

Referitor la întâlnirea cu reprezentanţii Ministerului Sănătăţii, pârâtul a subliniat faptul că aceasta s-a produs în urma transmiterii celei de-a doua invitaţii (adresa nr. x/07.03.2018), întrucât primei invitaţii, comunicate prin adresa nr. x/25.10.2017, reprezentanţii Ministerului Sănătăţii nu au răspuns.

În urma consultărilor mai sus menţionate s-au demarat procedurile de consultare a specialiştilor din cadrul Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Superior (ARACIS), cu scopul elaborării standardelor de acreditare ale programului unic de studii universitare, cu includerea domeniului de studii, care să conducă la obţinerea titlului oficial de calificare în fizioterapie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 229/2016.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că a efectuat demersuri către ARACIS prin adresele cu nr. x/27.03.2018, 28487bis/25.05.2018, 28487/R/05.2018, 28487bis/26.10.2018, la care acesta a răspuns prin adresa nr. x/08.11.2018, MEN adresându-se ulterior Ministerului Sănătăţii, exprimându-şi punctul de vedere cu privire la faptul că elaborarea normelor metodologice în discuţie se poate face pornind de la măsurile compensatorii prevăzute la art. 12 din Legea nr. 229/2016.

Recurentul-pârât a mai arătat că nu are competenţă în elaborarea măsurilor compensatorii, această competenţă revenind ARACIS, şi că în prezent există un proiect de norme metodologice, care a fost dezbătut atât la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, cât şi Ministerului Sănătăţii, nefiind finalizat întrucât elaborarea măsurilor compensatorii depindea de elaborarea standardelor de acreditre ale programului unic de studii universitare, cu includerea domeniul la obţinerea titlului oficial de calificare în fizioterapie, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 229/2016.

3.2 Recurenţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii au formulat, prin cererile de recurs, critici similare cu privire la sentinţa recurată, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinţei în ceea ce priveşte dispoziţiile de sancţionare a Minsterului Sănătăţii şi a conducătorului acestuia şi, rejudecând, respingerea acţiunii reclamanţilor îndreptată împotriva acestor pârâţi, în drept invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentii-pârâti au arătat că, în opinia acestora, hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanţa reţinând "Cât despre faptul că pârâtul Ministerul Sănătăţii ar fi elaborat proiectul de norme şi l-ar fi transmis Ministerului Educaţiei prin adresa nr. x/23 mai 2017, se observă că această împrejurare a avut loc anterior pronunţării titlului executoriu, nefiind astfel susceptibilă de analiză în faza executării silite", judecătorul fondului neluând în considerare îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că în speţă nu este vorba despre o neexecutare culpabilă a hotărârii şi nu poate fi dispusă amendarea conducătorului instituţiei şi nici plata de despăgubiri în condiţiile art. 24, 25 din Legea nr. 554/2004, ale căror dispoziţii le enunţă, întrucât nu există o culpă a Ministerului şi nici a conducătorului acestuia, sentinţa nr. 4682/2017 rămânând defintivă prin nexercitarea căii de atac, la iniţiativa MEN care a aprobat Nota de nerecurare nr. x/12.04.2018.

Recurenţii au invocat jurisprudenţa CEDO care nu exclude, de plano, luarea în considerare a unor circumstanţe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, esenţială fiind respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor, precum şi jurisprudenţa ÎCCJ, în sensul că prezumţia culpei conducătorului autorităţii în neexecutarea obligaţiei nu are caracter absolut, putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenţa unor motive temeinice pentru care nu s-a eexecutat obligaţia în termenul legal, invocând, totodată şi Decizia nr. 1566/2009 a Curţii Constituţionale care a reţinut că aplicarea amenzii prevăzută de art. 24 din legea nr. 554/2004 este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti.

În fine, au susţinut recurenţii că Ministerul Sănătăţii şi-a dus la îndeplinire obligaţia de a transmite MEN proiectul de norme metodologice, în cauză neputând fi vorba despre culpa acestei instituţii ori o conducătorului acesteia, a accepta interpretarea istanţei de fond că transmiterea proiectului de norme este o împrejurare nesusceptibilă de analiză în faza de executare silită, ar însemna să se considere că Ministerul Sănătăţii trebuie sancţionat chiar dacă ar fi îndeplinit obligaţia stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinţei nr. 4682/2017.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimati, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată la data de 25 martie 2020.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 1 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios admisnistrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au chemat în judecată pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii, solicitând obligarea fiecărui conducător al pârâtelor la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe ţară garantat în plată pe zi de întârziere (380 RON per/zi de întârziere), sume ce urmează să se facă venit la bugetul statului, precum şi la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare reclamant, pe zi de întârziere, de la data indicată în încheiere de către instanţă până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea şi exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum şi pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Fizioterapeuţilor din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligaţie ce le revine conform sentinţei civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligaţia.

Prin sentinţa civilă nr. 4682/29.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal (definitivă, la data de 18.04.2018, prin nerecurare) s-a admis acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză şi s-a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Sănătăţii la elaborarea Normelor Metodologice la Legea nr. 229/2016, iar pârâtul Guvernul României, la aprobarea acestor norme.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii judecătoreşti se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii."

Aşa fiind, autorităţile publice pârâte Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Sănătăţii aveau obligaţia necondiţionată de emitere a actului administrativ (normele metodologice) până cel târziu la data de 19 mai 2018 inclusiv, termen calculat conform dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a reglementat două mijloace procesuale de executare silită a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, în situaţia în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.

Astfel, creditorul acestei obligaţii poate solicita instanţei de contencios administrativ competente, în cazul nerespectării termenul de executare benevolă a hotărârii, aplicarea unei amenzi conducătorului instituţiei publice debitoare a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie şi/sau obligarea autorităţii publice la plata de penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în nerespectarea aceluaşi termen.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorităţii publice pentru executarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa, şi de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică drept sancţiune a atitudinii de pasivitate manifestate de autoritatea publică şi de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziţii trebui să se dovedească vinovăţia celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare.

Prin Decizia nr. 1566/2009, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, stabilind că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Potrivit soluţiei de unificare a jurisprudenţei adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 27 mai 2016, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte intervalul şi condiţiile în care debitorul poate fi obligat la plata amenzii, penalităţilor şi despăgubirilor în situaţia neexecutării obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, s-a stabilit că este prezumată culpa conducătorului autorităţii în neexecutarea obligaţiei, prezumţia neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existenţa unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligaţia în termenul legal.

Prin urmare, pentru a putea conchide asupra existenţei sau inexistenţei unei neexecutări culpabile a titlului executoriu, urmează a se analiza, cumulativ, atât actele întocmite, cât şi faptele săvârşite de intimaţii-pârâţi ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dar şi inexistenţa unei imposibilităţi obiective de punere în executare a titlului executoriu.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prima instanţă a interpretat şi analizat în mod corect cauza dedusă judecăţii, în raport de susţinerile părţilor şi de probatoriul administrat, aceasta pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenţi

2.1 În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate de pârâţii Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii conţin critici similare, astfel că le va examina în mod unitar şile va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În esenţă, cei trei pârâţii au invocat lipsa unei culpe în neexecutarea obligaţiei stabilită prin titlul executoriu invocând, într-o interpretare proprie, jurisprudenţa CEDO, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constitutionale.

În examinarea conduitei autorităţilor obligate, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale nu a formulat veritabile critici, reiterând aspectele invocate prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond cu privire la întârzierile în întâlnirile şi consultările pe care acesta le-a avut cu reprezentanţi Ministerului Sănătăţii şi ARACIS, continuate şi după pronunţarea instanţei de fond, acesta susţinând că la data formulării căii de atac există un proiect de norme metodologice, care a fost dezbătut atât la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, cât şi Ministerului Sănătăţii, nefiind finalizat.

Or, aceste aspecte nu pot reprezenta cauze justificative de neexecutare, respectiv motive temeinice în măsură să răstoarne prezumţia culpei conducătorului autorităţii în neexecutarea obligaţiei la care se referă soluţia de unificare a jurisprudenţei adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 27 mai 2016 antereferită, a admite că rămâne la latitudinea autorităţii obligate executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive echivalează cu înlăturarea efectelor hotărârii judecătoreşti şi cu acceptarea faptului că accesul la justiţie al persoanei îndreptăţite a fost unul iluzoriu şi ineficient.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa comunitară s-a arătat că "administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei", exprimându-se principiul conform căruia executarea unei hotărâri judecătoreşti este garanţia unui proces echitabil şi că punerea în executare a unei obligaţii ce incumbă statului sau agenţilor trebuie să se facă din oficiu.

Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei - nr. 18.357/91; Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României - nr. 67.289/01).

Pentru aceste motive, Înalta Curte nu poate primi nici invocarea de către recurenţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii a jurisprudenţa CEDO care nu exclude, de plano, luarea în considerare a unor circumstanţe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, esenţială fiind respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor, niciuna dintre aceste condiţii nefiind îndeplinite în cauză.

Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de fond, apreciind că obligaţia stabilită în titlul executoriu în sarcina pârâţilor este una de rezultat, titlul executoriu fiind clar, necondiţionând exigibilitatea obligaţiei stabilite în sarcina acestora de vreo altă împrejurare, aceste motive putând eventual să dea naştere unor raporturi juridice între autorităţile pârâte, fără însă a prezenta relevanţă, în contextul prezentului demers judiciar, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurenţilor privind greşita reţinere a culpei autorităţilor în neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu.

În fine, Înalta Curte constată că este greşită şi alegaţia recurenţilor-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii în sensul că a accepta interpretarea istanţei de fond că transmiterea proiectului de norme este o împrejurare nesusceptibilă de analiză în faza de executare silită, ar însemna să se considere că Ministerul Sănătăţii trebuie sancţionat chiar dacă ar fi îndeplinit obligaţia stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinţei nr. 4682/2017.

Astfel, prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul de drept al acţinii de faţă, legiuitorul a reglementat mijloacele procesuale de executare silită a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, în situaţia în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că împrejurarea că pârâtul Ministerul Sănătăţii ar fi elaborat proiectul de norme şi l-ar fi transmis Ministerului Educaţiei prin adresa nr. x/23 mai 2017, a avut loc anterior pronunţării titlului executoriu, respectiv sentinţa nr. 4682/29.11.2017, astfel că în mod corect prima instanţă, analizând această apărare a pârâtului Ministerul Sănătăţii, reiterată prin cererea de recurs, a reţinut că nu este susceptibilă de analiză în faza executării silite, neputând fi primită interpretarea dată de pârât cu privire la acest aspect.

Îrin urmare, dacă Ministerul Sănătăţii ar fi îndeplinit obligaţia stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinţei nr. 4682/2017 (nerecurată), nu ar fi fost posibilă aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care este consecinţa în primul rând a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurentul-pârât Ministerul Educaţiei Naţionale privind nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, încadrată de acesta tot în mottivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care, în realitate, se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea aflată la dosarul de fond, pârâtul nu a invocat niciuna dintre excepţiile la care face referire, astfel că această critică nu poate fi primită.

2.2 În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii din perspectiva neluării în considerare de către prima instanţă a argumentelor recurenţilor şi a existenţei motivelor contradictorii în considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată Înalta Curte aminteşte că în practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată prin care s-a reţinut că pârâţii Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii nu şi-au îndeplinit în termen obligaţia instituită în sarcina lor prin sentinţa nr. 4682/29.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs precum şi emiterea ulterioară a Hotărârii de Guvern nr. 934/2019 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 229/2016 nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii şi R.-Ministrul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 934 din 12 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.