Insureds’ Guarantee Fund liability: per-claim versus per-creditor application of the 450,000 RON cap under subrogated Casco rights in insolvency.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 2060 din11.10.2016, emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x din 14.03.2016, cu privire la suma de 2150 RON, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, iar în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2150 de RON, aferentă cererii de plată;

(ii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3149 din 13 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii, invocate de pârât şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3149 din 13 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că sentinţa recurată cuprinde o motivare contradictorie şi insuficientă şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale C. civ., a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Legea aplicabilă nu se stabileşte în raport de momentul recunoaşterii creanţei în favoarea asigurătorului A. şi nici în raport de cel al înregistrării cererii administrative, fiind contradictoriu argumentul instanţei de fond potrivit căruia despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt consumat anterior intrării în vigoare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv intrarea în faliment a Societăţii B. S.A ("B.").

Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situaţiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluţionat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele şi faptele încheiate, ori, după caz, săvârşite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârşirii/producerii lor.

A susţinut recurenta-reclamantă că dreptul la plata se naşte la momentul încheierii poliţei de asigurare RCA şi este afectat de o dublă condiţie suspensivă, devenind actual şi eficace la momentul producerii evenimentului asigurat şi fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Recurenta consideră că legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA stabileşte atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât şi conţinutul obligaţiei legale de garanţie a acestuia, iar condiţia suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacităţii obligaţiei, iar nu amânarea naşterii acesteia.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere şi opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile şi din perspectiva argumentaţiei referitoare la Decizia nr. 578/2016, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege. Soluţia Curţii Constituţionale a vizat o situaţie generală, iar nu una particulară, de interpretare într-un anume context juridic, ca cel de faţă. În consecinţă, revenea instanţei de judecată obligaţia de a verifica dacă, în raport de circumstanţele specifice ale litigiului, aplicarea legii civile în timp s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivităţii.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurări, considerente care preiau argumentaţia FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuţie.

Ca efect al subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susţinut că are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, aşa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanţă singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilităţii poliţei RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogaţiei, ca efect al plăţii.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie, aşa cum în mod greşit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA şi la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piaţă, contrar scopului pentru care a fost înfiinţat.

Aşadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispoziţiilor legale în sensul indicat de către prima instanţă afectează, în mod esenţial, nu doar conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă intimatului FGA, dar şi dreptul substanţial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calităţi de creditor cărora le corespunde acelaşi număr de drepturi distincte la despăgubire.

Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicităţii calităţii de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile, are un caracter arbitrar şi încalcă principiul relativităţii efectelor contractelor.

Raţionamentul primei instanţe este eronat şi în privinţa efectelor subrogaţiei recurentei în drepturile asiguratului său Casco, prin faptul plăţii despăgubirii cuvenite acestuia. Prin sentinţa recurată s-a reţinut greşit că, prin încasarea indemnizaţiei Casco, persoana păgubita îşi pierde calitatea de creditor de asigurare, iar asigurătorul are drepturi proprii distincte, iar nu dobândite prin subrogaţie.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că ne aflăm în prezenţa unei subrogaţii legale, conform art. 2210 C. civ., care nu presupune vreo formalitate specială şi care produce efecte de drept din momentul plăţii. Prin efectul subrogării, subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, inclusiv dreptul de despăgubire din resursele Fondului. Cererea de plată adresată Fondului, întemeiată pe obligaţia legală de garanţie a acestuia, are ca obiect valorificarea dreptului la despăgubire întemeiat pe dispoziţiile poliţei RCA, drept care s-a născut în patrimoniul asiguratului Casco prejudiciat prin producerea accidentului de circulaţie şi care, ulterior, s-a transmis prin mecanismul subrogaţiei legale în patrimoniul asigurătorului Casco, în speţă A.. Aşadar, subrogaţia legală nu a modificat conţinutul dreptului la despăgubire.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanţei de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepţia de neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă intimatului-pârât în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerinţe nepermise a Statului Român, sancţionată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Având în vedere jurisprudenţa europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogaţie, nu urmăreşte niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convenţional de precizie şi previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei şi care nu îndeplinesc cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte motivarea primei instanţe, în sensul că exercitarea dreptului de valorificare în integralitate a despăgubirii nu ar fi un drept constituţional, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, instrument european cu valoare juridică superioară Constituţiei, precum şi împrejurarea că dreptul pretins încălcat este dreptul de proprietate, prevăzut şi protejat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia EDO.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei şi din perspectiva nerespectării principiului contributivităţii, apreciind că instanţa de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuţii. Este greşit argumentul instanţei de fond în sensul că plata contribuţiei ar avea o altă justificare şi un alt scop de finanţare, constând în garantarea acoperirii plăţilor despăgubirilor pentru asiguraţi şi nu pentru asigurători, în condiţiile în care reclamanta susţine că a fost deja despăgubită de FGA, în limita pragului de 450.000 RON, astfel încât i-a fost recunoscută calitatea de creditor de asigurare.

Reclamanta a criticat şi faptul că instanţa de fond nu a răspuns argumentelor de nelegalitate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, care instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menţionate.

Nelegale au fost considerate, în opinia recurentei, şi argumentele instanţei de fond grefate pe procedura falimentului societăţii B., reclamanta susţinând, în esenţă, că nu există vreo posibilitate de eludare a procedurii falimentului prin intermediul procedurii administrative de plată a despăgubirilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 februarie 2018, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său şi nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere şi la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 şi nr. 80/2017, pronunţate de Curtea Constituţională şi a concluzionat că cererea de plată a fost soluţionată în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvenţă a asigurătorului B., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum şi la data depunerii cererii de plată.

A susţinut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond şi recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil şi s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliţei de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societăţile B. şi A., fără participarea Fondului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul-pârât a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate.

A considerat intimatul-pârât că, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia de neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dar şi apărările referitoare la nerespectarea drepturilor constituţionale. Nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate, atât timp cât legiuitorul a prevăzut că, pentru sumele ce depăşesc plafonul de garantare, creditorul de asigurare poate urma procedura de faliment a asigurătorului. Prin urmare, recurenta are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului pentru diferenţa de sumă dintre plafonul maxim prevăzut de lege şi creanţa pe care o pretinde.

Neîntemeiate sunt, în opinia intimatului-pârât, criticile referitoare la nerespectarea principiului contributivităţii, contribuţia reprezentând o obligaţie legală, prevăzută ca un mijloc de protecţie pentru consumatorii de servicii de asigurare, nu şi pentru asigurători. De asemenea, contrar criticilor recurentei, procedura administrativă de plată, care se desfăşoară prin intermediul FGA, se află în strânsă interdependenţă cu procedura falimentului asigurătorilor, calitatea de creditor a reclamantei neputând fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri care se desfăşoară concomitent.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta Societatea A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Referitor la motivele de nelegalitate circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră a fi nefondate. Subsumat acestui text de lege, recurenta-reclamantă a invocat pretinse argumente contradictorii ale motivării instanţei de fond, precum şi caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părţii, susţineri care, la verificarea conţinutului sentinţei recurate, nu se confirmă.

Referitor la caracterul succint/inexistent al considerentelor, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neprezentării argumentelor proprii instanţei şi a neanalizării apărărilor reclamantei, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

În realitate, nemulţumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanţa de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situaţia în speţă, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a aspectelor de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015;

- nerespectarea principiului contributivităţii;

- critici privind incidenţa procedurii falimentului asigurătorului B. în privinţa modului de soluţionare a prezentei cereri de plată.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile şi la greşita aplicare a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 578/2016. Contrar argumentelor recurentei-reclamante, instanţa de fond a realizat o analiză particulară, specifică speţei de faţă, a aspectelor privind aplicarea legii în timp, soluţia pronunţată nefiind întemeiată exclusiv pe considerentele deciziei forului constituţional.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societăţii de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2150 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la neconvenţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că existenţa în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", cu condiţia ca acest plafon să nu aducă atingere substanţei dreptului de despăgubire. Aşadar, instituirea unui plafon în cadrul căruia să fie exercitată obligaţia de garantare de către Fond nu poate fi privită ab initio ca o afectare a dreptului de proprietate asupra bunului/creanţei reclamantei.

Totodată, Înalta Curte reţine că, în cauză, pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (şi menţinute de prima instanţă), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică, neputând conduce la o altă soluţie decât cea de reformare parţială a soluţiei instanţei de fond.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei atacate ca urmare a nerespectării principiului contributivităţii, precum şi a celor privitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici erau subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calităţii de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susţinute de reclamantă, determinând pronunţarea de către instanţa de control judiciar a unei soluţii de anulare a deciziei contestate şi de reluare a procedurii administrative de analiză a cererii de plată.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 2060 din 11.10.2016, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 14.03.2016, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Va fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii, întrucât niciuna dintre părţile cauzei nu a declarat recurs împotriva acesteia.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta Societatea A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.194,99 RON, reprezentând onorariu avocaţial în sumă de 1732,99 RON, dovedit prin depunerea în dosarul instanţei de fond a facturii seria x nr. x/17.03.2017 şi a ordinului de plată din 29.03.2017 şi taxele judiciare de timbru în sumă de 462 RON, achitate în fond (262 RON - dosar fond) şi în recurs (200 RON - dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3149 din 13 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 2060 din 11.10.2016, emisă de pârât şi obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 14.03.2016.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Menţine soluţia de respingere a excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii, invocate de pârât.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta Societatea A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.194,99 RON, reprezentând onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru, achitate în fond şi în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 iulie 2020.