Salary discrimination finding upheld for union-only benefits; dismissal discrimination points annulled on res judicata.

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea judecătorească a se dispune anularea în parte a Hotărârii nr. 580/21.09.2016 emisa de către pârât, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1706/06.12.2016, Tribunalul Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, sub acelaşi nr. 7342/118/2016.

Prin încheierea de şedinţă din 19.07.2017, a fost respinsă ca nefondată excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi, în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, a fost dispusă citarea în cauză, în calitate de pârâţi, a petenţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R..

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2017, a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa coparticipării pasive, invocată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi a fost unită cu fondul cauzei excepţia tardivităţii cererii, invocată de pârâtul A..

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 238/CA din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R.;

- a anulat punctele 2-7 din Hotărârea 580/21.09.2016 emisă de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- a menţinut celelalte dispoziţii ale Hotărârii nr. 580/21.09.2016 emisă de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, întrucât textul legal nu circumstanţiază obiectul acordurilor, convenţiilor sau înţelegerilor care pot fi încheiate în temeiul art. 153 din Legea nr. 62/2011, rezultă că acestea pot avea ca obiect inclusiv drepturi băneşti şi alte avantaje salariale, diferenţierea între membrii sindicatului semnatar şi ceilalţi angajaţi fiind una permisă de lege, care arată explicit că prevederile respectivelor acorduri, convenţii sau înţelegeri sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnatare.

Or, în condiţiile în care rezultă din înscrisurile cauzei că avantajele de care se bucură membrii Sindicatului Independent A. sunt prevăzute şi acordate în baza protocolului încheiat în formă scrisă, iar acordarea acestor avantaje, care conduce la o inegalitate faţă de angajaţii care nu sunt membri ai acestui sindicat, este permisă de lege, nu se poate reţine existenţa unei situaţii de discriminare.

Nu se poate reţine nici existenţa unei discriminări in sensul încetării contractelor individuale de muncă din considerente de apartenenţă la organizaţia sindicală, întrucât toţi angajaţii cu vocaţie pentru disponibilizare erau membri ai aceleiaşi organizaţii sindicale. De altfel, pentru 13 din cele 14 persoane disponibilizate, prin hotărâri judecătoreşti definitive, instanţele de judecată au înlăturat criticile de nelegalitate a deciziilor de concediere referitoare la concedierea din motive de apartenenţă sindicală.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâţii Sindicatul Portuar Român UNIREA (fost A.) şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În recursul declarat de recurentul pârât Sindicatul Portuar Român UNIREA (fost A.) şi întemeiat pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că, în toată perioada de referinţă, conducerea societăţii s-a folosit de toată puterea si influenta pe care a avut-o ca să distrugă organizaţia sindicală reprezentativă la acea dată în cadrul societăţii şi să înlăture toţi membrii conducerii sindicatului care erau incomozi şi nu au acceptat compromisurile pe care conducerea societăţii le dorea in detrimentul membrilor de sindicat.

In luna decembrie a anului 2014, în urma sesizării făcute de sindicatul recurent, ITM Constanta a venit si a controlat societatea A. S.A..

De la acea dată conducerea societăţii a trecut la acţiuni de intimidare si constrângere a membrilor noştri de sindicat prin diferite moduri, cu menţiunea ca la data de 01.01.2015 sindicatul avea un număr de 146 de membri din totalul de 148 salariaţi.

In ceea ce priveşte disponibilizările, la momentul când s-a luat hotărârea nominalizării celor care vor fi disponibilizati erau in derulare acţiuni de intimidare, iar un număr de aproximativ 15 membri deja părăsiseră organizaţia SLD, conducerea societăţii disponibilizând cele 14 persoane care erau mai vehemente si nu acceptau compromisurile venite din partea conducerii societăţii

A precizat recurentul pârât că, în conformitate cu prevederile art. 9 din CCM, pct. 3, clauzele CCM trebuiau sa producă efecte pentru toţi salariaţii si după expirarea termenului pentru care a fost încheiat CCM, pana la incheierea următorului contract.

Si daca se presupune că acordul incheiat cu organizaţia Sindicatul Independent A. ar fi avut temei legal, acesta nu putea să creeze discriminare intre salariati, deoarece legiuitorul da dreptul organizaţiilor constituite legal sa incheie acorduri sau intelegeri in forma scrisa care sa reprezinte legea partilor, si ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnatare, dar nu cu încălcarea art. 5 din Codul Muncii.

A precizat recurentul pârât că salariaţii membrii SLD au aceleaşi obligaţii in desfăşurarea procesului tehnologic de lucru ca si salariaţii membrii organizaţiei SID după cum urmează: trebuie sa respecte toate prevederile ce tin de sănătatea si securitatea in munca in cadrul societăţii, au respectat schimbarea programului de lucru impus prin acel acord, îndeplinirea normelor de munca stabilite, deoarece salariaţii direct productivi in aceasta societate lucrează munca in acord, prestarea de ore suplimentare peste programul normal de lucru chiar daca se incalca prevederile legale, lucru dovedit si sancţionat in nenumărate rânduri de către ITM Constanta.

În cadrul a aproximativ 3 ani au fost nenumărate alte spete care au dus in final la dorinţa angajatorului de a desfiinţa organizaţia oponenta conducerii societăţii, iar la momentul actual toţi membrii Biroului Permanent din diferite motive, si-au dat demisia pentru ca nu au mai putut lucra in cadrul impus de către conducerea societăţii si cu discriminarea la care au fost supuşi sistematic.

Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât CNCD a solicitat casarea în parte a sentinţei nr. 238/01.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de anulare a pct. 2-7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de Consiliu, ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.

În opinia sa, sentinţa este parţial criticabilă sub aspectul nelegalităţii, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 7 lit. a), c) şi f) şi art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare respectiv art. 5 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Instanţa de fond nu s-a aplecat asupra prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, neobservând că, prin încheierea Protocolului nr. 4260/11.09.2015 între angajatorul A. S.A. şi Sindicatul Independent A., s-a creat o diferenţă de tratament între angajaţii aceleiaşi unităţi dar care fac parte din organizaţii sindicale diferite. Astfel, angajaţii S.C. A. S.A.. care fac parte din Sindicatul Independent A., în virtutea Protocolului încheiat, au putut beneficia de măriri salariale, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă si trei salarii de încadrare Ia pensionare, pe când angajaţii A. S.A.. care fac parte din A. nu au beneficiat de aceleaşi măsuri, pe motiv că între A. S.A.. si acest sindicat nu a fost încheiat niciun Protocol.

Instanţa de fond a încălcat şi prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice ".

Simpla analiză a textului mai sus-menţionat, conduce la constatarea faptului că textul art. 20 alin. (6) prezintă două situaţii ce sunt în strânsă legătură şi anume: prezumţia simplă de discriminare şi răsturnarea sarcinii probei, care incumbă părţii reclamate (în speţă, A. S.A.) şi constă în dovedirea prin orice mijloc de probă faptul că aspectele menţionate în petiţia depusă la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu reprezintă fapte de discriminare sau că aceste fapte de discriminare au o justificare obiectivă.

Instanţa de fond s-a lăsat indusă în eroare de către reclamanta S.C. A. S.A. care nu a făcut altceva decât să se prevaleze de dispoziţia legală a art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, arătând că între angajator şi Sindicatul Independent A. a fost încheiat Protocolul nr. 4260/11.09.2015 prin care angajaţii S.C. A. S.A. - membri ai Sindicatului Independent A., primesc creştere salarială, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă şi trei salarii de încadrare la pensionare, fără a arăta motivele concrete pentru care nu a încheiat un protocol asemănător si cu A..

Instanţa de fond a achiesat, fără să-i fi fost oferită vreo probă concretă în acest sens, la opinia reclamantei A. S.A. din cererea de chemare în judecată, în sensul că "pe fondul situaţiei create la nivelul societăţii de către preşedintele Sindicatului Liber A. (fără reprezentativitate în mod definitiv la nivelul societăţii, fiind admisă cererea de dizolvare în primă instanţă a sindicatului), s-au formulat o serie de acţiuni deduse judecăţii, sesizări ale tuturor instituţiilor etc, cu unicul scop de a distruge societatea şi a crea cât mai multe pagube, folosindu-se în multe situaţii de foşti angajaţi ai societăţii pentru a simula un interes colectiv sau al oamenilor".

În baza prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", instanţa de fond avea obligaţia de a stărui în aflarea justificării obiective a reclamantei A. S.A. în neîncheierea unui Protocol si cu A.. Insă, aşa cum a arătat, instanţa de fond s-a limitat doar la a-şi motiva soluţia exclusiv pe prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, aruncând practic vina pe A..

Cu atât mai mult cu cât, prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt în sensul "Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a consştiinţei sale, fără nicio discriminare", respectiv art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: "Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă ".

Având în vedere faptul că, la data încheierii Protocolului nr. 4260/11.09.2015, la nivelul A. S.A. nu exista Contract Colectiv de Muncă care să-şi producă efecte asupra tuturor angajaţilor, societatea angajatoare era obligată să asigure aceleaşi condiţii salariale tuturor angajaţilor săi nu numai salariaţilor membri ai Sindicatului Independent A., fie prin semnarea unui Protocol şi cu A., fie prin extinderea efectelor juridice ale Protocolului nr. 4260/11.09.2015 şi asupra angajaţilor membri ai Sindicatului Liber A..

Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: "în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii".

Este adevărat faptul că, potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, "Conform principiului recunoaşterii reciproce orice organizaţie sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizaţie orice alte tipuri de acorduri, convenţii sau înţelegeri, informă scrisă, care reprezintă legea părţilor şi ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnalare ", însă această inegalitate pretins permisă de lege produce efecte discriminatorii faţă de membrii Sindicatului Liber A., deşi angajaţi ai aceleaşi societăţi, fiind trataţi în mod diferit faţă de membrii Sindicatului Independent A..

Chiar dacă nu contestă legalitatea încheierii Protocolului nr. 4260/11.09.2015, recurentul a apreciat că această măsură adoptată de societatea angajatoare A. S.A. şi confirmată de instanţa de fond, poate fi înţeleasă ca o constrângere indirectă a angajatului de a părăsi sindicatul nereprezentativ. Efectul negativ al acestor măsuri, este că angajatul nu mai percepe utilitatea existenţei acestor forme de organizare sindicală (nereprezentativă sau tratată diferit de angajator) din moment ce angajatorul tratează diferit organizaţia sindicală şi reprezentanţii ei.

O astfel de interpretare şi aplicare a Legii nr. 62/2011 a dialogului social atât de către societatea angajatoare A. S.A. cât şi de către instanţa de fond are ca efect încălcarea indirectă a dreptului la libera asociere în sindicate a angajaţilor.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii şi solicitând anularea recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, a arătat că instanţa de fond a stăruit in aflarea adevărului si, după parcurgerea materialului probator a mai solicitat înscrisuri suplimentare in susţinerea poziţiei procesuale a pârâţilor, a exercitat toate prerogativele rolului activ al instanţei de judecata în aflarea adevărului.

Ipoteza reiterată de recurenţi în sensul unei disponibilizări pe considerent de apartenenţă sindicală este neîntemeiată, existând dovezi la dosarul cauzei care emană chiar de la recurentul A. privind membri de sindicat si această susţinere a fost analizată de instanţele de judecata, ce au dezlegat in mod definitiv toate cauzele privind o eventuală nelegalitate a disponibilizării pe motive de apartenenţă sindicală.

Cu privire la încheierea unui nou CCM la nivel de unitate, după negocierile purtate de către societate cu sindicatul reprezentativ la nivel de unitate s-a asumat un nou contract cu drepturi mai largi aplicabile tuturor angajaţilor, indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa la un sindicat.

A mai arătat că pentru constatarea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege a acţionat in conformitate cu prevederile legale si cu interesul conferit de legislaţia în vigoare (în raport de faptul ca s-a depus un tabel cu atestarea apartenenţei la A. a unor persoane care nu mai erau angajaţi, care erau membri in alt sindicat etc., doar pentru a induce instanţa in eroare), existând un dosar penal pe rol privind folosirea de acte false in procesul civil, ce urmează a fi soluţionat.

Faţă de situaţia personală a preşedintelui de sindicat, rezolvată in mod definitiv in cadrul dosarului nr. x/2016, transpare o nouă interpretare a unei situaţii concrete, respectiv nu societatea a iniţiat vreo acţiune in raport cu acesta, ci el a formulat o cerere de suspendare de drept, care în opinia reprezentanţilor societăţii era şi neincidenta, însă instanţa a avut o altă opinie, pe care societatea a respectat-o. Insa, faptul ca a făcut o cerere de suspendare de drept a contractului nu înseamnă ca societatea l-a discriminat pe vreun criteriu pe preşedintele Sindicatului Liber A..

In ceea ce priveşte recursul formulat de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a arătat că dispoziţiile din Legea nr. 62/2011 contravin O.G. nr. 137/2000, iar instanţa de fond a apreciat greşit incidenţa unor dispoziţii legale valide, intimata reclamantă A. S.A. a considerat că în cauză transpare o imixtiune a recurentului CNCD in activitatea sindicală, prin susţinerea unui sindicat in detrimentul altuia, fără a exista măcar o aparenţă de legalitate si temeinicie in ceea ce se reţine si se dispune.

Nu a existat nicio discriminare, dimpotrivă, a existat o opoziţie nejustificată a recurentului A., care nu a dorit să accepte încheierea unui protocol, nici măcar acte adiţionale ce ar fi dus la majorarea salariului membrilor acestora.

Prin susţinerile sindicatului recurent privind interpretarea si aplicarea dispoziţiilor legale, se încearcă inducerea unei alte situaţii de fapt, neincidentă in cauză.

În plus, nu este indicată eroarea materială care ar face inaplicabile dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 62/2011 în cauză.

Recurentul pârât A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs şi întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile pârâţilor sunt fondate în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD, doar în ceea ce priveşte punctele 2-10 din hotărâre.

Acţiunea sa a fost admisă în parte, prima instanţă apreciind ca fiind netemeinice şi nelegale numai pct. 2-7, nu şi pct. 8-10, din actul administrativ contestat.

Analizând criticile aduse acestei hotărâri a primei instanţe prin recursurile formulate de cei doi recurenţi pârâţi, Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII (urmare a formulării unui număr de patru plângeri, ulterior conexate, de către recurentul pârât A. şi intimaţii pârâţi persoane fizice), s-a stabilit că:

"1. Chemarea la dialog de către A. S.A. a Sindicatului Independent A. nu reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

2. Acordarea unei creşteri salariale doar pentru membrii Sindicatului Independent A., nu şi pentru membrii Sindicatului Liber A. reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) şi lit. b) din O.G. nr. 137/2000;

3. Aplică amenda contravenţională în cuantum de 10.000 RON pentru acordarea discriminatorie a creşterii salariale, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

4. Acordarea altor avantaje, cum ar fi tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă, a câte trei salarii de încadrare la pensionare, doar pentru membrii Sindicatului Independent A., nu şi pentru membrii Sindicatului Liber A. reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. c) si lit. f) din O.G nr. 137/2000;

5. Aplică amenda contravenţională în cuantum de 10.000 de RON pentru acordarea discriminatorie a unor tichete valorice şi prime, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

6. Desfacerea unor contracte de muncă ale membrilor din sindicatul petent reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) şi lit. f) din O.G. nr. 137/2000;

7. Aplică amenda contravenţională în cuantum de 20.000 de RON pentru desfacerea discriminatorie a unor contracte de muncă ale membrilor de sindicat din A., conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

8. Schimbarea din funcţiile de conducere a liderilor din A. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) si lit. f) din O.G. nr. 137/2000;

9. Aplică amenda contravenţională în cuantum de 10.000 de RON pentru schimbarea din funcţie discriminatorie a liderilor din sindicatul petent, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

10. Colegiul director obliga reclamantul să publice în presa naţională un rezumat al prezentei hotărâri, cu respectarea datelor cu caracter privat ale persoanelor fizice, conform art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000."

Criticile aduse de recurenţii pârâţi sentinţei în privinţa anulării pct. 6-7 din hotărârea CNCD (constatarea că desfacerea unor contracte de muncă ale membrilor sindicatul recurent reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) şi lit. f) din O.G. nr. 137/2000, cu consecinţa aplicării amenzii contravenţionale de 20.000 de RON nu pot fi reţinute ca întemeiate.

În acest sens, Înalta Curte reţine, în deplin acord cu instanţa de fond că organul administrativ jurisdicţional nu poate contrazice prin hotărârea sa puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit, în analizarea legalităţii deciziilor de disponibilizare a membrilor sindicatului recurent, că respectivele concedieri nu au avut loc pe motiv de apartenenţă sindicală.

În ceea ce priveşte însă criticile aduse de recurentul pârât A. şi de recurentul pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării soluţiei de anulare a pct. 2-5 din hotărârea CNCD contestată, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate, fiind vorba de o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material incidente de către judecătorul fondului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, în ceea ce priveşte persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile;

b) existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu);

c) tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

d) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.

În acelaşi sens, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat constant în jurisprudenţa sa că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Or, în speţă, deşi potrivit art. 272 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, "sarcina probei în conflictele de muncă, revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare", iar din înscrisurile depuse de părţi rezultă că, atât angajaţii A. S.A. membri ai Sindicatului Independent A. (sindicat reprezentativ), cât şi angajaţii A. S.A. membri ai Sindicatului Liber A. (sindicat nereprezentativ) desfăşoară activitatea profesională în aceleaşi condiţii de muncă, expuşi la aceiaşi factori de risc, cu acelaşi grad de dificultate, aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi diferit de către angajator în ceea ce priveşte acordarea unor drepturi şi avantaje salariale.

În mod eronat instanţa de fond a considerat că, întrucât textul legal nu circumstanţiază obiectul acordurilor, convenţiilor sau înţelegerilor care pot fi încheiate în temeiul art. 153 din Legea nr. 62/2011, "rezultă că acestea pot avea ca obiect inclusiv drepturi băneşti şi alte avantaje salariale…", în cauză diferenţierea între membrii sindicatului semnatar al protocolului şi ceilalţi angajaţi fiind una permisă de lege, de vreme ce aceasta stipulează explicit că prevederile respectivelor acorduri, convenţii sau înţelegeri sunt aplicabile numai membrilor organizaţiilor semnatare.

Înalta Curte constată că sunt permise în mod evident acele convenţii care nu aduc atingere dreptului la libera asociere în sindicate, principiului pluralismului în organizarea sindicală, dar şi altor dispoziţii legale (cu valoare de principiu), cum este cazul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în conformitate cu care "Constituie discriminare directă actele si faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii".

Or, astfel de drepturi restrânse în cauză sunt drepturile salariale şi alte avantaje băneşti (măriri salariale, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă, plata echivalentului a trei salarii de încadrare la pensionare) acordate în considerarea muncii prestate şi calităţii de angajat, dar numai unora dintre salariaţii intimatei reclamante (cu care aceasta a încheiat un "protocol").

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut parţial o aplicare greşită a prevederilor legale (inclusiv a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare) la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea în parte a sentinţei recurate.

Vor fi menţinute soluţia dată excepţiei tardivităţii prin sentinţa recurată, cu privire la care nu s-au formulat critici prin cererile de recurs, şi soluţia dată cu privire la menţinerea pct. 8-10 din hotărârea CNCD, împotriva căreia intimata reclamantă nu a înţeles să declare cale de atac, acestea intrând în puterea lucrului judecat.

Analizând cererea recurentului pârât A. privind obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază întemeiată, urmând să acorde acestuia integral cheltuielile cu taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat în recurs, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar mai înainte de încheierea dezbaterilor.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, anulând doar pct. 6 şi 7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD, pe care o va menţine ca legală şi temeinică în rest.

Va menţine soluţia dată excepţiei tardivităţii prin sentinţa recurată.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimata căzută în pretenţii la plata către recurentul A. a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 5.832 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 238/CA din 01 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată.

Admite în parte acţiunea.

Anulează punctele 6 şi 7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD.

Menţine în rest hotărârea emisă de CNCD.

Menţine soluţia dată excepţiei tardivităţii prin sentinţa recurată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5.832 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.