Limitation period for discrimination complaints: exclusion of continuous offense doctrine under O.G. 137/2000

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub număr dosar x/2016, la data de 06.01.2016, reclamantul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea punctelor 1 şi 2 din Hotărârea nr. 589/03.12.2015 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 105 din data de 06.05.2016 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în anulare formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, împotriva Hotărârii nr. 589/03.12.2015 adoptată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 105 din 06 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită casarea sentinţei atacate, admiterea acţiunii în contencios şi anularea Hotărârii nr. 589/03.12.2015 pronunţată de Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Arată că, în mod nelegal, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Alba împotriva Hotărârii nr. 589/03.12.2015 emisă de Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În mod nelegal instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii formulării sesizării.

Potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. " Petiţionarul a formulat sesizarea cu depăşirea termenului legal expres prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Hotărârii nr. 589/03.12.2015 emisă Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, contrar hotărârii instanţei de fond, numai autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiilor publice aflate în subordinea acestora, precum şi serviciilor publice deconcentrate le revine obligaţia de a asigura folosirea, în raporturile cu cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, şi a limbii materne.

Dezvoltând pe larg aceste argumente, arată că, în raport de dispoziţiile constituţionale, potrivit cărora limba oficială este limba română, dispoziţiile referitoare la folosirea limbii materne a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale au caracter de excepţie. Excepţiile fiind de strictă interpretare, folosirea limbii maghiare se va putea face numai de către autorităţiile prevăzute de lege şi numai în cazurile şi modalităţile expres prevăzute de legislaţia în vigoare şi nu într-un egalitarism absolut cu limba oficială.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 15 mai 2019.

5.2. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin petiţia înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu nr. x/14.01.2015, petentul A. a sesizat potenţiale fapte de discriminare a cetăţenilor de etnie maghiară din localitatea Rimetea, săvârşite de către reclamant, constând în lipsa traducerii în limba maghiară a denumirii secţiei de Poliţie din Comuna Rimetea, jud. Alba, tăbliţa amplasată pe frontispiciul secţiei conţinând menţiuni scrise numai în limba română, în contextul în care, potrivit recensământului din anul 2011, un procent de 85,0799% din populaţia localităţii este de etnie maghiară.

Prin Hotărârea nr. 589/03.12.2015, Colegiul director al Consiliului a dispus respingerea excepţiei tardivităţii introducerii petiţiei.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre, Colegiul Director a stabilit că natura discriminatorie a situaţiei reclamate decurge tocmai din faptul că se impunea un tratament diferenţiat aplicat reprezentanţilor minorităţii care îndeplineşte ponderea legală, de natură a le crea acestora un privilegiu legitim în sensul liberului acces la informaţiile de interes public în limba minoritară (maternă), fiind încălcat dreptul petentului de a utiliza limba maternă, reglementat de art. 76 din Legea nr. 215/2001.

Ca atare, Colegiul Director a constatat existenţa unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1), art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 şi a recomandat părţii reclamate ca pe viitor să remedieze situaţia prin amplasarea plăcuţei bilingve, în limbile română şi maghiară acolo unde legislaţia impune acest lucru.

În considerentele hotărârii atacate, pârâtul a menţionat dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, art. 76 din Legea nr. 215/2001, art. 120 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1. Se impune a fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii respectiv a dispoziţiilor art. art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Referitor la critica privind greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii formulării sesizării de către petentul A. pentru nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost corect soluţionată de către Consiliu, excepţia fiind nefondată.

Arată judecătorul cauzei că, în speţă, este vorba despre o faptă continuă care nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea ilicită se prelungeşte în timp după momentul consumării până la o altă dată, denumită epuizarea faptei, în cadrul faptei continue conduita ilicită şi consumarea acesteia prelungindu-se în timp.

Astfel, termenul de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana care sesizează Consiliul putea să ia la cunoştinţă de săvârşirea ei, nu poate fi identificat în condiţiile faptei continue, probabil şi la acest moment eventuala faptă reclamată ca fiind discriminatorie, respectiv fapta ilicită, continuă să persiste în forma reclamată şi prin urmare instituţia prescripţiei dreptului de a sesiza Consiliul nu îşi găseşte aplicabilitate în speţă.

În opinie majoritată, Înalta Curte nu achiesează la acest raţionament, reţinând că fapta imputată recurentului reclamant constă în lipsa traducerii în limba maghiară a denumirii secţiei de Poliţie din Comuna Rimetea, jud. Alba, tăbliţa amplasată pe frontispiciul secţiei conţinând menţiuni scrise numai în limba română, în contextul în care, potrivit recensământului din anul 2011, un procent de 85,0799% din populaţia localităţii este de etnie maghiară.

Comisia Centrală pentru Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor 2011 a publicat pe data de 2 februarie 2012 rezultatele partiale ale recensamantului, rezultatele finale fiind făcute publice, inclusiv prin publicarea pe site-ul INM, în cursul lunii iulie 2013.

D-nul A. sesizează Consiliul cu petiţia având nr. 202, în dosar nr. x/2015, la 14.01.2015.

Potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei."

Incriminarea urmăreşte sancţionarea încălcării normelor care conferă temei şi justificare unei nediscriminări, de remarcat fiind faptul că textul legal indică două momente, alternative, de la care începe să curgă termenul de 1 an pentru sesizarea Consiliului: data săvârşirii/data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşire.

Înalta Curte constată că sintagma "un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei " are un înţeles univoc, destinatarul normei putând desprinde cu uşurinţă conduita reglementată, căreia trebuie să i se conformeze şi în funcţie de care trebuie să-şi modeleze conduita.

Stabilirea de către legiuitor a unui termen în care poate fi depusă sesizarea nu aduce atingere în vreun fel dreptului persoanei. Dimpotrivă, instituirea unui asemenea termen este menită să prevină eventualele abuzuri şi să limiteze efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Textul legal menţionat conţine aşadar elemente lămuritoare în ce priveşte termenul în care trebuie introdusă sesizarea, termen care curge din ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama trebuia să ştie despre săvârşirea faptei.

Termenul pentru introducerea sesizării are o natură juridică mixtă, având atât caracterul unui termen substanţial, lipsa sesizării sau introducerea ei tardivă constituind o cauză de înlăturare a răspunderii pe temeiul discriminării, cât şi caracterul unui termen procedural, calcularea lui făcându-se potrivit dispoziţiilor procesual civile.

În speţă, petiţionarul a făcut referire, în mod expres, la publicarea, pe site-ul INM, a datelor recensământului astfel că, în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de an, devine incidentă ipoteza cuprinsă în teza finală a art. 20 alin. (1) - data la care cel ce se consideră vătămat a luat cunoştinţă de săvârşire.

Nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond potrivit cărora termenul de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana care sesizează Consiliul putea să ia la cunoştinţă de săvârşirea ei nu poate fi identificat în condiţiile faptei continue deoarece, o astfel de interpretare ar face ca incertitudinea juridică în privinţa constatării şi sancţionării fatelor discriminatorii să afecteze însăşi subtanţa dreptului protejat, instituind, extra lege, un caz de posibilă imprescriptibilitate.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, fapta incriminată s-a consumat la momentul în care datele statistice au fost aduse la cunoştinţa publică, de la acel moment petiţionarul trebuind (fiind prezumat că are cunoştinţă) să cunoască săvârşirea faptei discriminatorii astfel că excepţia tardivităţii a fost în mod greşit respinsă de către Consiliu şi apoi menţinută prin sentinţa recurată.

6.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, împotriva sentinţei nr. 105 din 06 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Va casa hotărârea atacată şi rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anulând Hotărârea nr. 589/03.12.2015 emisă de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, împotriva sentinţei nr. 105 din 06 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Casează hotărârea atacată şi rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Anulează Hotărârea nr. 589/03.12.2015 emisă de pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.

Cu opinie separată a doamnei judecător B. în sensul:

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, împotriva sentinţei nr. 105 din 06 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Motivarea opiniei separate:

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, apreciez că incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Nu împărtăşesc opinia majoritară cu referire la interpretarea dată dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora, "Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei ".

Conform opiniei primei instanţe, căreia mă raliez, interpretarea trebuie să aibă în vedere faptul că, fiind vorba despre o faptă continuă, care nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea ilicită se prelungeşte în timp după momentul consumării până la o altă dată, denumită epuizarea faptei, în cadrul faptei continue conduita ilicită şi consumarea acesteia se prelungesc în timp, creând o stare de discriminare continuă.

Într-adevăr, textul legal indică două momente de la care începe să curgă termenul de 1 an pentru sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, data săvârşirii şi data la care victima putea să ia cunoştinţă de săvârşire, însă cele două momente pot constitui momente alternative numai în acele situaţii în care fapta nu putea fi cunoscută de victima discriminării în momentul săvârşirii contravanţiei simple sau pe durata săvârşirii contravenţiei continue, ci ajunge la cunoştinţa acesteia după încetarea/epuizarea ei.

Dacă se admite că cele două momente sunt alternative, fără a se avea în vedere faptul că scopul instituirii celei de-a doua ipoteze a urmărit exclusiv protejarea intereselor victimei, şi se va aprecia că în cazul contravenţiilor continue termenul curge din ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită s-o reclame trebuia să ştie despre săvârşirea faptei, cu toate că fapta de discriminare se săvârşeşte în continuare, interpretarea ar conduce la legalizarea unei stări de discriminare, contrar intenţiei legiuitorului, întrucât importante valori sociale ar rămâne neprotejate.

În opinia mea, sintagma "un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei", care marchează momentele de la care curge termenul de sesizare a Consiliului, trebuie interpretat în acord cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, întrucât dispoziţiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 nu instituie norme derogatorii în ceea ce priveşte regimul contravenţiilor continue, cu toate că instituie un termen special de prescripţie.

Cum ar putea fi înţeles altfel această sintagmă, în contextul în care "data săvârşirii" contravenţiei continue nu este o data calendaristică exactă ci o periodă de timp.

În ceea ce priveşte intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte sancţionarea unor fapte contravenţionale continue, apreciez că aceasta nu a fost nicidecum aceea de a lăsa aceste fapte să continue în mod nestingherit, să permită "legalizarea unei activităţi ilicite" cu încălcarea principiilor şi valorilor protejate de O.U.G. nr. 137/2000 .

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 200 din 29 aprilie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. c) şi d), ale art. 13 alin. (2) şi ale art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, se arată, cu privire la tratamentul diferit al infracţiunilor continue faţă de cele simple, că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, întrucât situaţia contravenienţilor care au săvârşit o contravenţie continuă se diferenţiază de cea a altor contravenienţi, deosebire ce rezultă din particularităţile acestei forme a contravenţiei, şi anume durata sau continuitatea faptei contravenţionale. Având în vedere faptul că încălcarea obligaţiei legale durează în timp, legiuitorul a instituit reguli speciale cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii (…)".

În conformitatea cu dispoziţiile alin. (2) al art. 13 din Ordonanţa nr. 2/2001 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, "(2) În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp".

Interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Ordonanţă nr. 137/2000 prin prisma acestei norme cu caracter general se impune, în primul rând, întrucât orice altă interpretare ar fi contrară principiilor instituite de art. 1 din acest normativ, iar în al doilea rând, întrucât dispoziţiile acestui act normativ nu prevăd dispoziţii derogatorii, deşi constituie un act normativ cu caracter special care stabileşte şi sancţionează contravenţii în condiţiile prevăzute de art. 2 şi 3 din Ordonanţa nr. 2/2001 din 12 iulie 2001.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, achiesez în integralitate la opinia primei instanţe, care recunoaşte dreptul petentului A. de a beneficia de inscripţii inclusiv în limba maternă, ca parte componentă a dreptului minorităţilor de a beneficia de serviciile publice asigurate de autorităţile administrative prin folosirea limbilor regionale sau minoritare, drept recunoscut de art. 10 pct. 3 din Legea nr. 282/2007 privind ratificarea Cartei europeană a limbilor regionale sau minoritare, fără a distinge între servicii asigurate de autorităţi publice de cele locale.