Unjustified refusal to disclose leave-denial document confirmed; appeals dismissed, disclosure ordered, moral damages denied.

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a solicitat obligarea acesteia din urmă la comunicarea documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiştilor din DIICOT privind acordarea concediului suplimentar, formulată conform art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 250/1992 şi constatarea refuzului pârâtei de a comunica documentul (înscrisul) solicitat.

Totodată, reclamantul a solicitat ca instanţa să dispună acordarea de daune morale în cuantum egal cu 1/10 din retribuţia/salariul persoanei sau, după caz, a persoanelor responsabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) C. civ.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1723 din 24 mai 2016, a respins excepţiile netimbrării, lipsei procedurii prealabile şi lipsei de interes invocate de pârâtă.

Totodată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, şi, pe cale de consecinţă, a dispus obligarea pârâtei la comunicarea către reclamant a documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiştilor DIICOT de acordare a concediului suplimentar, formulată conform art. 18 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 250/1992.

De asemenea, a respins în rest acţiunea.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut asupra excepţiei netimbrării invocată de pârâtă că, prin chitanţa din data de 17.02.2016, aflată la fila x, reclamantul a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, aşa cum i s-a pus în vedere prin adresa din data de 10.02.2016.

Prin urmare, excepţia netimbrării este neîntemeiată, având în vedere că din documentele dosarului rezultă că această cerinţă legală a fost satisfăcută de reclamant.

Asupra exccepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtă, instanţa a reţinut că procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor întemeiate pe refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a soluţiona o cerere şi, în aceste situaţii, persoana fizică sau juridică se poate adresa cu acţiune direct instanţei de contencios administrativ.

A mai reţinut instanţa câ, în speţă, solicitarea reclamantului în prezenta cerere de chemare în judecată se bazează tocmai pe presupusul refuz al autorităţii de a-i pune la dispoziţie un înscris solicitat, astfel încât potrivit legii, nu este neceasară efectuarea procedurii prealabile.

Ca atare, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevăd că în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) nu este obligatorie plângerea prealabilă.

Asupra excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă, instanţa a reţinut împrejurarea conform căreia reclamantul a mai formulat o cerere de chemare în judecată, având ca obiect constatarea faptului că reclamantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 250/1992 pentru acordarea unui concediu de odihnă suplimentar cu durata cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare şi să se dispună acordarea dreptului la concediul suplimentar cu durata cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare cu începere de la 08.12.2012 la zi, nu poate conduce la nejustificarea interesului pentru promovarea prezentei acţiuni. Astfel, ipoteza principală a acţiunii de faţă constă în obligarea pârâtei la comunicarea către reclamant a documentului (înscrisului) prin care a fost respinsă pe fond cererea specialiştilor DIICOT de acordare a concediului suplimentar.

Prin urmare, tocmai prin promovarea unei acţiuni având ca obiect acordarea drepturilor pretins cuvenite, justifică solicitarea reclamantului de a i se comunica înscrisului prin care aceste drepturi au fost respinse în cadrul unităţii, interesul său fiind evidenţiat de apărările pe care acesta va înţelege să le formuleze în acţiunea de mai sus.

Pe fondul cauzei a reţinut că cererea reclamantului este întemeiată în ce priveşte primul capăt de cerere, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit că i-a comunicat reclamantului documentul solicitat prin cererile formulate.

Cu privire la celelalte capete de cerere ale acţiunii se constată că acestea sunt neîntemeiate, în condiţiile în care, textele de lege la care face referire reclamantul (art. 11 şi 12 din C. proc. civ.) se referă la abuzul de drept procesual, ce sancţionează cu amendă judiciară nesocotirea unor reguli procesual civile, săvârşite de parte în cadrul unui proces civil, iar nu a unor norme de drept material (cum sunt cele prev. de art. 8 din Legea 554/2004).

Pe de altă parte, solicitarea privind acordarea de daune morale nu a fost motivată în niciun fel de reclamant, astfel că în afară de inserarea acestui capăt de cerere în petitul principal, acesta nu a arătat motivele de fapt şi de drept care ar putea să îl îndreptăţească la acordarea unor daune.

Concluzionează instanţa în sensul că, este de principiu că şi daunele morale, alături de cele materiale, trebuie să fie justificate de un prejudiciu suferit de parte, care în cazul celor dintâi sunt provocate de vătămarea unui interes personal nepatrimonial, ce nu a fost justificat şi argumentat în prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data 6 iulie 2016, reclamantul a formulat cerere completare dispozitiv iar, prin sentinţa nr. 2430 din 18 iulie 2016, Curtea de Apel a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamant A. şi pe cale de consecinţă, a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1723/24.05.2016, în sensul că a admis în parte cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond au promovat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Totodată, pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a promovat recurs şi împotriva sentinţei nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, privind completarea dispozitivului .

Recursul promovat de reclamantul A.

Se reţine că deşi recurentul nu a indicat niciun motiv de nelegalitate însă, din lecturarea cererii de recurs, se prefigurează încadrarea argumentului expus în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca element esenţial de nelegalitate al sentinţei recurate, reclamantul a arătat că instanţa a respins, în mod greşit, cererea de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat, raportat la dispoziţiile art. 1439 şi art. 1357 alin. (2) C. civ.

În referire la soluţia primei instanţe asupra acestui capăt de cerere, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale dat fiind faptul că intenţia conducerii unităţii pârâte de împiedicare, prin mijloace nestimabile, la respectarea dreptului social, respectiv dreptul la odihnă.

Referitor la criticile de nelegalitate expuse de recurenta -pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Învocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Criticile aduse hotărârii instanţei de fond vizează următoarele aspecte:

- hotărârea atacată nu conţine motivele de drept pe care se sprijină în virtutea cărora pârâta avea obligaţia de a da curs cererii petentului, motive de a înlătura apărările invocate;

-instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, motiv pentru care neîndeplinirea acesteia atrage inadmisibilitatea acţiunii, conform art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

- lipsa semnăturii ca element de indentificare a petentului, potrivit art. 7 din Legea nr. 455/2001, în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii;

- instanţa de fond în mod greşit a reţinut că a omis să se pronunţe asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care instanţa respingând în rest acţiunea nu putea fi interpretată decât în sensul respingerii tuturor pretenţiilor.

1.3. Apărările formulate în cauză

Părţile recurente au formulat reciproc întâmpinare la recursurile promovate.

Recurentul -reclamantul a formulat Răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de recurenta- pârâtă, ca neîntemeiate.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

1.4. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţele atacate prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că sunt nefondate recursurile de faţă, astfel că urmează a fi respinse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele expuse în continuare, cu precizarea prealabilă că, în raport cu soluţia pronunţată, instanţa de control judiciar va proceda la sistematizarea motivelor de recurs, examinându-le împreună şi pronunţându-se potrivit finalităţii acestora.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Întrucât prin criticile expuse în cererile de recurs au fost reluate susţinerile de la fond, instanţa de control judiciar va proceda la prezentarea şi la analizarea acestora în mod grupat.

Astfel cum a rezultat şi din cuprinsul sentinţei recurate, în cauză, la soluţionarea cauzei, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reţinând în esenţă că reclamantului nu i s-a comunicat în mod efectiv un răspuns la cererile inregistarte la 07.12.2015 şi respectiv la 28.01.2016.

Din adresele prin care pârâta pretinde că i-a răspuns reclamantului la solicitările formulate, acestuia doar i s-a comunicat că în şedinţa colegiului de conducere al D.I.I.C.O.T. din 03.12.2015 cererea privind acordarea concediului suplimentar a fost soluţionată nefavorabil, însă nu i s-a pus la dispoziţie documentul solicitat, respectiv un extras din hotărârea colegiului de conducere prin care a fost adoptată această decizie.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Dispoziţiile art. 2 lit. o) din legea sus-menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.".

În raport cu aceste dispoziţii şi cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta a fost vătămat într-un drept sau într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) şi r) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit în art. 2 alin. (1) lit. n): "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Din interpretarea prevederilor legale citate rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru că principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

Or, în cauză, din probele administate instanţa de fond în mod corect şi-a fundamentat soluţia pe faptul că pârâta nu a dovedit că i-a comunicat reclamantului documentul solicitat prin cererile formulate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului - pârât sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Referitor la criticile recurentului pârât cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva aplicării în cauză art. 7 alin. (5) teza a III-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este de observat că, în raport de obiectul acţiunii excepţia invocată de pârată, pe motiv de lipsă plângere prealabilă este neîntemeiată, deoarece în caz de refuz presupus nejustificat de soluţionare a unei cereri nu este necesară procedura plângerii prealabile, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, aspecte corect reţinute de instanţa de fond.

Referitor la critica pârâtei cu privire la solicitarea reclamantului adresată prin poşta electronică părţii-pârâte D.I.IC.O.T. întrucât nu îndeplineşte condiţiile unei petiţii nu poate fi primită.

Nerespectarea de către reclamant a obligaţiei de a comunica toate înscrisurile în forma autentică, nu afectează valabilitatea hotărârii pronunţate.

Cu privire la critica recurentei-pârâte inserată în cererea de recurs promovat împotriva sentinţei nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, în sensul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată

Este de menţionat că încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă, exclusiv, atunci când instanţa a omis a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, această procedură fiind expresia consacrării dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu plenitudine de jurisdicţie, care trebuie să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestit, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată.

Deşi recurenta-pârâtă reinterează aceleasi argumente care au fost susţinute şi la instanţa de fond, spunem că, în mod corect a precizat instanţa că menţiunea "respinge în rest acţiunea" se referă implicit şi la solicitarea de plată a cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în considerentele hotărârii pronunţate se arată în ultimul paragraf că au fost respinse capetele 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată.

Aşadar, este evident că sunt aplicabile dispoziţiile art. 444 C. proc. civ. citat, instanţa omiţând să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

O altă critică esenţială a hotărârii atacate vizează nemotivarea acesteia, recurentul-pârât invocât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită această critică câtă vreme considerentele hotărârii atacate, chiar dacă formulate în manieră mai concisă, surprind, pe de-o parte, situaţia de fapt şi esenţa problematicii puse în discuţie, iar pe de alta indică motivele şi argumentele pentru care au fost respinse sau admise cererile formulate de părţi.

În ceea ce priveşte motivele de recurs subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut constant că aceste dispoziţii, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pertinente pe care se întemeiază soluţia pronunţată, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Aceste critici sunt nefondate, instanţa de fond a procedat la o analiză a cererii de chemare in judecată şi aplicată la situaţia de fapt, arătând şi temeiurile de drept pentru care a considerat neîntemeiate criticile formulate de către recurentul- reclamant.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că decizia este motivată corespunzător, cuprinzând aspectele de fapt şi de drept relevante în soluţionarea contestaţiei administrative.

În condiţiile în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a analizat probatoriul administrat şi a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, Înalta Curte apreciază că soluţia nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de casare invocat.

Nu în ultimul, este de menţionat că judecătorii trebuie să soluţioneze în mod imparţial cauzele deduse judecăţii, în baza faptelor şi în conformitate cu legea.

În conformitate cu acest principiu, nimeni nu poate să dea dispoziţii, să facă sugestii sau să impună judecătorului cum să soluţioneze un anumit litigiu, atât aprecierea stării de fapt, cât şi opţiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret sunt şi trebuie să rămână expresia convingerii intime a judecătorului, pe care acesta trebuie să şi-o formeze fără niciun fel de influenţă sau ingerinţă exterioară.

Referitor la criticile recurentului-reclamant A. privind respingerea capătului de cerere privind neacordarea despăgubirilor morale în cuantum de 1/10 din retribuţia/salariul persoanei responsabile, pretinse de acesta pentru repararea unui prejudiciu care i-ar fi fost produs prin nesoluţionarea cererii sale, acestea nu pot fi reţinute.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional.

Pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii.

Simplele afirmaţii ale recurentului-reclamant în sensul că a fost suspus unui tratament neadecvat (nesoluţionarea în termenul legal a petiţiilor initiale),cu încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum, chiar şi simbolic, al despăgubirilor.

Recurentul-reclamant nu formulează critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanţa de fond, a unuia sau a mai multora dintre criteriile pentru evaluarea despăgubirilor, respectiv gradul vătămărilor psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, principiul echităţii, principiul nevoii sociale, principiul îmbogăţirii fără just temei, etc.

În plus, consecinţele negative suferite de reclamant nu constituie criterii în determinarea cuantumului despăgubirilor morale în cauză.

Într-adevăr C. civ. prevede ca "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenţa sa.

Aşadar, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie să existe un prejudiciu, o pagubă sau o daună, condiţie obiectivă în lipsa căreia nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

În contextul acesta, nu se poate dispune repararea unui prejudiciu în baza unor presupuneri, reclamantul fiind cel care ar fi avut obligaţia să ofere toate informaţiile necesare soluţionării cererii sale.

Pe cale de consecinţă, susţinerile reclamantului nu pot fi circumscrise niciunuia dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare în sensul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, împotriva sentinţei nr. 1723 din 24 mai 2016 şi a sentinţei nr. 2430 din 18 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de reclamant A., împotriva sentinţei nr. 1723 din 24 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.