Appeal dismissed: No discrimination in denying free road vignette to person with disability owning a commercial vehicle

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.12.2015 sub dosar nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând anularea hotărârii nr. 356 din 12.08.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Colegiului director din cadrul C.N.C.D.,obligarea pârâtei la soluţionarea pe fondul cauzei, constatarea existenţei unui tratament discriminatoriu în legătura cu înlăturarea recunoaşterii dreptului recunoscut de lege, drept constând în eliberarea gratuită a rovinietei utilizatorilor exceptaţi de la plata rovinietei, conform dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006, începând cu anul 2011 şi până în prezent (inclusiv), fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, constatarea conţinutului discriminatoriu al actelor administrative emise de făptuitori, în care nu i se recunoaşte dreptul, întrucât autovehiculul nu îndeplineşte toate condiţiile pentru obţinerea gratuită a rovinietei şi anulare facturilor emise, prin abuz de putere, de către CNADNR S.A., prin D.R.D.P. Constanţa, în valoare totală de 372 de euro, reprezentând tarif de despăgubire în număr de 6.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 1579 din 12 mai 2016, a respins ca inadmisibil capătul de cerere în anularea facturilor emise de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.(CNADNR) în valoare totală de 372 euro, reprezentând tarif de despăgubire.

Totodată, a respins, ca nefondată, în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.

1. 3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei de drept al demersului său, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a invocat următoarele critici faţă de hotărârea instanţei de fond, în contextul reluării aspectelor de fapt generatoare ale prezentului litigiu:

• raţionamentul primei instanţe este greşit, întrucât acesta porneşte de la premisa că discriminarea nu ar opera având în vedere că reclamantul nu se circumscrie definiţiei legale respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării;

• prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a), art. 2 alin. (1) şi art. 10 alit. h) din O.G. nr. 137/2000, în condiţile în care prin sentinţe civile rămase irevocabile, pronunţate de Judecătoria Cornetu, Tribunalul Ialomiţa şi Judecăroria Feteşti, au stabilit că recurentul face parte din categoria utilizatorilor exceptaţi de la plata rovinietei rutiere cât şi de la tariful de utilizare a podurilor peste Dunăre conform art. 28 din Legea nr. 448/2006, deoarece prezintă un handicap accentuat permanent;

• prima instanţă a aplicat greşit conţinutul dispoziţiilor legale interne şi nu a aplicat cu prioritate reglementările internaţionale, tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale omului;

1.4. Apărările intimaţilor -pârâţi

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi Compania Naţională de Autorstrăzi şi Drumuri Naţionale din România nu au ormulat întâmpinare

faţă de motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 29 mai 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de probatoriul administrat, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfăţişate, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se impune reformarea sentinţei primei instanţe în considerarea celor în continuare arătate.

Recurentul- reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea nr. 356 din 12. 08. 2015,prin care, soluţionând petiţia, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că nu se întrunesc elementele constituţive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Prin decizia menţionată, s-a reţinut între altele că petentul, persoană cu handicap, nu deţine autoturism (autovehicul cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transport persoane), cum prevede legea, ci o autoutilitară (autovehicul cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transport marfă şi care poate tracta şi o remorcă). Prin urmare, Colegiul director nu poate reţine o legătură de cauzalitate între fapta reclamată şi criteriul invocat de petent.

Ceea ce a reclamat recurentul prin demersul lui administrativ a fost situaţia discriminatorie ivită, în opinia sa, întrucât CNCD şi CNADNR au considerat că dreptul la care face referire, conferit de legiuitor, a fost acordat în funcţie de autoturism şi nu în considerarea calităţii de persoană cu handicap.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, argumentele avute în vedere pentru adoptarea unei atare soluţii fiind determinate de conduita reclamată care nu se circumscrie definiţiei legale, respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării, ci reprezintă aplicarea legii la un caz concret.

Pentru că recursul a vizat aspecte referitoare la existenţa discriminării şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, Înalta Curte reţine că, potrivit normelor naţionale şi convenţionale invocate de recurentul- reclamant, un tratament diferit este discriminatoriu dacă se aplică unor situaţii analoge sau comparabile, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Astfel, Înalta Curte reţine că printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a constatat că, conduita reclamantă nu se circumscrie definiţiei legale, respectiv vreuneia dintre formele de manifestare a discriminării, ci reprezintă aplicarea legii la un caz concret, CNADNR S.A. reţinând faptul că art. 28 din Legea nr. 448/2006 face referire în mod expres la "autoturism",

Contrar celor afirmate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată, reevaluând probatoriul administrat în cauză, că prima instanţă a analizat cu minuţiozitate şi acurateţe atât susţinerile părţilor cât şi probele administrate, din chiar perspectiva exigenţelor impuse de art. 28 din Legea nr. 448/2006.

În opinia Înaltei Curţi, instanţa de fond a evaluat şi stabilit corespunzător, din perspectiva art. 28 din Legea nr. 448/2006 care prevede că exceptarea de la plata rovinietei se constituie într-o reglementare limitativ şi strict prevăzută în beneficiul persoanelor deţinătoare de autoturisme adaptate necesităţilor unor persoane cu handicap.

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 448/2006 au fost elaborate Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care prin art. 15 alin. (1) şi (5) a stabilit că în vederea obţinerii rovinietei, persoanele care se încadrează în prevederile art. 28 din lege vor depune fie la primăriile din localitatea de domiciliu sau reşedinţă, fie la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, o cerere însoţită de documentul care atestă încadrarea în grad de handicap, actul de identitate, certificatul de înmatriculare sau cartea de identitate a autovehiculului.

Pe de o parte, din perspectiva acestor consideraţiuni teoretice dar în acord şi cu exigenţele normei legale incidente, sus-arătate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate alegaţiile şi criticile recurentului-reclamant întrucât, în concret, instanţa de fond a analizat deopotrivă constatările pârâtului CNCD, cât şi conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, constatându-se că recurentul figurează înregistrat în rolul fiscal al Primăriei Comunei Stelnica atât cu un autoturism marca x având o capacitate cilindrică de până la 1600 cm3 , cât şi cu o autoutilitară având o capacitate cilindrică de 2463 cm3, astfel că în patrimoniul părţii reclamante se găsesc două autoturisme, aspect confirmat şi de celelalte înscrisuri administrate în cauză .

În virtutea reglementării mai sus- menţionate nu putea opera o scutire de la plata rovinietei pentru vehiculul deţinut de recurent, respectiv o autoutilitară destinată transportului de marfă, pentru care tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale este diferit faţă de cel aferent unui autoturism.

În plus, prevederi legale sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, astfel că recurentului îi revine obligaţia de plată a tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale aferent vehiculului deţinut, fără ca această situaţie să prezinte un caracter discriminatoriu.

Pe de altă parte, art. 28 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (forma în vigoare la data învestirii cu petiţia reclamantului, dar şi anterior, modificat prin Legea nr. 193/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 518/13.07.2015, prevede că persoanele cu handicap, precum şi însoţitorii sau, după caz, asistenţii personali ai acestora, deţinători de autoturisme, beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare a reţelelor de drumuri naţionale, prevăzut în Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Scutirea prevăzută la alin. (1) se aplică pentru un singur autoturism deţinut de fiecare din persoanele îndreptăţite potrivit prevederilor enunţate anterior.

Legiuitorul a acordat facilitatea în considerarea statutului special al persoanelor cărora li se acordă, respectiv persoane cu handicap şi nu în considerarea tipului de autovehicul pentru a cărui utilizare persoana cu handicap este scutită de la plată, respectiv autoturism, autoutilitară ş.a.m.d.. Prin urmare, ar fi neconstituţională interpretarea potrivit căreia, la acordarea scutirii de la plata tarifului prevăzute de art. 28 din Legea nr. 448/2006, nu se ţine cont exclusiv de calitatea specială a beneficiarului, respectiv de persoană cu handicap, ci scutirea, potrivit alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 448/2006, introdus prin Legea nr. 193/2015, se aplică pentru un singur autoturism deţinut de fiecare dintre persoanele îndreptăţite.

Astfel, se ajunge la situaţia în care puterii publice îi revine o marjă arbitrară în procesul de interpretare a legii, iar condiţionarea prevăzută în art. 28 alin. (2) al Legii nr. 448/2006 determină neclaritatea legii care, astfel, rămâne fără efecte faţă de cei care ar fi trebuit să beneficieze de prevederile ei.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu este de natură a antrena modificarea raţionamentului logico-argumentativ înfăţişat de prima instanţă, în legătură cu aprecierea probatoriului cauzei, în susţinerea soluţiei adoptate, în sensul constatării legalităţii deciziei CNCD.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi criticile recurentului vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind discriminarea consacrate de O.G. nr. 137/2000 atare concluzie urmând a fi desprinsă în considerarea evaluării şi analizei întregului probatoriu administrat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă (Decizia din 26.09.2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 06.12.2007, Beian contra României).

În speţă, textul art. 28 din Legea nr. 448/2006 se aplică în aceleaşi condiţii pentru toate categoriile de persoane cu handicap aflate în aceeaşi situaţie, fără a determina privilegii sau discriminări.

Ideea de şanse egale nu poate fi interpretată ca însemnând aceleaşi condiţii şi circumstanţe pentru persoane cu diferite nevoi, prin urmare, persoanele cu diferite dizabilităţi trebuie să aibă acces la mijloace adecvate care să le permită să achiziţioneze bunuri şi servicii.

Interpretarea recurentului- reclamant în sensul extinderii textului de lege nu poate avea decât semnificaţia modificării textului art. 28 din Legea nr. 554/2004, în sensul acordării scutirii tuturor persoanelor cu handicap indiferent de gradul de handicap.

Situaţiile în care există dispensă de la plata rovinietei pentru anumiţi utilizatori, fiind instituite cu titlu de excepţie sunt de strictă aplicare şi interpretare, neputând fi extinse prin analogie.

Enumerarea realizată prin dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 448/2006 este limitativă, nu exemplificativă, astfel că nu pot face parte din categoria utilizatorilor exceptaţi de la plata rovinietei alte persoane decât cele indicate în mod expres de aceste dispoziţii legale.

În fine, în ceea ce priveşte aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor legale interne şi efectul obligatoriu al hotărârilor CJUE, cum de asemenea a susţinut recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că o atare critică nu poate fi primită întrucât nu este întemeiată.

Pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare;tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Nu se poate reţine ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia nu se face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care soluţiile pronunţate în contenciosul constituţional român sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenţie, a statuat că orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situaţii similare trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Deci diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Fără putinţă de tăgadă, rezultă că recurentului reclamant nu i-au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute de Convenţie, dar nici nu a fost încălcat vreun criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus enunţate se diferenţiază de fapte care sunt de natură să producă aceleaşi consecinţe, dar intră sub incidenţa altor acte normative.

Corect s-a apreciat de Curtea de Apel că întrucât nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, faptele reclamate nu sunt de natură discriminatorie.

De altfel, soluţia pronunţată în cauza înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 25.06.2012, ds. x/2012*, prin care acelaşi reclamat, A. a solicitat anularea actului administrativ emis de C.N.A.D.N.R. S.A. si M.T.I. Bucureşti, act emis sub nr. x/DG.IRC. din 12.05.2011 şi 07.09.2011, prin care este informat că nu beneficiază de scutirea la plata rovinietei la autoutilitara pe care o deţine în proprietate, confirmă faptul că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

Instanţa, prin considerentele sentinţei nr. 1647 din 09.06.2015, a argumentat în sensul că prin art. 28 din Legea nr. 448/2006 este reglementată scutirea de la plata tarifului de utilizare a reţelelor de drumuri naţionale a persoanelor cu handicap, deţinătoare de autoturisme- autovehicule concepute şi construite pentru transportul de pasageri, nu şi a celor deţinătoare de autovehicule concepute şi construite pentru transportul de mărfuri. Art. 28 face trimitere, în stabilirea scutirii, la tariful de utilizare a reţelelor de drumuri naţionale prevăzut în Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, act normativ care stabileşte, conform art. 14 şi Anexa 1 "Nivelul tarifului de utilizare a drumurilor naţionale", tarife distincte pentru autoturisme (lit. A), respectiv vehicule de transport marfă cu masa maximă autorizată mai mică sau egală cu 3,5 t- lit. B). Având în vedere că eliberarea gratuită a rovinietei este solicitată pentru o autoutilitară- autovehicul transport marfă (certificat de înmatriculare dosar), instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, cererea fiind respinsă cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, faţă de toate argumentele sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va fi respins ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei nr. 1579 din 12 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.