Legality of public official asset confiscation based on pre-2010 facts and EU data protection constraints on integrity agency inquiries

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin Ordonanţa nr. 2/Av/2.10.2015 a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Braşov, în baza art. 10 indice 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, a fost trimisă spre soluţionare Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal cauza având ca obiect cercetarea averii dobândite de numitul A., senator în Parlamentul României, cu privire la modalitatea de dobândire a sumei de 197.545 RON (echivalentul a 52.359,9 euro).

Pentru a pronunţa această soluţie, Comisia a reţinut că a fost sesizată de către Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare nr. x/30.06.2015 pentru verificarea modalităţii de dobândire a averii de către A., pe durata exercitării mandatului de ales local, respectiv consilier judeţean, mai precis, pe perioada supusă evaluării situată între data validării mandatului său de consilier judeţean (26.06.2008) şi data încheierii anului fiscal 2011 (31.12.2011).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 23/2016 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis sesizarea formulată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov prin Ordonanţa 2/Av/2.10.2015 împotriva persoanei cercetate A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Integritate. S-a constatat că nu este justificată provenienţa sumei de 197.545 RON (echivalentul a 52.359,9 euro). S-a dispus confiscarea sumei menţionate şi a fost obligată persoana cercetată, A. să plătească suma de 197.545 RON (echivalentul a 52.359,9 euro) la bugetul statului, în termen de 45 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe. S-a dispus publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a după rămânerea definitivă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate, a declarat recurs pârâtul A., prin care a solicitat admiterea recursului şi în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond; în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea sesizării Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov ca fiind neîntemeiată sau, după caz, lipsită de efecte juridice; obligarea intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Integritate - ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la competenţa instanţei de fond de a soluţiona sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov pentru averea dobândită de recurentul-reclamant A. în perioada 26.08.2008 - 04.09.2010, înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Legea nr. 176/2010 nu este o lege penală sau contravenţională mai favorabilă, în sensul articolului constituţional sus-menţionat, şi deci nu poate retroactiva, cu alte cuvinte, nu se poate aplica unor situaţii juridice constituite înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit interpretării date de Curtea Constituţională acestui principiu, legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

Conform considerentelor Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 24.07.2008):

"Aşa fiind, Curtea reţine că analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică reglementată prin norma de lege criticată. Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi".

În cazul de faţă, modificările intervenite în avere şi veniturile realizate de persoana cercetată A. până la data de 05.09.2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, reprezintă situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi, şi cărora nu li se mai poate aplica legea nouă, Legea 176/2010. Aşadar, Legea nr. 176/2010 nu se poate aplica modificărilor intervenite în avere şi veniturilor realizate de persoana cercetată A. decât pentru perioada ulterioară datei de 05.09.2010, data intrării sale în vigoare. Instanţa de fond avea obligaţia de a verifica dacă, în speţă, Comisia de cercetare a averilor avea competenţă să efectueze cercetarea, inclusiv sub aspectul temporal, şi să se pronunţe numai asupra cercetării efectuate în limitele de competenţă. În mod evident, nefiind legal sesizată pentru perioada 26.08.2008 - 04.09.2010, a pronunţat o sentinţă nelegală în privinţa dobândirii averii persoanei cercetate pentru această perioadă. În consecinţă, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru ca aceasta să stabilească că a fost sesizată nelegal pentru perioada 26.08.2008 - 04.09.2010 şi să dispună respingerea sesizării.

3.2. Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la evaluarea şi controlul asupra dobândirii averii, care trebuie să vizeze întreaga perioadă a mandatului în cauză (2008-2012), şi nu perioada stabilită arbitrar de Agenţia Naţională de Integritate şi, ulterior, de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov (26.06.2008 -31.12.2011)".

Concepţia care stă la baza Legii 176/2010 este aceea a controlului averii dobândite în timpul mandatului sau în timpul funcţiei publice. De aceea, persoana supusă evaluării trebuie să depună declaraţii de avere atât la începutul, cât şi la sfârşitul mandatului/funcţiei publice (art. 4 din Legea nr. 176/2010).

Recurentul-reclamant A. a îndeplinit funcţia de consilier judeţean în mandatul 2008-2012. Într-un mod cu totul arbitrar şi deci nelegal, Agenţia Naţională de Integritate şi, ulterior, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov, au luat în considerare o altă perioadă şi anume, de la 26.06.2008 până la "data încheierii anului fiscal 2011 (31.12.2011)".

Nelegalitatea organismelor de evaluare şi control a fost preluată şi de instanţa de fond, viciind grav sentinţa recurată, pentru că, de exemplu, instanţa de fond a refuzat să ia în considerare pentru determinarea diferenţei nejustificate restituirea către recurentul- reclamant a unor împrumuturi de la societăţile S.C. Ebola S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., pentru că ar fi operat "după împlinirea datei de 31.12.2011, deci în afara perioadei supuse evaluării".

În consecinţă, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru ca aceasta să constate că a fost sesizată nelegal, pentru o altă perioadă decât perioada mandatului şi, în consecinţă, să dispună respingerea sesizării.

3.3. Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea administrativă în materia dobândirii averii, care este consacrată prin Legea nr. 176/2010 şi nu poate retroactiva pentru situaţia juridică a dobândirii averii anterioară momentului intrării ei în vigoare (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Altfel spus, recurentul-reclamant nu poate răspunde juridic pentru o abatere administrativă consacrată ulterior.

Legea 176/2010 instituie o răspundere administrativă specială în materia dobândirii averii de către persoanele care exercită funcţii sau demnităţi publice. Elementele răspunderii administrative speciale sunt următoarele: existenţa faptei ilicite (abaterea administrativă) săvârşite de o persoană care exercită o funcţie sau o demnitate publică; existenţa unui rezultat vătămător asupra integrităţii în exercitarea funcţiei sau demnităţii publice; raportul de cauzalitate între abatere şi rezultat; fapta trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie.

Abaterea administrativă constă în dobândirea de către persoana care ocupă funcţia sau demnitatea publică a unei părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate, care nu pot fi justificate, dacă partea de avere sau bunurile nejustificate depăşeşte o diferenţă mai mare de 10.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume, calculată între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţii sau funcţiei publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.

Abaterea administrativă este definită de art. 18 din Legea nr. 176/2010, iar potrivit art. 17 din aceeaşi lege, dacă sunt identificate, pe baza datelor şi informaţiilor existente la dispoziţia inspectorului de integritate, diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate întocmeşte un raport de evaluare.

Legea prevede, în cazul acestui tip de răspundere, sancţiuni principale şi sancţiuni complementare.

Sancţiunea principală care poate fi aplicată în cazul răspunderii administrative în materia dobândirii averii este confiscarea bunurilor nejustificate sau plata unei sume de bani egală cu valoarea acestora.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996:

"Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. în cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată".

Alte sancţiuni complementare prevăzute de lege sunt: publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, prin care se constată că dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat (art. 26 alin. (1) din Legea nr. 115/1996), destituirea sau revocarea din funcţie (art. 33 alin. (1) din Legea nr. 115/1996), considerarea, în baza legii, ca fiind incompatibilă, (art. 17 alin. (6) din Legea nr. 176/2010].

3.4. Sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prezumţia constituţională a dobândirii licite a averii, care nu poate fi răsturnată pe bază de "suspiciuni", aşa cum a procedat instanţa de fond, precum şi a normelor referitoare la ascultarea "în mod obligatoriu" a persoanelor care au dobândit bunuri de la persoana cercetată; nemotivarea corespunzătoare a hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.).

Prezumţia dobândirii licite a averii nu poate fi răsturnată pe bază de "suspiciuni", aşa cum reţine instanţa de fond. Totodată, instanţa a omis să administreze probe care ar fi invalidat "suspiciunile". De exemplu, nu a determinat cu ce sumă de bani în numerar a intrat familia A. în perioada evaluată, aceasta putând fi sursa cheltuielilor neacoperite de venituri reţinute prin sentinţa recurată. Recurentul a arătat că a anexat recursului înscrisurile doveditoare privind sume de bani dobândite în numerar anterior datei de 26.08.2008, în baza unui contract de vânzare-cumpărare de mijloace fixe, în sumă totală de 195.229 RON.

De asemenea, instanţa de fond reţine existenţa unor bilete la ordin care să garanteze plata preţului automacaralei ca un indiciu al faptului că explicaţia oferită în privinţa sumei dobândite prin vânzarea acesteia "nu este plauzibilă". Garantarea unor obligaţii prin instrumente de plată la termen urmăreşte să-l asigure pe vânzător că obligaţia principală va fi executată şi nu exclude faptul, aşa cum consideră instanţa de fond, că obligaţia principală va fi executată, chiar şi la o dată apropiată. La data semnării contractului, vânzătorul nu are de unde să ştie ce se va întâmpla şi încearcă să-şi securizeze creanţa, prin constituirea unei garanţii. Asta nu înseamnă că, dacă obligaţia principală este executată la o dată apropiată, emiterea anterioară a garanţiilor este de natură să ridice "suspiciuni". În fapt, dacă ar fi cerut lămuriri privind acest aspect, pe care l-a reţinut fără a-l pune în dezbaterea contradictorie a părţilor, instanţa de fond ar fi aflat că, imediat ce preţul a fost achitat parţial, biletele la ordin corespunzătoare preţului parţial achitat au fost returnate cumpărătorului.

Aceeaşi lipsă de familiaritate cu domeniul afacerilor conduce instanţa la alte concluzii privind "explicaţii" care nu sunt "credibile" sau nu sunt "plauzibile". Potrivit instanţei, un bun nefuncţional (automacaraua), care este, din această cauză, anterior evaluat la o sumă mai mică, nu ar putea fi recondiţionat şi făcut funcţional şi vândut cu un preţ mai mare. O astfel de operaţiune, uzuală în mediul de afaceri, nu apare ca fiind "credibilă" în opinia instanţei de fond, aspect cu privire la care recurentul depune în recurs contractul de vânzare-cumpărare al automacaralei.

Recurentul a arătat că afirmaţia instanţei în sensul că mijloacele de probă analizate nu înfăţişează în mod obiectiv situaţia transmiterii dreptului de proprietate asupra celor două bunuri denotă ignorarea probatoriului, iar această modalitate de a proceda a instanţei de fond întruneşte şi elementele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii.

Totodată, modul cum a procedat instanţa de fond echivalează cu o lipsă de judecată asupra fondului, sens în care solicită casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a aplicat greşit şi prevederile speciale imperative privind probaţiunea astfel de cauze, prevăzute de art. 102 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010. Ultima teză a acestui articol impune ascultarea "în mod obligatoriu" a persoanelor care au dobândit bunuri de la persoana cercetată. Or, instanţa de fond constată că susţinerile recurentului-reclamant şi ale terţilor dobânditori nu pot fi reţinute, "faţă de caracterul autentic al contractelor de vânzare-cumpărare, în care se menţionează plata preţului", făcând în continuare aplicarea acestei teze în privinţa vânzării-cumpărării terenului din comuna Lisa.

Dacă se ia în considerare interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia declaraţiile terţilor dobânditori nu pot fi reţinute, dacă sunt contrare celor consemnate în contracte, atunci dispoziţia imperativă a legii privind audierea acestor persoane rămâne lipsită de efecte juridice. Or, această prevedere din legea specială are în vedere tocmai stabilirea realităţii unor operaţiuni, împotriva consemnărilor nereale din contracte, derogând de la dreptul comun în materia probaţiunii. De aceea, declaraţiile referitoare la aceste aspecte nu pot fi înlăturate pe baza faptului că ar contraveni celor consemnate în înscrisuri şi trebuie luate în considerare la soluţionarea cauzei.

3.5. Sentinţa recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene referitoare la protecţia datelor cu caracter personal (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Procedura de evaluare a averii, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza CE201/14 Bara şi alţii.

În consecinţă, recurentul a solicitat instanţei naţionale de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct şi efectului util al dreptului Uniunii Europene şi să lipsească de efecte juridice această procedură, precum şi actele subsecvente - Raportul ANI emis în urma desfăşurării procedurii lipsite de efecte juridice, precum şi ordonanţa de sesizare a instanţei de fond emisă de Comisia de Cercetare a Averilor în baza acestui raport - sens în care se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea sesizării Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov ca fiind lipsită de efecte juridice.

În cadrul Cauzei Bara şi alţii, instanţa de trimitere - Curtea de Apel Cluj - a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS (Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate) necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise aceste date. Această instanţă era de asemenea chemată să se pronunţe în legătură cu aspectul dacă transmiterea datelor pe baza Protocolului din 2007 dintre ANAF (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) şi CNAS încalcă dispoziţiile Directivei 95/46 privind protecţia datelor cu caracter personal, care impun ca orice restricţie cu privire la drepturile persoanelor vizate să fie prevăzută de lege şi însoţită de garanţii, în special atunci când datele sunt utilizate împotriva acestor persoane.

Prin Hotărârea pronunţată la 1 octombrie 2015, răspunsul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la întrebarea adresată a fost acela că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice si prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Problema transmiterii şi prelucrării datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune şi în cazul evaluărilor privind dobândirea averii efectuate de ANI.

Scopul Agenţiei Naţionale de Integritate - ANI este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a in compatibilităţi lor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice (art. 8 din Legea nr. 176/2010).

Activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenţiei se desfăşoară cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor persoanelor care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice.

Astfel, la solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării (art. 15, alin. (2) din Legea 176/2010).

Argumentul reţinut de instanţa europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006, în sensul că acesta nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul Protocolului din 2007 încheiat între ANAF şi CNAS, care nu face obiectul unei publicări oficiale, este valabil în procedura evaluărilor de integritate privind dobândirea averii, în privinţa prevederilor art. 15, alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI, cum sunt cele încheiate cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici - ANFP, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative - MIRA. Alte protocoale, deşi apar în documente oficiale, cum ar fi Proiectul de buget al ANI pentru anul 20122, nu apar pe site-ul ANI şi, cel puţin aparent, nu sunt publice, cum sunt cele încheiate cu: Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor, Agenţia Naţională de Reglementare şi Monitorizare a Achiziţiilor Publice, Agenţia Naţională de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

Aceste tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător şi opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (punctul 85).

În prezenta cauză, în scopul soluţionării lucrării, ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe Recurentul-reclamant de la următoarele persoane juridice de drept public şi de drept privat: Consiliul Judeţean Braşov, Primăria oraşului Făgăraş, Direcţia Generală Regim Permise Auto şi înmatricularea Vehiculelor, Primăria oraşului Ghimbav, Primăria comunei Lisa, Biroul Notarului Public "C.", Primăria oraşului Vulcan, Administraţia Finanţelor Publice Făgăraş, Serviciul fiscal al municipiului Făgăraş, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.A., H. S.A..

Drept urmare, hotărârea Curţii din hotărârea în Cauza Bara se aplică şi în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităţilor solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a averii.

În consecinţă, se solicită să se facă aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene şi să se constate că procedura de evaluare a averii, desfăşurată în temeiul prevederilor art. 15, alin. (2) din Legea nr. 176/2010 în ceea ce-l priveşte pe Recurentul-reclamant, contravine dreptului UE în materia protecţiei datelor cu caracter personal şi, în consecinţă, nu poate produce efecte juridice.

Drept urmare, aceeaşi sancţiune - lipsirea de efecte juridice - loveşte şi actele subsecvente încheiate în cadrul aceleiaşi proceduri, inclusiv Raportul încheiat la finalizarea procedurii şi pe care se întemeiază prezenta cauză, în baza principiului general de drept potrivit căruia nulitatea actului iniţial atrage nulitatea actelor subsecvente (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), precum şi ordonanţa de sesizare a instanţei de fond emisă de Comisia de Cercetare a Averilor, sens în care se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea sesizării Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov ca fiind lipsită de efecte juridice.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea formulată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov

Pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE Braşov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1.1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de recurent, s-a arătat că faţă de prev. art. 8 şi 11 din Legea nr. 176/2010, instanţa de control judiciar nu poate retine susţinerile recurentului potrivit cărora modificările intervenite in avere si veniturile realizate de persoana cercetata pana la data de 05.09.2010, data intrării in vigoare a Legii nr. 176/2010, reprezintă situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi si cărora nu li se poate aplica legea noua, Legea nr. 176/2010, având in vedere ca aplicarea Legii nr. 176/2010 unei fapte, respectiv unui raport juridic născut anterior intrării in vigoare a legii este posibila in condiţiile pre-existentei Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a fost legal sesizata pentru perioada 26.08.2008-04.09.2010.

4.1.2. Referitor la motivul de recurs invocat de recurent la pct. 2, se arată că au fost respectate dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 potrivit cărora "Activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenţiei se desfăşoară cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor persoanelor care fac obiectul prezentei legi, conform prevederilor acesteia, care se completează cu dispoziţiile actelor normative în vigoare."

Instanţa de control judiciar nu poate reţine ca perioada a fost stabilită arbitrar atâta timp cat perioada supusa evaluării este situata intre data validării mandatului de consilier judeţean (26.06.2008) şi data încheierii anului fiscal 2011 (31.12.2011), neexistând nicio prevedere legală care sa oblige ANI sa verifice întreaga perioada a mandatului de consilier judeţean (2008-2012). Astfel, susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de fond a fost sesizata nelegal, pentru o alta perioada decât perioada mandatului, este nefondata.

4.1.3. Cu privire la motivul de recurs de la pct. 3, faţă de prev. art. 18 din Legea nr. 115/1996 şi ale art. 18 şi 32 din Legea nr. 176/2010, se arată că sunt nefondate.

De asemenea, instanţa de judecată nu poate reţine susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa de fond a pronunţat o hotărâre pe baza de suspiciuni, omiţând sa administreze probe care sa invalideze suspiciunile. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pe durata procedurii, recurentul a prezentat mai multe variante în privinţa justificării cheltuielilor, respectiv pentru a face dovada unor venituri superioare.

Deşi în fata Agenţiei recurentul a susţinut ca a beneficiat de restituirea unor împrumuturi de către S.C. EBOLA S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., justificarea în fata Comisiei şi respectiv în fata instanţei a fost alta. Recurentul a susţinut ca, în realitate, restituirea împrumuturilor făcută de cele doua societăţi comerciale ar fi operat în transe, dar după împlinirea date de 31.12.2011, deci în afara perioadei supusa evaluării, şi ca de fapt a dobândit venituri urmare a vânzării a doua bunuri mobile, respectiv autoturism I. şi macara J., preţul vânzării pentru aceste bunuri fiind de 325.000 RON, depunând în susţinere contractul de vanzare-cumpărare încheiat la data de 15.10.2008 cu S.C. K. S.R.L..

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, aspectul esenţial în cauza este dovedirea împrejurării ca încasarea pretinsei sume de 325.000 RON a avut loc anterior datei achiziţionării terenului situat în localitatea Ghimbav, potrivit contractului de vanzare-cumpărare nr. x/12.11.2008, căci numai aşa s-ar face dovada caracterului licit al sumei de 175.854 RON care a fost folosită la achiziţionarea bunului, în condiţiile în care veniturile realizate în anul 2008, respectiv 23.309 RON nu ar explica posibilitatea dobândirii licite a acestui bun.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut ca nu se poate stabili cu exactitate data la care a fost încheiat contractul, având în vedere ca actul translativ de proprietate nu are data certa, iar dovada datei intrării în patrimoniu a sumei este esenţială.

De asemenea, menţiunile din cuprinsul contractului referitoare la valoarea contractului şi modalitatea de plata vin în contradicţie cu extrasul din registrul de casa, prin care se tinde a se dovedi ca la data de 15.10.2008, s-a încasat suma de 250.000 RON.

Toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei în legătura cu acest bun sunt ulterioare pretinsei date a vânzării, nefiind justificata modalitatea intrării în patrimoniul propriu a macaralei de 16 tone. În mod corect a reţinut instanţa de fond ca, în privinţa provenienţei, respectiv a modalităţii în care a intrat acest bun în patrimoniu, explicaţia recurentului nu est una plauzibila.

Având în vedere ca mijloacele de proba analizate nu au înfăţişat în mod obiectiv situaţia transmiterii dreptului de proprietate asupra celor doua bunuri, instanţa de fond în mod legal a reţinut ca nedovedită încasarea în patrimoniul recurentului şi a soţiei acestuia a sumei de 325.000 RON.

4.1.4. Referitor la motivul de recurs de la pct. 4, se invocă prev. art. 15 din Legea nr. 176/2010.

4.2. Intimata ANI nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise faţă de recurs.

5. Excepţiile de nelegalitate

5.1. Excepţia de nelegalitate a Protocolului nr. 18/SG/10.07.2008 de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

5.1.1. Recurentul A. a invocat, la data de 13.11.2018, în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, excepţia de nelegalitate a Protocolului nr. 18/SG/10.07.2008 de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În motivarea excepţiei, s-au arătat următoarele:

Aşa cum se reţine în Raportul contestat, în scopul soluţionării lucrării, ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce îl vizează pe reclamant de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Potrivit informaţiilor publice disponibile pe internet (de exemplu, Proiectul de buget al ANI pentru anul 20121) şi depuse la dosar, informaţiile au fost obţinute în baza unui protocol încheiat de către Pârâta ANI cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC.

Acest protocol nu a fost supus publicării în Monitorul Oficial, conţinutul lui nu este accesibil pe site-ul de internet al ANI şi nici în altă parte, deci are un caracter nepublic.

Prin intermediul acestui protocol se transferă date cu caracter personal ale recurentului. Această practică a autorităţilor administrative din România de a transfera datele cu caracter personal prin intermediul unor protocoale administrative este nelegală, fiind contrară art. 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, aşa cum a constatat CJUE Hotărârea pronunţată la 1 octombrie 2015 în Cauza Bara şi alţii C-201/14 (denumită în continuare şi "Hotărârea Bara").

Răspunsul CJUE la întrebarea adresată de Curtea de Apel Cluj a fost acela că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

După aderarea României la Uniunea Europeană, legalitatea actelor administrative se verifică nu numai în raport cu actele normative interne cu forţă juridică superioară, ci şi în raport de dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene cu caracter obligatoriu.

Or, în cazul de faţă, CJUE a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, că aceste protocoale în baza cărora se transferă datele cu caracter personal sunt nelegale, fiind contrare dreptului UE. Dat fiind că Protocolul ce face obiectul prezentei excepţii este nelegal, în aceeaşi situaţie se află şi toate actele şi operaţiunile administrative întocmite în baza sa, care sunt lipsite de efecte juridice, inclusiv Raportul de evaluare emis de Intimata ANI, care în consecinţă se impune a fi anulat.

Recurentul a formulat o completare a excepţiei de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC, prin care a arătat următoarele:

În preambulul Protocolului nr. 18/SG/10.07.2008 încheiat între Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC se menţionează că acesta a fost încheiat în temeiul prevederilor art. 3 din H.G. nr. 913/2004, care a fost abrogată încă din 14.07.2009, prin Hotărârea 684/2009, motiv pentru care în prezent nu mai produce niciun efect. Pe cale de consecinţă, nefiind actualizat, nici protocolul încheiat în baza acestei Hotărâri nu mai poate produce efecte juridice.

Mai departe, dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 913/2004 (în vigoare la momentul încheierii protocolului) au următorul conţinut:

"Informaţiile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 sunt eliberate autorităţilor şi instituţiilor publice fără plata tarifelor, pe baza protocoalelor de colaborare".

Scutirea de la plata tarifelor intră în contradicţie cu următoarele dispoziţiile art. 4 alin. (2), (41) alin. (1) şi 11 alin. (1) şi (2) din Legea 26/1990 privind registrul comerţului; concluzionând, Legea 26/1990 prevede expres că ONRC este obligat să furnizeze informaţii exclusiv pe cheltuiala solicitantului. De asemenea, se menţionează şi modalitatea de stabilire a tarifelor şi anume prin Hotărâre a Guvernului. Niciunde în cuprinsul legii nu se prevede o exceptare de la principiul perceperii de/tarife pentru furnizarea de informaţii, astfel încât ONRC să poată furniza informaţii cu/titlu gratuit, fără plata tarifelor.

Prin acte administrative emise în baza legii nu se poate deroga de la lege sau adăuga la lege. Atât timp cât Legea 26/1990 nu prevede posibilitatea de a elibera informaţii din Registrul Comerţului în mod gratuit, fără plata tarifelor, nici H.G. nr. 913/2004, act normativ inferior emis în temeiul Legii nr. 26/1990, nu poate institui această posibilitate.

În concluzie, art. 3 din H.G. nr. 913/2004 este nelegal şi trebuie înlăturat de la aplicare în prezenta cauză.

5.1.2. Apărările formulate faţă de excepţia de nelegalitate

5.1.2.1. Concluziile scrise depuse de intimata ANI

Intimata Agenţia Naţionala de Integritate a depus concluzii scrise referitoare la excepţia de nelegalitate a protocolului încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin care a solicitat respingerea excepţiei ca inadmisibilă, iar în subsidiar a formulat apărări pe fondul excepţiei de nelegalitate.

S- a arătat că Protocolul încheiat de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, nu reprezintă un act administrativ pentru a fi incidente dispoziţiile legale menţionate anterior, astfel încât acţiunea formulată de acesta este una lipsită de temei.

Faţă de cele statuate de instanţa supremă în practica judiciară, precum şi faţă de definiţia actului administrativ conţinută în prev. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Protocolul nu este un act ce prezintă caracterul de act administrativ, întrucât nu se poate încadra definiţiei date de legiuitor acestei categorii de acte.

Protocolul încheiat între doua instituţii publice reprezintă o operaţiune administrativă, prin care două instituţii stabilesc modalitatea de colaborare în baza unor reglementări prevăzute în dispoziţii legale specifice existente în legile de organizare şi funcţionare a acestora. Protocolul este un act ce consfinţeşte acordul de colaborare dintre două sau mai multe instituţii şi presupune împărţirea responsabilităţilor dintre acestea, în derularea diferitelor proiecte sau activităţi comune. Scopul încheierii unui protocol este acela de a asigura buna cooperare dintre două sau mai multe entităţi, partenerii consimţind să realizeze anumite activităţi tocmai în îndeplinirea acestui scop comun.

Protocolul produce efecte juridice, exclusiv între cele două instituţii semnatare, stabilind un mod de colaborare şi de exercitare a unor atribuţii care se regăsesc reglementate la nivel de lege pentru ambele instituţii, fără a produce efecte juridice în ceea ce-l priveşte pe reclamant.

Protocolul nu naşte, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice cu reclamantul, astfel că acesta nu poate susţine nici un interes personal, nici unul general şi, prin urmare, nu suntem în prezenţa unui interes născut în ceea ce-l priveşte pe reclamant.

Prin formularea excepţiei, reclamantul nu dovedeşte în niciun fel care este efectul produs asupra sa, din perspectiva conduitei autorităţii pârâte, anume efectul concret şi dispoziţiile din protocol care sunt de natură să nască, să modifice sau să stingă raporturi juridice în ceea ce-l priveşte, şi nici care este efectul concret al protocolului în ceea ce priveşte procedura de evaluare.

În acest context, se arată că Legea nr. 176/2010 conţine prevederi exprese în privinţa colectării şi prelucrării datelor cu caracter personal în acest sens - informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare - fiind în acord cu legislaţia europeană, iar, în al doilea rând, a subliniat faptul că în legislaţia naţională există normă expresă care să reglementeze această situaţie (art. 13, 15, 20).

În acest sens, solicitarea şi prelucrarea datelor cu caracter personal ale reclamantului s-au făcut, de către inspectorul de integritate, în baza Legii nr. 176/2010 - lege specială în materie. Aceeaşi dispoziţie normativă prevede faptul că, pe parcursul activităţii de evaluare, persoana evaluată va fi informată mai întâi cu privire la declanşarea activităţii de evaluare a regimului declarării averii, conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, în perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice (în speţă, adresa nr. x/29.06.2011, confirmare de primire datată 01.07.2011 şi adresa nr. x/11.06.2012, confirmare de primire datată 15.06.2012). Ulterior, va fi invitată să prezinte inspectorului de integritate date sau informaţii pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris - în cazul nostru adresa nr. x/11.03.2015, confirmare de primire datată 17.03.2015.

În cazul recurentului, informările au fost efectuate conform legii, solicitările adresate Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, fiind formulată după informarea iniţială; ca urmare, procedura a fost îndeplinită.

Datele colectate ca urmare a solicitărilor transmise ONRC erau deja deţinute de inspectorul de integritate, prin natura activităţii sale, care porneşte de la declaraţiile de avere şi de interese completate de către persoanele evaluate, declaraţii care conţin, în mod obligatoriu, respectivele date - calităţile deţinute în diferite entităţi economice. Mai mult decât atât, informaţiile transmise de către ONRC nu sunt informaţii cu caracter personal, orice persoană interesată având posibilitatea de a accesa portalul acestei instituţii şi de obţine astfel de informaţii referitoare la toate persoanele fizice şi juridice înscrise, astfel încât solicitările adresate acestei instituţii s-au făcut pentru certificare şi pentru confirmarea veridicităţii celor declarate de persoana evaluată în cadrul declaraţiilor de avere şi de interese.

Chiar şi altfel fiind situaţia, procedura informării persoanei evaluate, s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 176/2010 - lege specială în materie - şi s-a finalizat cu emiterea unui raport de evaluare perfect legal, în ciuda celor susţinute de recurent. Ca urmare, consideră ca fiind nepotrivit raţionamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-şi aplicabilitatea.

Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat, către inspectorii de integritate, are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, ceea ce este reglementat prin protocoale fiind doar procedurile pe care această transmitere o implică. Situaţia este semnificativ diferită faţă de cea expusă Curţii Europene de către doamna Smaranda Bara şi alţii, care supuneau atenţiei o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice central.

În Cauza Bara şi alţii, reclamanţii din litigiul principal au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o acţiune prin care contestă legalitatea transferului .datelor fiscale privind veniturile lor, în raport cu prevederile Directivei 95/46/CE - Prelucrarea datelor cu caracter personal - Articolele 10 şi/11 - Informarea persoanelor vizate - Articolul 13 - Excepţii şi restricţii - Transfer de către o autoritatea administraţiei publice a unui stat membru, în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administraţiei publice. (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF).

Aceştia susţin că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor prealabilă; în această cauză, Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a. unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea, lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost-informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

În ceea ce priveşte situaţia recurentului, Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând paşii procedurali impuşi de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la faptul că protocolul în speţă nu a fost publicat în Monitorul Oficial, se arată că, potrivit prevederilor din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, pentru protocoalele încheiate între două instituţii publice nu există obligaţia publicării în Monitorul Oficial, sub sancţiunea neproducerii de efecte, acestea fiind acte interne de colaborare între două instituţii, ANI şi ONRC.

Chiar şi în lipsa unor protocoale încheiate cu diferite autorităţi publice, inspectorul de integritate poate obţine date şi informaţii în baza dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, date şi informaţii necesare soluţionării dosarelor de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate, de conflict de interese sau a diferenţelor nejustificate intervenite în averea persoanelor evaluate.

5.1.2.2. Întâmpinarea depusă de intimatul ONRC

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC) a formulat întâmpinare la cererea prin care a fost invocată excepţia de nelegalitate, în cadrul dosarului sus-menţionat, cu privire la Protocolul de colaborare încheiat între Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC) şi Agenţia Naţională de Integritate (ANI), prin care a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, a arătat următoarele:

Potrivit prevederilor art. 5, 6 şi 15 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu modificările si completările ulterioare, în vigoare la data de 10.07.2008 şi conform art. 3 din Hotărârea Guvernului României nr. 913/2004 privind aprobarea taxelor şi tarifelor pentru operaţiunile efectuate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, cu modificările si completările ulterioare, în vigoare la data de 10.07.2008, la data de 10.07.2008, a fost încheiat Protocolul cu nr. 105.683 (alocat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului), respectiv cu nr. 18/SG (alocat de Agenţia Naţională de Integritate], având ca obiect asigurarea accesului gratuit al Agenţiei Naţionale de Integritate la informaţiile privind datele înregistrate în registrul comerţului computerizat, prin serviciul "L." al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

Serviciul "L." este destinat utilizatorilor de internet interesaţi să acceseze informaţiile legale despre profesioniştii înregistraţi în registrul comerţului. Gestionarea exclusiv de către Oficiul National al Registrului Comerţului (ONRC) a bazei de date L. oferă posibilitatea actualizării continue şi permanente a informaţiilor furnizate prin serviciul "L.", pe baza înregistrărilor efectuate de cele 42 de oficii ale registrului comerţului din ţară. Informaţiile obţinute prin accesarea "L." şi listate nu constituie certificat constatator potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste informaţii sunt actualizate la zi, însă nu vor fi prezentate spre semnare Oficiului National al Registrului Comerţului/oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale.

În acord cu dispoziţiile art. 8 şi 15 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările ulterioare, informaţiile despre datele înregistrate în registrul comerţului sunt comunicate de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului reprezentanţilor Agenţiei Naţionale de Integritate în temeiul unor solicitări formulate în mod expres în acest sens, conform legii.

În acest sens, prin adresa nr. x/12.11.2013, Agenţia Naţională de Integritate a solicitat, în scris, datele şi informaţiile privind toate calităţile şi funcţiile deţinute de domnul A. în cadrul profesioniştilor înregistraţi în registrul comerţului. Adresa de mai sus a fost înregistrată la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sub nr. 412.573 din data de 18.11.2013 şi ca răspuns a fost eliberată furnizarea de informaţii nr. x privind istoricul înregistrărilor în registrul comerţului pentru profesioniştii în cadrul cărora dl. A. a deţinut sau deţine calităţi/funcţii.

Aşadar, informaţiile despre datele înregistrate în registrul comerţului au fost comunicate, în temeiul prevederilor legale în vigoare, ca urmare a adresei Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI) de mai sus, nu în baza Protocolului cu nr. 105.683 din data de 10.07.2008.

Din analiza textelor legale de mai sus, rezultă fără echivoc că Protocolul cu nr. 105.683 (alocat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului), respectiv cu nr. 18/SG (alocat de Agenţia Naţională de Integritate), ambele din data de 10.07.2008, având ca obiect asigurarea accesului gratuit al Agenţiei Naţionale de Integritate la informaţiile privind datele înregistrate în registrul comerţului computerizat, prin serviciul L. al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului a fost încheiat în condiţii de legalitate.

Totodată, potrivit prevederilor art. 511 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în exercitarea competenţelor sale prevăzute de lege, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale colectează, procesează şi prelucrează date şi informaţii, inclusiv de natura datelor cu caracter personal, cărora, anterior aplicării Regulamentului (UE) nr. 679/2016 al Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor), le erau aplicabile prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu referire la accesarea datelor cu caracter personal, prin intermediul protocolului de mai sus, de către reprezentanţii Agenţiei Naţionale de Integritate, aceasta se efectuează în scopul derulării procedurilor specifice Agenţiei Naţionale de integritate, în virtutea competenţelor proprii conferite prin dispoziţiile legale în vigoare acesteia, reprezentând o condiţie sine qua non pentru stabilirea identităţii persoanelor supuse activităţii de evaluare, fiind incidente prevederile art. 13 din Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

În acelaşi sens, au fost invocate şi prevederile art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora, consimţământul persoanei vizate nu este cerut pentru prelucrarea datelor cu caracter personal când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului.

De asemenea, a menţionat că informaţiile referitoare la protocoalele încheiate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului au caracter public, persoanele interesate putând intra în posesia lor în baza prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare.

5.1.2.3. Pârâta ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE Braşov a formulat un punct de vedere cu privire la excepţia de nelegalitate invocată, prin care a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, deoarece actul invocat este unul cu caracter normativ, iar pe fond, ca neîntemeiată.

5.2. Excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF la data de 10 decembrie 2008

5.2.1. Recurentul A., în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, a invocat, la data de 26.02.2019 şi excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF la data de 10 decembrie 2008.

În susţinerea excepţiei, s-au arătat următoarele:

Aşa cum se reţine în Raportul contestat, în scopul soluţionării lucrării, ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce îl vizează pe reclamant de la Administraţia Finanţelor Publice Făgăraş şi de la Serviciul Fiscal al municipiului Făgăraş.

Potrivit informaţiilor publice disponibile pe internet (de exemplu, Proiectul de buget al ANI pentru anul 2012) şi depuse la dosar, informaţiile au fost obţinute în baza unor protocoale încheiate de către Pârâta ANI cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului - ONRC şi cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF. Aceste protocoale nu au fost supuse publicării în Monitorul Oficial, conţinutul lor nu este accesibil pe site-ul de internet al ANI şi nici în altă parte, deci au un caracter nepublic.

Prin intermediul acestor protocoale se transferă date cu caracter personal ale Reclamantului.

Această practică a autorităţilor administrative din România de a transfera datele cu caracter personal prin intermediul unor protocoale administrative este nelegală, fiind contrară art. 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, aşa cum a constatat CJUE Hotărârea pronunţată la 1 octombrie 2015 în Cauza Bara şi alţii C-201/14 (denumită în continuare şi "Hotărârea Bara").

Răspunsul CJUE la întrebarea adresată de Curtea de Apel Cluj a fost acela că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

După aderarea României la Uniunea Europeană, legalitatea actelor administrative se verifică nu numai în raport cu actele normative interne cu forţă juridică superioară, ci şi în raport de dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene cu caracter obligatoriu. Or în cazul de faţă, CJUE a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, că aceste protocoale în baza cărora se transferă datele cu caracter personal sunt nelegale, fiind contrare dreptului UE.

Dat fiind că Protocolul ce face obiectul prezentei excepţii este nelegal, în aceeaşi situaţie se află şi toate actele şi operaţiunile administrative întocmite în baza sa, care sunt lipsite de efecte juridice, inclusiv raportul de evaluare emis de Intimata ANI, care în consecinţă se impune a fi anulat.

În drept, au fost invocate prev. art. 4 din Legea 554/2004.

5.2.2. Apărările formulate faţă de excepţia de nelegalitate

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -ANAF la data de 10 decembrie 2008, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea constatării, pe cale de excepţie, a nelegalităţii unor acte administrative unilaterale cu caracter individual, atunci când, de stabilirea caracterului legal sau nelegal al actelor respective, depinde soluţionarea fondului litigiului cu care a fost investită.

In cauză, actul în legătura cu care s-a invocat excepţia de nelegalitate reprezintă un protocol încheiat în temeiul legii între două instituţii publice, nefiind deci un act administrativ cu caracter individual.

Aşa cum a arătat, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt în sensul că excepţia de nelegalitate reglementată de acest articol poate fi invocată doar în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter individual. In conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia vizează legalitatea unui act administrativ apt să producă efecte juridice de sine stătătoare, şi nu acte prin care organele administraţiei publice realizează operaţiuni administrative.

Actul administrativ, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este actul emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, susceptibil de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, capabil deci prin el însuşi să producă efecte juridice directe.

Protocolul încheiat în baza colaborării celor două autorităţi publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operaţiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ, întrucât simpla furnizare de date, luată separat, nu este capabilă să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice. Protocolul în discuţie nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, art. 4 din Legea contenciosului administrativ ce reglementează excepţia de nelegalitate, priveşte doar actele unilaterale, or protocolul este un act bilateral, fiind încheiat între două autorităţi publice în temeiul colaborării dintre ele, acest act producând efecte obligatorii atât faţă de ANI, cât şi faţă de A.N.A.F.

In subsidiar, excepţia de nelegalitate este şi neîntemeiată, având în vedere faptul că obiectul protocolului menţionat constă în definirea unui cadru de colaborare, pe bază de parteneriat activ în vederea realizării obiectivelor comune celor doua instituţii, vizând aducerea la îndeplinire a obiectivelor din Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil, precum si furnizarea de informaţii si acte in conformitate cu atribuţiile ce le revin potrivit legii si normelor procedural fiscal prin care sunt stabilite condiţiile de colaborare intre instituţiile publice.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii protocolului, ANAF este autorizată să încheie protocoale de schimb de informaţii şi colaborare cu ministerele, instituţiile publice şi cu alte organizaţii.

Totodată, in conformitate cu art. 5 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, pe parcursul desfăşurării verificărilor, Agenţia poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice implicate, precum şi altor persoane juridice de drept public sau privat documentele şi informaţiile necesare întocmirii actului de constatare.

Astfel, potrivit protocolului încheiat, la solicitarea punctuală a Agenţiei Naţionale de Integritate, ANAF transmite datele referitoare la contribuabilii persoane fizice, persoane fizice autorizate şi persoane juridice, conform bazelor de date ale ANAF.

În ceea ce priveşte cauza C-201/14, Bara, CJUE a precizat că alin. (1) literele (e) şi (f) ale acestui articol 13 permit ca statele membre să restrângă domeniul obligaţiilor şi drepturilor prevăzute la articolul 10 din aceeaşi directivă, dacă o astfel de restricţie constituie o măsură necesară pentru a proteja "un interes economic sau financiar important al unui stat membru [...], inclusiv în domeniile monetar, bugetar si fiscal", precum şi "o funcţie de monitorizare, inspecţie sau de reglementare legată, chiar şi ocazional, de exercitarea autorităţii publice în cazurile menţionate la literele (c), (d) si (e)". Cu toate acestea, acelaşi articol 13 impune expres că astfel de limitări să fie adoptate prin măsuri legislative.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, pe parcursul desfăşurării verificărilor, Agenţia poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice implicate, precum şi altor persoane juridice de drept public sau privat documentele şi informaţiile necesare întocmirii actului de constatare. Drept urmare, schimbul de informaţii se face în baza legii, fiind necesar în vederea îndeplinirii obligaţiilor legale ale instituţiilor implicate şi exercitarea atribuţiilor ce le revin.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 05 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 09 mai 2018, s-a admis în principiu recursul şi a fost stabilit termen de judecată la data de 13.11.2018.

6.2. Alte aspecte procesuale

La data de 31.01.2020, recurentul-reclamant a formulat o cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare în validitate şi în interpretare.

Intimatele ANAF, ANI şi AJFP Braşov au formulat puncte de vedere faţă de cererea de mai sus, prin care au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă/neîntemeiată.

Intimatul ONRC a formulat un punct de vedere faţă de cererea de mai sus, prin care a lăsat la aprecierea instanţei cererea formulată.

Prin încheierea de la data de 4.02.2020, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a CJUE în conformitate cu prev. art. 267 din Tratat, ca inadmisibilă, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Asupra admisibilităţii excepţiilor de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant cu privire la Protocolul nr. 18/SG/10.07.2008 de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi cu privire la Protocolul de cooperare încheiat Agenţia Naţională de Integritate - ANI şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF la data de 10 decembrie 2008

Excepţia de nelegalitate a actelor administrative este reglementată de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Mai întâi, se impune a se stabili dacă actele a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată în cauză sunt sau nu acte administrative individuale, deoarece numai acestea pot formula obiect al excepţiei de nelegalitate astfel cum este reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din analiza celor două protocoale a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată, se constată că acestea sunt acte bilaterale, pentru că sunt stabilite obligaţii pentru ambele părţi semnatare ale protocoalelor şi se consfinţeşte colaborarea dintre instituţii, efectele acestora producându-se numai faţă de părţile semnatare, scopul acestora fiind atingerea obiectivelor prevăzute de lege pentru Agenţia Naţională de Integritate.

De aceea, se poate susţine că, nefiind acte administrative cu caracter individual, ele nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţiile de nelegalitate invocate fiind astfel inadmisibile şi vor fi respinse.

Pe de altă parte, până la clasificarea între acte unilaterale şi acte bilaterale, se constată de către instanţa de recurs că aceste protocoale nu au un caracter de act administrativ.

Înalta Curte are în vedere faptul că, în general, se recunoaşte posibilitatea emiterii actului administrativ unilateral în comun de mai multe autorităţi publice, însă în această situaţie este vorba de o manifestare de voinţă concordantă exprimată în vederea executării ori a organizării executării legii şi nu de un acord de voinţă cu scopul de a da naştere, a modifica şi stinge drepturi şi obligaţii.

Astfel, cele două protocoale reprezintă acorduri de voinţă prin care cele două instituţii cosemnatare, în îndeplinirea obligaţiei legale de colaborare, stabilesc conţinutul obligaţiei şi al dreptului corelativ de furnizare a datelor menţionate în cuprinsul protocoalelor (informaţiile privind datele înregistrate în Registrul Comerţului computerizat, prin serviciul L. al ONRC; informaţii privind contribuabili persoane fizice şi persoane juridice-declaraţii de venit de orice tip, situaţii financiare ale diferitelor entităţi). Manifestarea lor de voinţă nu este în sensul emiterii unei manifestări de voinţă concordantă, ci manifestarea lor de voinţă are în vedere, pe de o parte, îndeplinirea obligaţiei de furnizare a datelor respective pentru realizarea obligaţiei de colaborare impusă în sarcina sa pentru ANAF şi ONRC, iar, pe de altă parte, pentru ANI realizarea dreptului de a primi datele sus menţionate.

Protocoalele încheiate în baza colaborării celor două autorităţi publice nu au calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind capabile prin ele însele să producă efecte juridice directe, ci sunt operaţiuni administrative premergătoare întocmirii unui act administrativ, întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată individual, nu este capabilă să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

În conformitate cu prevederile art. 5-11 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, protocoalele nu se publică, fiind acte interne de colaborare între două instituţii, A.N.A.F. şi C.N.A.S.

Astfel, este evident că Protocoalele în discuţie nu au caracter de acte administrative ce pot face obiectul excepţiei de nelegalitate, ci sunt acte interne al celor două instituţii având ca obiect un schimb de informaţii între cele două autorităţi.

În concluzie, constatând lipsa caracterului de acte administrative cu caracter individual, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii excepţiilor de nelegalitate şi va respinge, ca inadmisibile, excepţiile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât A..

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant şi a apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi

7.2.1. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la competenţa instanţei de fond de a soluţiona sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov pentru averea dobândită de recurentul-reclamant în perioada 26.08.2008 - 04.09.2010, înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În esenţă, prin acest motiv de casare, recurentul a invocat o aplicare retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, faţă de data intrării acesteia în vigoare.

În speţă, conform informaţiilor transmise de Consiliului Judeţean Braşov, recurentul a exercitat, în perioada 26.06.2008-01.07.2012, mandatul 2008-2012 de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Braşov şi în perioada 02.07.2012-18.12.2012, mandatul 2012-2016 de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Braşov.

În urma controlului efectuat în baza unei sesizări din oficiu, Agenţia Naţională de Integritate a constatat că o parte din averea dobândită de pârât împreună cu soţia sa nu poate fi justificată raportat la veniturile realizate de familia pârâtului în perioada controlată, existând, conform raportului de evaluare nr. x/30.06.2015 o diferenţă nejustificată de avere în cuantum de 197.545 RON.

Perioada supusă evaluării este situată între data validării mandatului de consilier judeţean a pârâtului (26.06.2008) şi data încheierii anului fiscal 2011 (31.12.201l).

Ca atare, recurentul pune în discuţie competenţa ANI de a evalua modificările patrimoniale intervenite în averea persoanelor care exercită funcţii/demnităţi publice (categorie din care face parte şi persoana cercetată) pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi art. 19 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare propriu-zisă este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996, dispoziţiile din acest act normativ fiind cele care guvernează raportul de drept material, iar cele din Legea nr. 176/2010 care guvernează raporturile procedurale. Ca urmare, nu se poate reţine o aplicare retroactivă a Legii nr. 176/2010, atâta timp cât evaluarea averii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 115/1996.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 176/2010, "dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele ale Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările .ulterioare, ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, ale C. proc. civ., ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,:cu:modificărileşi completările ulterioare, ale Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilităţi sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare prezentei legi şi Legii nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 176/2010, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control si a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată şi completată, astfel încât, pe lângă fiecare curte de apel a fost prevăzută funcţionarea unei comisii de cercetare a averilor.

Această concluzie reiese din dorinţa legiuitorului, exprimată foarte clar şi precis în dispoziţiile art. 32 şi art. 35 din Legea nr. 176/2010, în care s-a prevăzut că dispoziţiile acestei legi, care privesc competenţele Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua o evaluare administrativă, să fie completate cu prevederile Legii nr. 115/1996, în baza căreia, pe paliere mai largi şi cu instrumente mai complexe, Comisia de Cercetare a Averilor efectuează evaluarea averii persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010.

Ca urmare, Înalta Curte reţine că aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat constituţional, de către intimată, este nefondat.

În cauză, autoritatea intimată avea competenţa materială şi funcţională de a realiza activitatea de evaluare a modificărilor patrimoniale intervenite în averea recurentului, verificări începute de ANI la data de 17.06.2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Prin urmare întreaga perioadă s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au analizate şi încadrate din punct de vedere al dreptului material în prevederile Legii nr. 115/1996, în vigoare în întreaga perioadă supusă evaluării 2008-2011, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Pe de altă parte, critica legată de retroactivitatea Legii nr. 176/2010 a fost analizată de Curtea Constituţională în mai multe rânduri, fiind relevante sub acest aspect cele statuate prin Decizia nr. 333/2019 din 21 mai 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 25 şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010:

"23. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia aplicarea dispoziţiilor de lege criticate unor situaţii de conflict de interese săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010 contravine principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată netemeinicia acestei susţineri, având în vedere jurisprudenţa în materie.

24. Astfel, prin Decizia nr. 1.606 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012, şi Decizia nr. 309 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 4 august 2014, Curtea a observat că "dispoziţiile constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 ar fi trebuit să fie puse de acord cu Legea fundamentală până la data de 20 iunie 2010. În condiţiile în care Parlamentul nu a respectat acest termen, Legea nr. 176/2010 fiind publicată la data de 2 septembrie 2010 şi intrând în vigoare la data de 5 septembrie 2010, Curtea a constatat incidenţa prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1), potrivit cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...] nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei." Prin urmare, la data de 20 iunie 2010, dispoziţiile neconstituţionale din Legea nr. 144/2007 şi-au încetat efectele juridice, nemaiputându-se aplica, iar prevederile criticate din Legea nr. 176/2010 nu retroactivează, ele aplicându-se doar începând cu 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Curtea a mai reţinut că prevederile de lege criticate nu fac decât să reglementeze - pe cale legală - efectele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la actele efectuate în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în Monitorul Oficial al României, Partea I, acte care rămân valabile, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) teza finală din Constituţie, "De la data publicării, deciziile [...] au putere numai pentru viitor". Distinct de acestea, Curtea a constatat că normele cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 34 din Legea nr. 176/2010 clarifică situaţia verificărilor aflate în curs de desfăşurare la Agenţia Naţională de Integritate, a actelor şi lucrărilor efectuate în cadrul acesteia, a probelor administrate şi a actelor procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală, precum şi a declaraţiilor de avere şi de interese depuse, fără a putea fi considerate contrare, sub niciun aspect, principiului neretroactivităţii legii.

De asemenea, prin Decizia nr. 789 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 3 decembrie 2012, Curtea a reţinut că "a accepta susţinerea autorilor excepţiei în sensul că toate cercetările cu privire la averile, conflictele de interese şi stările de incompatibilitate, efectuate în temeiul prevederilor Legii nr. 144/2007, declarate neconstituţionale, au devenit, la rândul lor, neconstituţionale, înseamnă a conferi efecte retroactive deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce, în raport cu art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, este de neconceput."

25. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanţei judecătoreşti, care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale incidente în materie, astfel încât soluţia pronunţată să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii, protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015, Decizia nr. 114 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 13 mai 2016, şi Decizia nr. 774 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 16 martie 2017)."

Deşi această decizie analizează în concret aspecte legate de conflictul de interese/de incompatibilitate, dispoziţiile sale sunt perfect valabile şi în ceea ce priveşte procedura de constatare a dobândirii ilicite a averii.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010, scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de mere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

Potrivit art. 11 alin. (1) din actul normativ amintit, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi, cea de evaluare a conflictelor de interese/şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Prin urmare, se constată că intenţia reală a legiuitorului a fost necesitatea verificării averii persoanelor, atât pe durata exercitării funcţiilor prevăzute la art. 1 din legea nr. 176/2010, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Astfel, rezultă faptul că, Agenţia Naţională de Integritate este competentă să evalueze modificările patrimoniale intervenite în averea persoanelor care exercită funcţii/demnităţi publice (categorie din care face parte şi persoana cercetată) evaluarea cuprinzând întreaga perioadă în care respectivele funcţii/demnităţi sunt exercitate, iar această activitate poate fi declanşată oricând în perioada exercitării lor sau în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Ca urmare, aplicând dispoziţiile menţionate anterior la speţa de faţă, rezultă în mod evident competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a evalua modificările patrimoniale intervenite în averea recurentului, începând cu anul 2008 (data alegerii în funcţia publică de consilier judeţean) şi până la data de 31.12.2011 (data încheierii anului fiscal 2011). Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

7.2.2. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material privind evaluarea şi controlul asupra dobândirii averii, care trebuie să vizeze întreaga perioadă a mandatului în cauză (2008-2012), şi nu doar perioada stabilită arbitrar de Agenţia Naţională de Integritate şi, ulterior, de către Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Braşov, şi anume, de la 26.06.2008 până la data încheierii anului fiscal 2011 (31.12.2011).

Înalta Curte constată că sesizarea care stă la baza controlului ANI a fost făcută din oficiu, ca urmare a publicării pe internet a unui articol de presă,la data de 17.06.2011.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că, întrucât acesta a îndeplinit funcţia de consilier judeţean în mandatul 2008-2012, verificarea ANI privind modul dobândirii averii trebuie să fie făcută pe o perioadă identică cu durata acestui mandat, ceea ce critică recurentul fiind nu momentul de început, ci momentul de final al verificărilor (31.12.2011, în loc de iunie 2012, finalul mandatului).

Intimata-pârâtă a susţinut că a avut în vedere perioada 26.06.2008-31.12.2011, justificând aceasta prin aceea că anul 2011 a fost ultimul an fiscal încheiat la data solicitării datelor de la Administraţia Finanţelor Publice Făgăraş (02.07.2012), şi deci ultimul an pentru care aceasta instituţie a avut posibilitatea de a deţine informaţii. Ca urmare, era imposibil ca la data declanşării evaluării -17.06.2011 - inspectorul de integritate să solicite şi să primească informaţii privind situaţia fiscală a recurentului pentru anul fiscal 2012-care s-ar fi încheiat abia la data de 31.12.2012.

Intimata a mai arătat că, în cazul procedurii de evaluare a averilor, verificările se fac ţinând cont de ultimul an fiscal.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, intimata procedând în mod corect la evaluarea averii în raport de intrările şi ieşirile patrimoniale din perioada 2008-31.12.2011, faţă de momentul sesizării (17.06.2011) şi faţă de argumentul logic legat de necesitatea ca evaluarea să aibă în vedere elementele patrimoniale reale de la data controlului, iar nu eventuale mişcări patrimoniale efectuate ulterior acestui control.

De asemenea, este corect şi argumentul legat de împrejurarea că nu există nicio prevedere legală care sa oblige ANI sa verifice întreaga perioada a mandatului de consilier judeţean, astfel că nu se poate imputa o nerespectare a legii de către intimată sau o aplicare greşită a legii de către prima instanţă.

În fine, este de reţinut şi argumentul legat de practica administrativă a intimatei, care a arătat că, în mod constant, verificările se fac ţinând cont de ultimul an fiscal raportat la data sesizării, tocmai pentru a asigura caracterul obiectiv al rezultatului verificărilor.

7.2.3. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material privind răspunderea administrativă în materia dobândirii averii, care este consacrată prin Legea nr. 176/2010 şi nu poate retroactiva pentru situaţia juridică a dobândirii averii anterioară momentului intrării ei în vigoare (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În esenţă, recurentul a susţinut că nu poate răspunde juridic pentru o abatere administrativă consacrată ulterior dobândirii averii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs decurge ca şi susţineri din cele invocate de către recurent în cadrul primului motiv de recurs, referitor la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, faţă de data intrării acesteia în vigoare şi faţă de perioada mandatului reclamantului (2008-2012).

Cum în mod similar s-a statuat la punctul 7.2.1. din prezentele considerente, activitatea de evaluare propriu-zisă este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996, dispoziţiile din acest act normativ fiind cele care guvernează raportul de drept material, iar Legea nr. 176/2010 este cea care guvernează dispoziţiile procedurale aplicabile.

Cu alte cuvinte, abaterea administrativă e consacrată prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, în timp ce procedura administrativă concretă de verificare şi constatare a acesteia a fost reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 176/2010.

Ca urmare, nu se poate reţine o aplicare retroactivă a normelor de drept material privind răspunderea administrativă în materia dobândirii averii, atâta timp cât evaluarea averii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 115/1996. Înalta Curte are în vedere toate considerentele expuse la punctul 7.2.1. din prezenta decizie, care se aplică în egală măsură şi acestui motiv de recurs, care este, astfel, nefondat.

7.2.4. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material privind prezumţia constituţională a dobândirii licite a averii, care nu poate fi răsturnată pe bază de "suspiciuni", aşa cum a procedat instanţa de fond, precum şi a normelor referitoare la ascultarea "în mod obligatoriu" a persoanelor care au dobândit bunuri de la persoana cercetată; motivul de recurs referitor la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului, în sensul că sentinţa a avut în vedere suspiciuni, deci împrejurări de fapt nedovedite, Înalta Curte constată că deşi aparent această susţinere ar anticipa o verificare a temeiniciei sentinţei, se impune analizarea ei din perspectiva verificării corectei aplicări a legii la situaţia de fapt reţinută deja de prima instanţă.

Or, un prim motiv pentru care recurentul susţine că prima instanţă a avut în vedere simple suspiciuni este acela că nu a determinat cu ce sumă de bani în numerar a intrat familia A. în perioada evaluată, aceasta putând fi sursa cheltuielilor neacoperite de venituri reţinute prin sentinţa recurată. Recurentul a arătat că a anexat recursului înscrisurile doveditoare privind sume de bani dobândite în numerar anterior datei de 26.08.2008, în baza unui contract de vânzare-cumpărare de mijloace fixe, în sumă totală de 195.229 RON.

Astfel, a depus în recurs contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.12.2006 încheiat cu S.C. B. S.R.L., având ca obiect aparat analiză, emiţător TV, instalaţie pasteurizare, vană pasteurizare şi vas aluminiu, în valoare totală de 195 229 RON. A depus de asemenea, ataşat recursului 9 chitanţe atestând plata a câte 20 000 RON fiecare şi a unei chitanţe atestând plata sumei de 15 229 RON, datând din perioada ianuarie- octombrie 2007.

Înalta Curte constată că acest fapt (existenţa unui contract de vânzare-cumpărare de mijloace fixe, în sumă totală de 195.229 RON) a fost invocat pentru prima oară direct în recurs, aspect incompatibil cu procedura de judecare a recursului, ce permite invocarea doar a aspectelor de drept referitoare la greşita aplicare a legii de către prima instanţă.

Pe de altă parte, aşa cum s-a constatat deja de către prima instanţă, susţinerile recurentului referitoare la raportul juridic cu această societate în urma căruia ar fi dobândit sume de bani au fost contradictorii:

- în faţa ANI, s-a invocat faptul că soţia persoanei evaluate a încasat în numerar de la S.C. B. S.R.L. suma de 32 988 RON, reprezentând restituirea împrumutului acordat acestei societăţi, fără a se depune şi dovezi în acest sens;

- deşi în faţa Agenţiei pârâtul a susţinut că a beneficiat de restituirea unor împrumuturi de către S.C. Ebola S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., justificarea oferită în faţa Comisiei şi respectiv în faţa instanţei este cu totul alta, respectiv pârâtul a susţinut că în realitate restituirea împrumuturilor făcută de cele două societăţi comerciale ar fi operat în tranşe, dar după împlinirea datei de 31.12.2011, deci în afara perioadei supusă evaluării, şi că de fapt a dobândit venituri urmare a vânzării a două bunuri mobile, respectiv autoturism I. şi macara J., preţul vânzării pentru ambele bunuri fiind de 325.000 RON;

- în faţa instanţei de recurs, a susţinut că a dobândit în numerar anterior datei de 26.08.2008, sumă totală de 195.229 RON, în baza unui contract de vânzare-cumpărare de mijloace fixe nr. 1/15.12.2006 încheiat cu S.C. B. S.R.L., având ca obiect aparat analiză, emiţător TV, instalaţie pasteurizare, vană pasteurizare şi vas aluminiu, conform chitanţelor ataşate.

Înalta Curte constată că aspectul esenţial în cauză este dovedirea împrejurării că recurentul a încasat sume de bani anterior datei achiziţionării terenului situat în localitatea Ghimbav, potrivit contractului de vânzare - cumpărare nr. x/12.11.2008, căci numai astfel s-ar face dovada caracterului licit al sumei de 175.854 RON care a fost folosită la achiziţionarea bunului, în condiţiile în care veniturile realizate în anul 2008, respectiv 23.309 RON, nu ar explica posibilitatea dobândirii licite a acestui bun.

Or, dincolo de imposibilitatea invocării unor fapte noi direct în faza procesuală a recursului (faţă de prev. art. 494 raportat la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.), Înalta Curte constată că cele invocate de recurent în recurs nu pot pune sub îndoială corecta aplicare a legii de către prima instanţă, raportat la probele administrate în faţa acesteia.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de biletele la ordin, Înalta Curte constată că nu se aduc critici concrete legate de raţionamentul instanţei, care a statuat că deşi în cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare înfăţişat de pârât se stipulează că modalitatea de plată convenită este plata în numerar, iar în vederea garantării plăţii se vor emite patru bilete la ordin, fiecare în valoare de 81.250 RON, scadente la următoarele date: 15.112008, 15.12.2008, 15.01.2009 şi respectiv 15.08.2009, aceste menţiuni din cuprinsul contractului vin în contradicţie cu extrasul din registrul de casă, prin care se tinde a se dovedi că la data de 15.10.2008, chiar data încheierii contractului, s-a încasat suma de 250.000 RON. Recurentul invocă faptul că, din cauza omisiunii instanţei de a cere lămuriri pe acest aspect, nu a putut preciza faptul că, imediat ce preţul a fost achitat parţial, biletele la ordin corespunzătoare preţului parţial achitat au fost returnate cumpărătorului, aspect ce se doreşte a fi dovedit prin procesul-verbal de predare -primire din 16.10.2008.

Înalta Curte constată că o asemenea împrejurare nu poate duce la concluzia unei greşite aplicări a legii de către prima instanţă, cât timp recurentul avea obligaţia de a asigura logica şi corectitudinea propriilor susţineri, iar invocarea cu întârziere a acestui fapt nou (restituirea parţială a biletelor la ordin) nu se justifică din această perspectivă; pe de altă parte, cât timp nu a fost răsturnată susţinerea primei instanţei, în sensul că actul translativ de proprietate nu are dată certă, acest înscris depus în recurs nu poate duce la concluzia greşitei aplicări a legii.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de automacara, recurentul a depus în recurs contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.12.2005 încheiat cu S.C. M. S.A., având ca obiect automacaraua, pentru preţul de 50 000 RON. Înalta Curte constată că depunerea acestui înscris nou în recurs nu este de natură să înlăture corectitudinea raţionamentului primei instanţe, în privinţa provenienţei bunului, respectiv a modalităţii în care acest bun a intrat în patrimoniul pârâtului. Astfel, pârâtul susţine că ar fi dobândit acest bun de la o persoană fizică, numitul N., bunul fiind inclus la acea vreme într-o masă de alte bunuri casate ce proveneau de la S.C. M. S.R.L., că practic a achiziţionat bunul la preţ de fier vechi şi prin simpla montare a unei piese a devenit funcţional şi cu o valoare de piaţă de aproximativ 80.000 euro (faţă de cursul BNR pentru data de 15.10.2008, respectiv 3,786 RON). În mod corect a înlăturat prima instanţă aceste susţineri, înscrisul nou nepurtând dată certă şi neîncadrându-se în succesiunea logică a susţinerilor anterioare ale recurentului.

Astfel, acest motiv de casare este nefondat, prima instanţă realizând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii primei instanţe, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce au fost deja verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

De asemenea, invocarea unei greşite evaluări a probatoriului administrat nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prev. de art. 488 din C. proc. civ., reprezentând o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate, ce nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.

Astfel, invocarea greşitei aplicări a prev. art. 102 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 176/2010, reprezintă în esenţă invocarea unei greşite evaluări a probatoriului de către prima instanţă; prevederile articolului menţionat au fost respectate, persoanele avute în vedere de text fiind ascultate; modalitatea de evaluare a celor declarate de aceste persoane intră sub incidenţa regulilor de evaluare a probatoriului, aspect care scapă controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs.

7.2.5. Motivul de recurs privind încălcarea normelor de drept material din legislaţia Uniunii Europene referitoare la protecţia datelor cu caracter personal (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

În esenţă, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a averii, prevăzută de Legea nr. 176/2010, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Smaranda Bara şi alţii.

Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanţii din litigiul principal au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o acţiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a administraţiei publice a unui stat membru al unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administraţiei publice. (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Casă Naţionale de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF). Aceştia au susţinut că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor prealabilă.

Din decizia de trimitere, reiese că entităţile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr. 95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanţa de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise aceste date.

În această cauză, Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, în ceea ce priveşte situaţia recurentului, Înalta Curte constată că Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării în cazul reclamantului, urmând paşii procedurali impuşi de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.

Astfel, recurentul a fost informat, ca urmare a demarării activităţii de evaluare, prin adresele nr. x/29.06.2011 si nr. x, cu privire la faptul că s-a declanşat evaluarea respectării regimului juridic al conflictelor de interese, fiind înştiinţat şi de faptul că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, solicitându-i-se şi depunerea unui punct de vedere, în scris sau personal.

Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 176/2070 conţine prevederi exprese în acest sens, informările persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorii pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea directă a normei unionale, atâta timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care să reglementeze respectiva situaţie.

Trebuie făcută distincţia între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) şi actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr. 176/2010). Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, ceea ce este reglementat prin protocoale fiind doar procedurile administrative pe care această transmitere o implică. Situaţia este semnificativ diferită faţa de cea expusă Curţii Europene de către doamna Smaranda Bara şi alţii, care supuneau atenţiei o serie de norme cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.

Pe de altă parte, esenţa celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o parte, definiţia informaţiilor transmisibile şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul Protocolului, care nu fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanţilor din litigiul principal informaţiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c din directivă, respectiv identitatea operatorului, scopul prelucrării, orice alte informaţii suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă a datelor (respectiv categoriile de date în cauză şi existenţa dreptului de acces la datele care o privesc şi de rectificare a datelor cu caracter personal).

În esenţă, s-a reţinut că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, ceea ce face diferenţa de esenţă între prev. art. 315 din Legea nr. 95/2006 şi art. 15 din Legea nr. 176/2010 este reglementarea specifică din ultimul act normativ, care prevede în conţinutul art. 13 următoarele:

"(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

O asemenea prevedere referitoare la informarea persoanei controlate nu exista în conţinutul legii nr. 95/2006. În plus, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 asigură o mai mare detaliere a informaţiilor şi a modului de transmitere a acestora, comparativ cu textul art. 315 din Legea nr. 95/2006.

Ca urmare, nu se regăseşte ipoteza identică din contextul pronunţării hotârârii în Cauza C-201/14, pentru a fi transpuse direct considerentele acesteia în cauza de faţă, motivul de recurs fiind nefondat.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii excepţiilor de nelegalitate.

Respinge, ca inadmisibile, excepţiile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât A..

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei nr. 23/2016 din 18 februarie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2020.