Judicial salaries dispute: Ministry of Justice excluded as direct debtor for wage differences due to its role as main credit allocator rather than employer in the magistrates' sui generis employment relationship

Asupra cererii de completare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.04.2016, reclamanţii A., B., C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea parţială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizaţiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călăraşi judecătorului care are aceeaşi vechime în funcţie, în muncă, clasa şi gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenţei de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferenţa între indemnizaţia brută lunară acordată lor şi cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

A fost anulat în parte Ordinul MJ nr. 4126/C/11.12.2015 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei, respectiv în partea ce îi priveşte pe reclamanţi.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită pentru reclamanţi ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu aplicarea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, nivelul maxim de salarizare ce va fi avut în vedere de pârât, în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme, fiind cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 şi în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016.

A fost respinsă în rest acţiunea principală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei şi reclamanţii au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a apreciat de către recurentul-pârât că reclamanţii au beneficiat de indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută de legislaţia privind salarizarea magistraţilor, drepturile salariale ale acestora fiind calculate şi acordate în mod corect, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie care s-au succedat în timp.

în sens contrar celor reţinute de prima instanţă, s-a susţinut că începând cu data de 01 ianuarie 2010 modalitatea de calcul a salariilor personalului în cauză s-a realizat potrivit Anexei nr. VI/1, rezultând că la stabilirea salariilor acestei categorii profesionale nu sunt avute în vedere majorările de 5%, 2% şi respectiv 11% acordate conform O.G nr. 10/2007 prin hotărâri judecătoreşti.

S-a arătat că potrivit art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 330/2009 sunt neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor privind stabilirea indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în calcul a majorărilor de 2%, 5% şi 11%, deoarece modalitatea de calcul a salariilor începând cu data de 12.11.2009, se realizează potrivit Anexei VI din Legea nr. 330/2009.

Totodată s-a arătat că pentru perioada 1.08.2016 -1.10.2016 indemnizaţia de încadrare se calculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,82 RON care include toate majorările acordate, inclusiv cele de 2, 5 şi 11 %.

Astfel încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiţiei de a emite ordine prin care să le fie recalculată indemnizaţia de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON de la data de 1.12.2015, chiar dacă aceştia deţineau hotărâri judecătoreşti prin care li s-au acordat majorările salariale de 18%, deoarece la data de 1.12.2015 nu existau indemnizaţii de încadrare majorate care erau efectiv in plată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecarea pe fond a cauzei, doar în ceea ce priveşte cererea accesorie, cu consecinţa admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale restante, urmând ca, prin noul ordin de salarizare individuală ce va fi emis conform hotărârii instanţei, să le fie stabilite şi drepturile salariale cuvenite începând cu data de 09.05.2015 şi până la 01.12.2015, în baza cărora se vor determina diferenţele de drepturi salariale pentru această perioadă, precum şi la plata diferenţelor de drepturi salariale calculate pentru fiecare dintre reclamanţi pe perioada 09.04.2015 - 01.12.2015, actualizate cu rata inflaţiei, la care se adaugă şi dobânda legală pe aceeaşi perioadă, prin asigurarea de către pârât a fondurilor băneşti necesare plăţii efective.

Au considerat recurenţii - reclamanţi ca nelegală hotărârea primei instanţe, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat că prima instanţă nu a motivat în drept soluţia de respingere a cererii privind recunoaşterea dreptului la plata diferenţelor, susţinând că anterior plăţii diferenţelor de drepturi salariale, instanţa trebuia să constate existenţa dreptului la plata unor indemnizaţii brute lunare pentru perioada 9.04.2015-01.12.2015 potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON.

S-a mai arătat că judecătorul nu are raporturi de muncă în baza unui contract de muncă, ci desfăşoară activitate profesională în baza decretului de numire în funcţie emis de Preşedintele României, astfel că Ministerul Justiţiei nu are calitate de angajator al judecătorului, ci este ordonatorul principal de credite şi aprobă bugetele instanţelor. Ministerul emite actul administrativ de salarizare care este adus la îndeplinire de ordonatorii secundari şi terţiari ce credite.

Au susţinut că Tribunalul Călăraşi şi Curtea de Apel Bucureşti au calitatea de ordonatori terţiari şi secundari de credite, calitate care nu se confundă cu cea de angajator, cum greşit reţine instanţa in considerentele hotărârii.

În fine, s-a apreciat că anterior plăţii diferenţelor de drepturi salariale, instanţa trebuia să constate existenţa dreptului reclamanţilor la plata unor indemnizaţii brute lunare pentru perioada 09.04.2015-01.12.2015, potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, calculate cu valoarea sectorială de 405 RON, iar, în baza drepturilor stabilite de pârât prin ordinele individuale de salarizare urmează să fie determinate diferenţele de drepturi salariale, calculele urmând să fie făcute de ordonatorul terţiar de credite.

În concluzie, s-a considerat că hotărârea de respingere nu este motivată, fiind incident motivul de casare prevăzut de eart. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

4. Procedura de soluţionare a recursului

Prin Rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului la data de 5 noiembrie 2019, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, prin care s-a stabilit că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sesizare privind completarea deciziei nr. 5312 din data de 5 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal constată, in raport de situaţia expusă, că din eroare intanţa a omis a se pronunţa asupra recursului formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind indeplinite condiţiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ.

Prin cererea de chemare in judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea parţială a Ordinului nr. 4126/C/2015 emis de pârât, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, pe numele lor, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în materia salarizării, indemnizaţiile de încadrare lunare urmând a fi stabilite în acord cu art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de nivelul maxim de salarizare plătit la nivelul Tribunalului Călăraşi judecătorului care are aceeaşi vechime în funcţie, în muncă, clasa şi gradul profesional, obligarea pârâtului la plata diferenţei de drepturi salariale începând cu data de 09.04.2015, respectiv diferenţa între indemnizaţia brută lunară acordată lor şi cea de care ar fi trebuit să beneficieze prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă.

Printr-un motivele de recurs circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea sentinţei atacate, apreciind recurenţii că instanţa trebuia să constate existenţa dreptului la plata unor indemnizaţii lunare pentru perioada 9.04.2015-01.12.2015, calculate la o valoare sectorială de 405 RON.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că prima instanţă a dispus, in conformitate cu obiectul cererii de chemare in judecată obligarea pârâtului să emită ordine de încadrare salarială, cu aplicarea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, la nivelul maxim de salarizare prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 şi în sensul celor statuate prin Decizia nr. 23/26.09.2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016.

In ceea ce priveşte cererea accesorie, privind plata diferenţelor de drepturi salariale calculate pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 9.04.2015 (perioada 9.04.2015 -01.12.2015 precizată prin motivele de recurs), in mod corect prima instanţă a constatat că Ministerul Justiţie nu are calitatea de debitor al acestei obligaţii.

Astfel, atribuţia ministrului justiţiei este a stabili indemnizaţia de încadrare concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a asigura fondurile necesare, în confomitate cu dispoziţiile art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi nu a de a efectua plata in concret a diferenţelor salariale.

Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia pronunţată in recurs in interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, că magistraţii constituie o categorie specială de personal care işi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis. Părţi in raportul de muncă sunt, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe şi parchete de pe lângă acestea.

Raportul obligaţional privind plata drepturilor salariale ale reclamanţilor este stabilit intre aceştia şi instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, in timp ce Ministerul Justiţie este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002.

Raportul juridic este născut între reclamanţii judecători în cadrul tribunalului, pe de o parte, şi Ministerul Justiţiei (emitentul ordinelor de salarizare) şi tribunalul, în calitate de ordonator de credite şi eventual debitor al plăţii drepturilor salariale, potrivit art. 36 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

In acest sens sunt relevante şi considerentele Hotărârii nr. 13/2016 pronunţată în Recurs în interesul legii, prin care s-a apreciat că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale.

Având în vedere calitatea de ordonator de credite a tribunalului, reclamanţii nu pot justifica chemarea în judecată a ministerului în calitate de ordonator principal, nici ca o garanţie a executării obligaţiei de plată.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al motivului de recurs ce vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale rezultate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

In temeiul art. 444 din C. proc. civ., Înalta Curte va admitere cererea de completare a hotărârii;

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite sesizarea privind completarea deciziei nr. 5312 din data de 5 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

In temeiul art. 444 din C. proc. civ. dispune completarea hotărârii în sensul că:

"Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi B., A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 110 din 19 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2020.