Insurer's subrogated recourse deemed insurance claim; 450,000 RON cap applies per claim, annulling Fund's rejection and remanding re-examination

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 23.08.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4125/13.02.2017 şi admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3268 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acţiunii şi anularea deciziei nr. 412513.02.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În motivarea recursului arată că, întrucât prin sentinţa civilă nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei Societatea de B. S.A., prin cererea nr. x/13.02.2017, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraţilor plata sumei de 27.019,63 RON, reprezentând despăgubirea achitată asiguratului CASCO, în urma evenimentului rutier din data de 14.07.2015.

Prin decizia nr. 4125/13.02.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată, cu motivarea că recurenta-reclamantă reprezintă un unic creditor de asigurare pentru toate creanţele pe care le deţine faţă de societatea de asigurare în faliment, apreciind că s-a atins plafonul de 450.000 RON instituit de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, prin achitarea altor creanţe aceleiaşi recurente.

Recurenta-reclamantă susţine că, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, hotarârea instanţei de fond este nelegală, întrucât nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare.

Precizează că intimatul-pârât nu i-a negat dreptul de garantare a plăţii despăgubirii, dar l-a plafonat la suma de 450.000 RON, deşi în aprecierea noţiunii de contract de asigurare se impune a se reţine izvorul primar al despăgubirii, reprezentat de contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contractul RCA), încheiat între Societatea de B. S.A. cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă (contractul CASCO), încheiat între recurentă şi persoana păgubită.

Consideră că sunt lipsite de relevanţă susţinerile privind natura proprie a dreptului de regres şi scopul final în recuperarea sumelor, acela de a obţine profit şi nu de despăgubire, câtă vreme temeiul despăgubirilor îl constituie contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie auto, în care Societatea de B. S.A. figurează ca debitor.

Mai arată că, în fapt, calitatea de unic creditor în procedura insolvenţei nu o poate atrage şi pe aceea de unic creditor în raporturile cu FGA, în condiţiile în care doar din punct de vedere organizatoric societatea apare înscrisă o singură dată pentru creanţele pe care le are împotriva societăţii aflate în faliment, această calitate de unic creditor în cadrul procedurii falimentului neputând fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

Susţine că nici distincţia creditor - creanţă de asigurare nu este de natură a considera că recurenta este un singur creditor de asigurare şi că atât creanţele de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, şi anume contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Referitor la regimul juridic, arată că în cazul subrogaţiei legale a asigurătorului nu suntem în prezenţa unui regim juridic derogatoriu de la efectele subrogaţiei din dreptul comun, fiind o modalitate de transmitere a creanţelor şi nu de transformare a acestora, iar natura juridică a subrogaţiei legale nu permite contopirea creanţelor rezultate din subrogaţie în patrimoniul solvens-ului, ci subrogarea societăţii noastre în drepturile mai multor creditori nu presupune o contopire a tuturor acestor calităţi în persoana recurentei, cu rezultatul creării unui singur creditor de asigurare.

Consideră că interpretarea propusă de FGA este lipsită de temei legal, fiind nejustificat de restrictivă şi că tot în mod greşit acesta a susţinut că societăţile de asigurare au ca obiectiv obţinerea de profit, că aceasta nu preia funcţia unui asigurător şi că riscurile asigurate nu sunt obligaţii proprii.

De asemenea, apreciază că în mod greşit instanţa de fond a stabilit aplicabilitatea în speţă a soluţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Dumitru Daniel Dumitru ş.a. c. României (Decizia de inadmisibilitate nr. 57265/08 din 4 septembrie 2012), după cum nu sunt aplicabile nici cauza Koprinavori c. Bulgariei (hotărârea din 15 ianuarie 2009) sau cauza Preda şi alţii c. României (hotărârea din 29 aprilie 2014). 4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4125/13.02.2017 şi admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Se reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantă.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este greşită şi apreciază că sunt fondate criticile recurentei-reclamante, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greşită sub acest aspect, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de S.C. A. S.A. şi va anula Decizia nr. 4125/13.02.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate de reclamantă şi va respinge în rest acţiunea.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, având în vedere că intimatul-pârât a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON în recurs, precum şi cheltuielile de judecată de la fond, iar în urma rejudecării acţiunii de către instanţa de recurs, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3268 din 22 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de S.C. A. S.A.

Anulează Decizia nr. 4125/13.02.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/22.12.2015 formulate de reclamantă.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2020.