Autonomous contestability of tax authority’s internal risk classification addressing administrative inquiries vs. substantive VAT refund decisions

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.04.2017 reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ coroborat cu art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi art. 194 din C. proc. civ., a solicitat următoarele:

1. Anularea Adresei nr. x/10.01.2017 prin intermediul căreia a fost soluţionată contestaţia fiscală formulată de către Societate şi înregistrată la DGAMC sub nr. x/25.11.2016;

2. Anularea Adresei nr. x/19.10.2016 prin intermediul căreia a fost soluţionată cererea formulată de către Societate având ca obiect comunicarea motivelor care au stat la baza modificării gradului de risc fiscal şi a actului în baza căruia a fost operată această modificare, înregistrată la DGAMC sub nr. x/12.09.2016;

3. Obligarea DGAMC la comunicarea către Societate a categoriei de risc fiscal în care aceasta a fost încadrată începând cu 01.01.2015 până în prezent, şi dacă aceasta a suferit modificări în acest interval, în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea plăţii de penalităţi în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004;

4. Obligarea DGAMC la comunicarea către Societate a motivului/motivelor care au stat la baza modificării gradului de risc, precum şi a actului în baza căruia a fost operată respectiva modificare, în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea plăţii de penalităţi în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004;

5. Obligarea DGAMC la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4317 pronunţată la 14 noiembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele de cerere nr. x şi 2 şi a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile, a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că deşi demersul judiciar realizat de reclamantă sub aspectul capetelor 1 şi 2 ale cererii introductive vizează anularea adreselor de răspuns şi de soluţionare a contestaţiei ca urmare a solicitărilor administrative formulate de reclamantă în privinţa comunicării actului administrativ care a determinat modificarea categoriei de risc fiscal, a motivelor care au determinat această modificare, cât şi situaţia modificărilor situaţiei de risc în care s-a aflat reclamanta începând cu perioada indicată-01.01.2015, totuşi aceste adrese nu reprezintă acte administrative în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (1) pct. 1 din legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci răspunsuri la solicitările adresate pe cale administrativă de reclamantă în sensul menţionat anterior, nefiind expresia voinţei autorităţii publice pârâte ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale şi producătoare de efecte juridice autonome.

Din aceeaşi perspectivă s-a constatat că potrivit disp. art. 268 şi urm. din Legea nr. 207/2015 şi art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, obiectul unui litigiu în contenciosul administrativ fiscal îl poate constitui fie actul administrativ tipic în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, fie cel asimilat, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, fie un act administrativ fiscal în sensul prevederilor Legii nr. 207/2015 enunţate anterior.

Totodată încadrarea reclamantei într-o categorie sau alta de risc fiscal se poate contesta însă nu în mod autonom, ci numai odată cu acţiunea având ca obiect contestarea legalităţii fie a unei decizii de impunere suplimentară a TVA-ului în sarcina reclamantei, fie a unui refuz expres sau tacit al acesteia de a soluţiona cererile de rambursare a valorii TVA-ului formulate de către reclamantă, în cadrul căreia să poată solicita şi nelegalitatea întârzierii în verificarea cererii de decont cu sume negative determinată de o eventuală încadrare eronată a reclamantei în categoria de risc fiscal mare fără a avea o justificare legală şi faptică în acest sens. S-a mai arătat că, deşi potrivit disp. art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 207/2015 "analiza de risc este activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală;", totuşi procedura administrativă de analizare a riscului fiscal al contribuabililor şi rezultatul final al acestei proceduri nu poate fi concretizat într-un act administrativ sau administrativ fiscal distinct, în condiţiile în care acesta nu produce în mod direct efecte juridice asupra situaţiei fiscale a contribuabilului, ci numai prin coroborare cu o eventuală decizie de impunere suplimentare sau prin respingerea cererilor de rambursare a TVA-ului din deconturile cu sume negative, respectiv prin amânarea soluţionării acestora prin necesitatea efectuării unei inspecţii fiscale anticipate, iar nu ulterioare, situaţie în care contribuabilul poate contesta legalitatea încadrării într-o categorie de risc fiscal defavorabilă odată cu actul administrativ fiscal vătămător conform distincţiilor menţionate anterior.

Curtea a mai constatat că demersul judiciar al reclamantei priveşte şi refuzul pârâtei de a comunica actul administrativ de modificare a situaţiei de risc fiscal şi a motivelor care au determinat această modificare, respectiv modificările situaţiei de risc fiscal în privinţa reclamantei din data de 01.01.2015.

Sub acest aspect, s-a reţinut că pârâta a comunicat aceste informaţii şi relaţii solicitate pe calea petiţiei adresată acesteia de către reclamantă prin adresa emisă sub nr. x/24.10.2016 (înregistrată şi sub nr. x/19.10.2016)-fila x şi adresa emisă sub nr. x/10.01.2017-fila x, dar şi prin ataşarea în prezenta cauză atât a referatului menţionat anterior, precum şi a înscrisurilor care au stat la baza întocmirii acestuia, documente care au fost comunicate reclamantei şi din care rezultă atât motivele care au determinat schimbarea categoriei de risc fiscal în privinţa, data acestor schimbări şi modalitatea concretă prin care s-a realizat această încadrare în risc fiscal a reclamantei(înscrisuri ataşate la filele nr. x, respectiv nr. 66-73), date şi informaţii care asigură pe deplin dreptul reclamantei la cunoaşterea situaţiei sale fiscale şi efectuarea demersurilor administrative corespunzătoare acesteia.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile 4317 pronunţată la 14 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- susţinerile organelor fiscale cât şi ale instanţei de fond conform cărora Adresa nr. x/10.01.2017 şi Adresa nr. x/19.10.2016 nu reprezintă acte administrativ fiscale în sensul art. 46 din Codul de procedură fiscală şi a art. 1 din Legea nr. 554/2004 sunt nelegale. Se apreciază că "orice" răspuns dat de organele fiscale ca urmare a soluţionării unei cereri se impune a fi calificat ca act administrativ, indiferent de menţiunile din cuprinsul acestuia, de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală etc., pentru a-i acorda contribuabilului posibilitatea de exercitare a căii de atac împotriva unor eventuale concluzii nelegale din cuprinsul său.

Un raţionament contrar, ar echivala cu acordarea posibilităţii organelor fiscale de a soluţiona cererile "definitiv" privându-l în acest fel pe contribuabil de dreptul de a formula contestaţie, respectiv cerere de chemare în judecată împotriva eventualelor concluzii "nelegale" ale organului care soluţionează cererea.

- netemeinicia susţinerilor instanţei de fond cu privire la posibilitatea de contestare a gradului de risc fiscal în cadrul unei contestaţii/acţiuni ce are ca obiect anularea unei decizii de impunere sau refuzul de soluţionare a cererilor de rambursare de TVA. Art. 269 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală menţionează că:

"Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat". Posibilitatea de contestare a modificării gradului de risc fiscal în cadrul unei acţiuni ce are ca obiect anularea unei decizii de impunere sau a unei acţiuni ce are ca obiect refuzul expres sau tacit al organelor fiscale de a soluţiona o cerere de rambursare a TVA, este condiţionată de menţiunea expresă din cuprinsul Deciziei de impunere sau al refuzului expres al organelor fiscale, a gradului de risc fiscal, precum şi a motivelor/cauzelor care au determinat modificarea acestuia.

- deşi instanţa de fond constată că referatul prin care se modifică gradul de risc fiscal al societăţii constituie o operaţiune administrativă, totuşi apreciază că aceasta nu produce consecinţe directe asupra stabilirii unei creanţe fiscale şi prin urmare poate fi contestat doar în cadrul unei contestaţii/cererii de chemare în judecată ce are ca obiect anularea unei decizii de impunere sau a unui refuz de rambursare a TVA-ului solicitat.

De altfel, în cazul în care referatul nu ar reprezenta un act administrativ fiscal în sens strict, cu siguranţă acesta poate fi considerat un act administrativ fiscal asimilat, fiind în situaţia unei operaţiuni administrative - schimbarea gradului de risc fiscal - ce îmbracă forma unui înscris şi care produce efecte juridice vătămătoare prin el însuşi, generând un caracter detaşabil al acestuia, astfel încât devine contestabil în contenciosul administrativ fiscal - prin intermediul referatului s-a modificat gradul de risc al societăţii cu consecinţa modificării procedurii de soluţionare a deconturilor de TVA.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună:

1. Anularea Adresei nr. x/10.01.2017 prin intermediul căreia a fost soluţionată contestaţia fiscală formulată de către societate şi înregistrată la DGAMC sub nr. x/25.11.2016;

2. Anularea Adresei nr. x/19.10.2016 prin intermediul căreia a fost soluţionată cererea formulată de către societate având ca obiect comunicarea motivelor care au stat la baza modificării gradului de risc fiscal şi a actului în baza căruia a fost operată această modificare, înregistrată la DGAMC sub nr. x/12.09.2016;

3. Obligarea DGAMC la comunicarea către Societate a categoriei de risc fiscal în care aceasta a fost încadrată începând cu 01.01.2015 până în prezent, şi dacă aceasta a suferit modificări în acest interval, în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea plăţii de penalităţi în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004;

4. Obligarea DGAMC la comunicarea către societate a motivului/motivelor care au stat la baza modificării gradului de risc, precum şi a actului în baza căruia a fost operată respectiva modificare, în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii sub sancţiunea plăţii de penalităţi în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a admis excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele de cerere nr. x şi 2 şi a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile, a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin adresa emisă sub nr. x/19.10.2016 intimata pârâtă a comunicat recurentei reclamante A. S.R.L., la cererea acesteia, etapele încadrării societăţii în categoria de risc fiscal mare conform OPANAF nr. 3699/2015, arătând că societatea a fost încadrată în categoria "risc fiscal mare"şi înştiinţată în acest sens prin transmiterea notificării . Contestaţia formulată împotriva acestei adrese a fost respinsă, răspunsul autorităţilor fiscale fiind comunicat cu adresa nr. x/10.01.2017 .

Potrivit Ordinului nr. 3699/2015 pentru aprobarea Procedurii de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare, emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, forma în vigoare la data emiterii adreselor contestate:

"18. Deconturile cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare se soluţionează în funcţie de gradul de risc fiscal pe care îl prezintă fiecare persoană impozabilă, astfel:

a) în cazul deconturilor de TVA cu risc fiscal mic - prin emiterea Deciziei de rambursare a TVA;

b) în cazul deconturilor de TVA depuse de alţi contribuabili decât marii contribuabili, contribuabilii mijlocii sau exportatorii, încadrate la risc fiscal mediu - cu analiză documentară;

c) în cazul deconturilor de TVA cu risc fiscal mare - cu inspecţie fiscală anticipată.

(...)

B. Constituirea bazei de date speciale privind persoanele impozabile pentru care organele fiscale au stabilit risc fiscal mare

24. Compartimentul de specialitate va fi înştiinţat de către organele fiscale cu privire la persoanele impozabile despre care acestea au informaţii că prezintă un risc fiscal mare pentru rambursarea TVA.

25. De îndată ce organul de inspecţie fiscală deţine astfel de informaţii va transmite o înştiinţare, sub forma unui referat motivat, aprobat de coordonatorul activităţii de inspecţie fiscală. Persoanele impozabile pentru care se primesc referate vor fi înscrise de către compartimentul de specialitate într-o bază de date specială.

26. De îndată ce organul cu atribuţii de administrare fiscală deţine astfel de informaţii, va transmite o înştiinţare sub forma unui referat motivat, aprobat de coordonatorul activităţii de colectare. Persoanele impozabile pentru care se primesc referate vor fi înscrise de către compartimentul de specialitate într-o bază de date specială.

27. La primirea referatului privind persoanele impozabile pentru care organele fiscale au stabilit risc fiscal mare, compartimentul de specialitate verifică dacă pentru persoana impozabilă respectivă există deconturi cu sume negative de TVA cu opţiune de rambursare în curs de soluţionare.

28. Pentru deconturile încadrate la risc fiscal mic, care se află în curs de soluţionare potrivit pct. 15, depuse de persoanele impozabile înscrise în baza de date specială, procedura se întrerupe, iar deconturile se încadrează la risc fiscal mare şi se soluţionează cu inspecţie fiscală anticipată.

29. Pe baza referatului primit în condiţiile pct. 25 şi 26, compartimentul de specialitate întocmeşte o notă prin care stabileşte încadrarea la risc fiscal mare şi propune anularea actelor procedurale întocmite ca urmare a încadrării deconturilor la risc fiscal mic. Nota întocmită de compartimentul de specialitate se înaintează conducătorului unităţii fiscale spre aprobare.

30. Decizia de rambursare emisă sub rezerva verificării ulterioare se desfiinţează în condiţiile art. 94 alin. (2) din Codul de procedură fiscală."

Urmând această procedură, organele fiscale au încadrat recurenta reclamantă A. S.R.L., în categoria "risc fiscal mare"şi au înştiinţat-o în acest sens. Se poate lesne observa că încadrarea societăţii în această categorie nu conduce automat la respingerea cererii de ramburdare a TVA, ci presupune o verificare mai aprofundată înainte de aprobarea unei astfel de cereri.

Conform art. 1 - Definiţii din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, analiza de risc -este activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală(pct. 3).

În înţelesul acestui cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat.

Actul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, ca fiind o manifestare unilaterală de voinţă a unei autorităţi publice, cu caracter individual sau normativ, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii.

În analiza naturii juridice a unui act administrativ, esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce, natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea. Însă, actul administrativ trebuie delimitat de adresele, precizările sau circularele care nu fac decât să expună o opinie, un punct de vedere, fără a modifica ceva în ordinea juridică existentă, sau să aducă la cunoştinţa destinatarilor un fapt sau o decizie administrativă.

Faţă de cele arătate mai sus, în mod corect prima instanţă a reţinut că demersul judiciar realizat de reclamantă sub aspectul capetelor 1 şi 2 ale cererii introductive vizează anularea adreselor de răspuns şi de soluţionare a contestaţiei ca urmare a solicitărilor administrative formulate de reclamantă în privinţa comunicării actului administrativ care a determinat modificarea categoriei de risc fiscal, a motivelor care au determinat această modificare, cât şi situaţia modificărilor situaţiei de risc în care s-a aflat reclamanta începând cu perioada indicată-01.01.2015, totuşi aceste adrese nu reprezintă acte administrative în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (1) pct. 1 din legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci răspunsuri la solicitările adresate pe cale administrativă de reclamantă în sensul menţionat anterior, nefiind expresia voinţei autorităţii publice pârâte ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale şi producătoare de efecte juridice autonome.

În acest context, este nefondată susţinerea recurentei cum că "orice" răspuns dat de organele fiscale ca urmare a soluţionării unei cereri se impune a fi calificat ca act administrativ, indiferent de menţiunile din cuprinsul acestuia, de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală etc., pentru a-i acorda contribuabilului posibilitatea de exercitare a căii de atac împotriva unor eventuale concluzii nelegale din cuprinsul său.

O altă critică a recurentei vizează netemeinicia susţinerilor instanţei de fond cu privire la posibilitatea de contestare a gradului de risc fiscal în cadrul unei contestaţii/acţiuni ce are ca obiect anularea unei decizii de impunere sau refuzul de soluţionare a cererilor de rambursare de TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat.

Prima instanţă a reţinut că încadrarea reclamantei într-o categorie sau alta de risc fiscal se poate contesta însă nu în mod autonom, ci numai odată cu acţiunea având ca obiect contestarea legalităţii fie a unei decizii de impunere suplimentară a TVA-ului în sarcina reclamantei, fie a unui refuz expres sau tacit al acesteia de a soluţiona cererile de rambursare a valorii TVA-ului formulate de către reclamantă, în cadrul căreia să poată solicita şi nelegalitatea întârzierii în verificarea cererii de decont cu sume negative determinată de o eventuală încadrare eronată a reclamantei în categoria de risc fiscal mare fără a avea o justificare legală şi faptică în acest sens.

Or, faţă de obiectul contestaţiei nu se poate reţine susţinerea recurentei cum că nu ar putea supune analizei unei instanţe, odată cu decizia de impunere suplimentară sau cu decizia de respingere a cererii de rambursare TVA, măsura încadrării în categoria de mare risc. Însă, privită în mod singular, măsura de încadrare în categoria "risc fiscal mare" nu este de natură să producă efecte juridice directe, neavând caracterul unui act administrativ fiscal.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4317 din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4317 din 14 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2020.