Insurance guarantee fund exclusion of late penalties and court fees from insurance claims under bankruptcy indemnity scheme

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 4.07.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 6520/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2084 din data de 03.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 2084 din data de 03.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului. Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze în limita plafonului de garantare plăţi ale indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii sau facultative, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, iar potrivit dispoziţiilor art. 2214 C. civ. despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată nu îşi au izvorul în contractul de asigurare, ci în dispoziţiile din Norma ASF nr. 23/2014, nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment şi implicit a obligaţiei de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de răspundere civilă auto, cu caracter obligatoriu, reglementat prin norme imperativ-onerative.

În mod greşit instanţa de fond a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că FGA are activitatea reglementată prin Legea 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi pe cale de consecinţă a FGA.

De altfel, art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 prevede că "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţa de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

Astfel, legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cat şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, precum şi a apărărilor expuse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 6520/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului Societăţii de B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată cererea dedusă judecăţii reţinând că din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, s-a reţinut că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului Societatea de B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivului de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că întreaga critică a recurentei-reclamante se bazează pe o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greşit că Fondul este continuator/succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 16/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, permiţând acestora să obţină despăgubiri/indemnizaţii, rezultate din contractele de asigurări facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condiţiile şi limitele impuse de legea de înfiinţare a Fondului.

Dispoziţiile legale arată că Fondul nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, noţiunea de creanţă de asigurări este definită ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Prin urmare, legiuitorul a definit în mod expres noţiunea creanţei de asigurări, un element esenţial al calificării unei pretenţii ca fiind creanţa de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizaţiile" şi "primele", nu şi alte categorii de creanţe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment, pentru care creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolventei şi a formula cerere de înscriere la masa credală.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, deoarece această obligaţie nu reprezintă o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vor fi respinse.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei nr. 2084 din 03 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.