Judges' salary reclassification and unpaid compensation: negative conflict of jurisdiction resolved by assigning competence to the Ploiești Court of Appeal.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/19.06.2019, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele: reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.08.2018; obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La data de 3 septembrie 2019, reclamanţii A., B., C. şi D., au formulat cerere modificatoare a acţiunii în sensul lărgirii cadrului procesual pasiv prin cererea de chemare în judecată inclusiv a Ministerului Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, str. x, în condiţiile în care reîncadrarea în raport de pretenţiile expuse se poate realiza doar de către această instituţie.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1946 din 06 noiembrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I-a civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că prin capetele principale ale acţiunii formulate, părţile reclamante au solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015 şi respectiv 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015, precum şi faptul că în drept părţile reclamante au făcut trimitere la dispoziţiile legale invocate în expunerea de motive, în principal dispoziţiile Legii nr. 153/2017 şi Legii nr. 71/2015.

S-a reţinut că părţile au înţeles să modifice acţiunea în sensul introducerii în cauză ca pârât a Ministerului Justiţiei tocmai în soluţionarea capătului de cerere privind reîncadrarea, iar pe de altă parte formularea unui capăt de cerere distinct privitor la plata diferenţelor salariale astfel este subsecventă şi accesorie primului capăt.

Concluzionând instanţa a reţinut că în realitate, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive ca şi din temeiul de drept invocat, cererile principale vizează tocmai contestarea modul de stabilire a drepturilor salariale stabilite anterior prin dispoziţiile legale indicate în motivare.

Având în vedere însă pe de o parte calitatea părţilor reclamante de magistraţi judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, iar pe de altă parte dispoziţiile legale în materia competenţei teritoriale din art. 127 C. proc. civ., instanţa a considerat că revine Curţii de Apel Ploieşti competenţa materială de soluţionare a cauzei şi nu Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru aceste motive de fapt şi de drept Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

2. A doua instanţă învestită.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 14.01.2020.

Prin sentinţa nr. 127 din data de 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei ţi a declinat soluţionarea cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că prin Decizia nr. 9/2017, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Ca atare, prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale neacordate, chiar dacă nu au înţeles să conteste deciziile de salarizare urmând a se stabili, de la caz la caz, dacă drepturile solicitate decurg dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, dacă angajatorul a emis sau nu un act administrativ/adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv a fost sau nu a fost comunicat salariaţilor, ceea ce presupune o analiză a fondului cauzei.

Or, este cert că în speţa de faţă se reclamă tocmai faptul că nu au fost emise la data de 09.04.2015 acte administrative de către ordonatorii de credite prin care să se procedeze la salarizarea reclamanţilor raportat la o valoare de referinţă sectorială majorată, iar pe de altă parte, nu poate fi reţinută inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 193 din Noul C. proc. civ., privind sesizarea instanţei numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, întrucât prezenta cerere vizează plata drepturilor salariale care li se cuvin reclamanţilor fără să aibă caracterul unei contestaţii în legătură cu stabilirea salariilor de bază, şi pentru care potrivit legilor speciale de salarizare se impune sesizarea prealabilă a ordonatorilor de credite.

Curtea de Apel a reţinut că prezenta acţiune nu este o contestaţie în înţelesul art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010 şi în atare condiţii a apreciat că, raportat la materia litigiilor privind conflictele de muncă, reglementată de Legea nr. 62/2011 competenţa de a soluţiona cauza, revine Tribunalului Dâmboviţa.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei au solicitat "reîncadrarea", urmând recalcularea şi plata salariului prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială, inclusiv în ceea ce priveşte prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

În cauză, independent de modalitatea în care a fost redactată acţiunea, reclamanţii solicită emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecinţele care decurg din cuprinsul deciziei de încadrare.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea, presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare care îşi produce efectele faţă de aceştia, la data promovării acţiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţiile care reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Având în vedere faptul că, pentru introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanţii, în calitate de judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti au ţinut cont de dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar competenţa materială stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte analiza legalităţii şi temeiniciei încadrării personalului din justiţie, raportat la acţiunea formulată de către reclamanţi, aparţine curţii de apel, Înalta Curte constată că secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti îi aparţine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii D., A., C. şi B. şi pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.