Guarantee Fund's refusal to pay CASCO insurer's subrogated claim upheld; per-claim application of 450,000 RON statutory cap affirmed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a contestat decizia nr. 3367/29.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată la data de 08.02.2017, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/11.03.2016 şi a solicitat:

- anularea deciziei nr. 3367/29.12.2016 şi, în consecinţă,

- obligarea la plata sumei de 4,095 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitată de A. pentru persoana păgubită B.,

- obligarea la plata sumei de 655,2 RON reprezentând penalităţi de întârziere, de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data deschiderii procedurii falimentului împotriva C., respectiv 03.12.2015;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4556 din data de 24.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat Decizia nr. 3367/29.12.2016 emisă de pârâtă, a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 764 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4556 din data de 24.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., se arată că instanţa de fond a făcut o interprere greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest aspect, s-a reţinut că:

"plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul C.", înlăturând în totalitate apărările pârâtei cu privire la scopul Legii nr. 213/2015, interpretarea dispozitiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din acest act normativ, natura acţiunii în regres, precum şi interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Creanţa contestatoarei este o creanţă proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, C. - în faliment. Dreptul de regres nu este un drept nou ca şi conţinut în patrimoniul asigurătorului, ci a fost obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu al asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

Nici Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare şi nici Legea nr. 213/2015 nu face referire în definirea noţiunilor de "creanţe de asigurări" şi "creditori de asigurări" la acţiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului şi implicit împotriva asigurătorului RCA.

Ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, iar nu o acţiune în despăgubiri, asa cum apreciază asigurătorii care formulează cerere de plată de la FGA, ca urmare a plaţilor efectuate pentru asiguraţii lor.

Atât Legea nr. 32/2000 (in reglementarea anterioară) cât şi Legea nr. 237/2015 includ regresul asigurătorilor în sfera asigurării, ca activitate comercială, producătoare de venit, de profit.

Aceasta realitate juridică este confirmată de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 şi, anterior acesteia, de art. 2 pct. l din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare reprezintă activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Prin urmare, activitatea de regres este o activitate de asigurare, comercială.

Creanţa urmărită de asigurător este prin urmare o creanţă de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plaţii indemnizaţiei de asigurare.

În aceste condiţii, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca şi creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Contestatoarea este înscrisă ca unic creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei Societatea C. S.A., în faliment. Ca menţiune, se precizează în tabel că petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea specială nr. 213/2015 pe un creditor de asigurare.

De altfel, dispoziţiile art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stipulează că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. Evident trimiterea pe care o face Legea nr. 85/2014 este direct raportată la tabelul de creanţe, care conţine creanţele creditorilor de asigurări - creanţe care se bucură de prioritate absolută în conformitate cu art. 267 din Legea nr. 85/2014, singura definiţie a creditorilor de asigurări fiind însă cea instituită de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a reţinut pe de o parte, faptul că plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte, iar, pe de alta parte, relevanţa contractului de asigurare obligatorie RCA încheiat între C. şi vinovatul de producerea accidentului şi nu cel de asigurare facultativa incheiat între A. şi asiguratul său.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond, identificând ca fapt generator al obligaţiei de plată a Fondului contractul de a asigurare obligatorie RCA, a reţinut că intimata-reclamantă A. are dreptul la despăgubiri împotriva recurentului-pârât în baza fiecăruia dintre contractele de asigurare RCA care au născut în sarcina C. S.A. obligaţii de plată către A..

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În măsura în care, leguitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi facut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţă de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare ".

Ceea ce se constată din textele legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civilă este faptul că, legiuitorul, în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut că, de regulă, accidentele de circulaţie sunt soldate cu o pluralitate de viclime, aceştia fiind potenţiali creditori de asigurare, în cazul existenţei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - asa cum prevede explicit textul de lege, şi asa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) -, ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţă de asigurare, este vădit nelegală şi încalcă intreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, precum şi a apărărilor expuse în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 3367/29.12.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 4,095 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitată de A. pentru persoana păgubită B. şi la plata sumei de 655,2 RON reprezentând penalităţi de întârziere, de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data deschiderii procedurii falimentului împotriva C., respectiv 03.12.2015.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a anulat Decizia nr. 3367/29.12.2016 emisă de pârât constatând că a fost emisă cu încălcarea prevederilor Legii 213/2015 şi a vătămat dreptul reclamantei de a-i fi analizată pe fond cererea de plată nr. x/11.03.2016.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că în cazul subrogaţiei asigurătorului CASCO în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale.

Prin efectul subrogaţiei, asigurătorul de răspundere facultativă dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Rezultă astfel că cel dintâi dobândeşte inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către asigurătorul CASCO.

Totodată, nu se poate primi critica recurentului-reclamant în sensul că asigurătorul CASCO nu are dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, cu motivarea că activitatea asigurare/reasigurare este desfăşurată de profesionişti cu scopul de a obţine profit, contractul de asigurare fiind unul oneros, iar asigurătorul asumându-şi riscul în schimbul primei de asigurare, de vreme ce legiuitorul a reglementat dreptul asigurătorului de a se îndrepta, după plata despăgubirii şi în limita acesteia, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.

Mai mult decât atât, dreptul asigurătorului de răspundere facultativă de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare nu este condiţionat de existenţa unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta şi-a dezdăunat asiguratul.

Prin urmare, faptul că asigurătorul de răspundere facultativă şi-a despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare CASCO, pentru care a încasat prime de asigurare, nu poate bloca dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ţinut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, a creat acest drept în favoarea asigurătorului de asigurare facultativă.

Asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci şi în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanţe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON, pentru fiecare operaţiune de subrogare.

Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraţilor săi despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.

Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat.

În contextul dat prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător".

Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Cu privire la înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON, Înalta Curte constată că prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei nr. 4556 din 24 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.