Delegation of oil storage obligations: domestic restriction to domestic entities violates EU free service provisions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererile înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.10.2016 sub nr. x/2016 şi nr. y/2016, conexate la data de 10.02.2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI a solicitat:

I. anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 şi nr. x/27.04.2016 (în dosarul conexat nr. x/2016) emise de pârâtul Ministerul Energiei, prin intermediul cărora s-a respins cererea reclamantei de eliberare a autorizaţiei de delegare a obligaţiilor de stocare şi emiterea autorizaţiei de delegare;

II. anularea actului administrativ înregistrat sub nr. x/22.06.2016, emis de Ministerul Energiei - răspunsul prin intermediul căruia s-a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva actului administrativ cu nr. x/27.04.2016 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 938 din data de 17.03.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererile conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI şi a dispus anularea actelor nr. x/22.04.2016 şi x/27.04.2016 şi a răspunsului nr. x/22.06.2016 emise de Ministerul Energiei.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 938 din data de 17.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Energiei, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei civile nr. 938/17.03.2017 şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Motivarea instanţei de fond este aceea că în oricare dintre variante, refuzul pârâtului de a autoriza reclamantei delegarea obligaţiei de stocare către societăţi ce au capacitate de stocare pe teritoriul Uniunii pe motiv că nu sunt societăţi înfiinţate potrivit Legii nr. 31/1990 cu sediul social pe teritoriul României, nesocoteşte prevederile directivei nr. 2009/13/CE şi poate fi apreciat ca un refuz nejustificat, iar acesta fiind singurul argument al instanţei avut în vedere la pronunţarea hotărârii, nu este unul care să justifice admiterea cererii.

În mod corect, în temeiul prevederilor legale, intimatei-reclamante i-a fost respinsă cererea de obţinere a autorizaţiei de delegare a obligaţiilor de stocare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale stabilite de Legea nr. 360/2013 (art. 8 alin. (1) lit. a)-c), pentru autorizarea delegării obligaţiilor de stocare ale S.C. A. S.R.L. către S.C. B. S.A., S.C. B. S.A. nefiind o societate care are sediul social în România, şi ca urmare nu intră în sfera noţiunii de "operator economic", în înţelesul Legii nr. 360/2013.

Contrar motivării instanţei de fond, nu există nicio încălcare a dreptului comunitar. Directiva 2009/119/CE prevede obligaţia statelor membre de a se asigura că orice operator economic căruia îi sunt impuse obligaţii de stocare are dreptul de a delega total sau cel puţin parţial şi la libera sa alegere obligaţiile ce îi sunt impuse. Astfel, art. 8 ("operatori economici") din Directiva 2009/119/CE stabileşte următoarele: ..Fiecare stat membru se asigură că orice operator economic căruia îi impune obligaţii de stocare în vederea îndeplinirii obligaţiilor care revin în temeiul art. 3 are dreptul de a delega total sau cel puţin parţial şi la libera alegere a operatorului economic cărora le impune sau le-a impus obligaţii de stocare".

Dispoziţiile art. 8 din Directiva 2009/119/CE au fost transpuse în dreptul naţional prin Legea nr. 360/2013, după cum urmează:

Potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea şi menţinerea unui nivel minim de rezerve de ţiţei şi de produse petroliere:

"(1) Orice operator economic căruia îi revine obligaţia de constituire a stocurilor de urgenţă poate delega obligaţiile de stocare, dar numai:

a) uneia sau mai multor entităţi centrale de stocare cu sediul în România sau în cadrul altor state membre şi care şi-au exprimat deja disponibilitatea de a deţine astfel de stocuri, până la realizarea pe teritoriul României a entităţii centrale de stocare, astfel încât să poată fi puse la dispoziţie, la solicitarea autorităţii competente, cu condiţia ca astfel de delegări să fi fost autorizate în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât şi de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile;

b) altor operatori economici, care dispun de capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului României sau în contul căruia sunt menţinute stocuri pe teritoriul Comunităţii, cu condiţia ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă, cât şi de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fî păstrate stocurile; şi/sau

c) altor operatori economici, care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiţia ca delegarea să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă".

În acelaşi timp, potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 360/2013, termenul de "operatori economici" se referă stricto sensu la "societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care îşi au sediul social în România şi care produc şi/sau introduc pe piaţa românească ţiţei şi/sau produse petroliere".

Interpretarea textului incident în speţă este una riguroasă şi conformă din punct de vedere legal, care se circumscrie dispoziţiilor aplicabile.

Recurentul-pârât susţine că din datele şi informaţiile pe care le deţine, C. nu este o societate care are sediul social în România, şi ca urmare nu poate fi încadrată în sfera noţiunii de "operator economic", în înţelesul Legii nr. 360/2013.

Având în vedere caracterul de lege specială a celei sus-menţionate, prin definirea termenului de "operator economic", părţile nu pot devia cu interpretări care să exceadă definiţiei date de legiuitor, astfel încât orice divagare de la ceea ce este scris la capitolul explicativ al termenilor şi expresiilor din lege nu poate fi luat în considerare.

Este evident că interpretarea pe care intimata-reclamantă o dă textelor de lege, prevalându-se de anumite articole din TFUE, nu este incidentă speţei, autorizarea delegării obligaţiilor de stocare făcând referire la o situaţie excepţională, aceea a utilizării stocurilor de urgenţă, fără a face confuzia pe care S.C. A. S.R.L. încearcă a o crea, asociind activitatea supusă dezbaterii în cauză cu o presupusă îngrădire a libertăţii de circulaţie a bunurilor şi libertatea de prestare a serviciilor. Este evident că în privinţa stocurilor de urgenţă nu poate fi pusă echivalentă cu o pretinsă circulaţie a unor bunuri cu caracter comun.

Articolele din TFUE invocate de reclamantă stipulează următoarele: - art. 26 alin. (2) - "Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor"; art. 56 alin. (1) - "în conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decăt cel al beneficiarului serviciilor".

În considerarea regimului special al stocurilor de urgenţă, nu se poate asocia caracterul acestora cu o marfă care poate circula liber pe piaţa. Stocurile minime de ţiţei şi produse petroliere se constituie pentru a face faţă unor situaţii excepţionale de natura celor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Măsura privind punerea în circulaţie şi livrarea stocurilor minime către pieţe şi/sau utilizatori finali, precum şi măsura restricţiilor, generale sau specifice.

De asemenea, se arată că a învederat instanţei de fond că, în situaţia în care intimata-reclamantă s-ar afla în posesia unei hotărâri judecătoreşti favorabile de admitere a cererii sale, aceasta este lipsită de obiect, întrucât perioada avută în vedere de către reclamantă a expirat. Lipsa obiectului cererii principale ori rămânerea fără obiect constituie o chestiune de ordine publică întrucât se referă la una dintre condiţiile generale de exercitare a dreptului la acţiune.

Instanţa nu a ţinut seama de caracterul acţiunii reclamantei, afectată de lipsa de interes în susţinerea cererii. Exerciţiul acţiunii în justiţie trebuie să îndeplinească în mod obligativ şi cumulativ anumite condiţii. Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă.

Conform art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Astfel:

1) Interesul trebuie să fie determinat, adică folosul practic, material sau moral, ce poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, să fie unul concret, iar nu abstract, cerinţa fiind echivalentă cu cerinţa existentei interesului însuşi;

2) Interesul trebuie să fie legitim, adică conform cu regulile de convieţuire socială sau cu legea, deci să nu încalce prevederile art. 5 C. civ. 1864, respectiv ale art. 11 noul C. civ. Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept, care trebuie sancţionat;

3) Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit de titularul cererii trebuie să se răsfrângă asupra acestuia.

4) Interesul trebuie să fie născut şi actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acţiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate şi nu ar recurge în acel moment la acţiune. În speţă, reclamanta nu a făcut dovada niciunui prejudiciu la care s-ar putea supune, dimpotrivă, atât timp cât cererea sa principală adresată instituţiei pârâte viza o anumită perioadă de timp, depăşită, reclamanta nu mai justifică un interes direct, raportându-ne la obiectul acesteia.

Condiţia interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de cate ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii civile. Or, instanţa de fond nu a motivat nimic în legătură cu această vădită lipsă de interes.

Cererea intimatei-reclamante a fost lipsită de interes încă de la momentul înregistrării sale pe rolul instanţei de judecată. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuia să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. În speţă, un folos efectiv este inexistent. Anularea actelor de refuz dispuse de către instanţa de fond nu produce niciun efect juridic, întrucât aceasta s-a dispus la un moment ulterior datei până la care se solicitaseră autorizările de către A. S.R.L..

Raportat la cererea reclamantei, având în vedere istoricul litigiilor derulate între părţi, faptul că S.C. A. S.R.L. se prevalează de obţinerea unei autorizări în anul precedent pentru aceeaşi societate, tot de la Ministerul Energiei, rezultă că solicitarea intimatei-reclamante este afectată de inadmisibilitate, având în vedere următoarele:

SC A. S.R.L. a obţinut în anul 2015 pentru C., cu sediul în Elveţia, autorizaţia de delegare a obligaţiilor de stocare nr. 01505/04.09.2016, urmare cererii adresate instituţiei pârâte. Autorizaţia pe care intimata-reclamantă o invocă a fost eliberată în conformitate cu prevederile Procedurii de autorizare a delegării obligaţiilor de stocare ce revin operatorilor economici care au obligaţia de constituire a stocurilor de urgenţă în anul 2014, aprobate pnn Ordinul ministrului delegat pentru energie nr. 1096/2014.

Aşadar, temeiul autorizării delegării obligaţiei de stocare ce îi revenea S.C. A. S.R.L. către B. a avut ca temei Ordinul nr. 1096/2014.

Cu referire la acest Ordin, nr. 1096/2014, învederează că între timp a intervenit anularea sa în instanţă, la solicitarea S.C. A. S.R.L., prin sentinţa civilă nr. 403/10.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 (hotărârea fiind contestată de Ministerul Energiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosarul aflandu-se în procedura de filtru).

Aşadar, însăşi reclamanta a solicitat anularea Ordinului nr. 1096 din 05 decembrie 2014 emis de ministrul delegat pentru energie privind aprobarea Procedurii de autorizare a delegării obligaţiilor de stocare ce revin operatorilor economici care au obligaţia de constituire a stocurilor de urgenţă în anul 2014, anulare pe care a şi obţinut-o. În atare împrejurări, şi autorizaţia de stocare nr. x/04.09.2015 de care acum reclamanta încearcă a se prevala este nulă, în baza principiului "duod nullum est, nullum producit effectum", (ceea ce nu este nu poate produce niciun efect).

Pe cale de consecinţă, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu se poate prevala la acest moment de existenţa unei autorizaţii nule, cererea sa fiind inadmisibilă din această perspectivă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 şi nr. x/27.04.2016 emise de pârâtul Ministerul Energiei, prin intermediul cărora s-a respins cererea reclamantei de eliberare a autorizaţiei de delegare a obligaţiilor de stocare şi emiterea autorizaţiei de delegare, precum şi anularea actului administrativ înregistrat sub nr. x/22.06.2016, emis de Ministerul Energiei - răspunsul prin intermediul căruia s-a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva actului administrativ cu nr. x/27.04.2016 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererile conexate formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ENERGIEI şi a dispus anularea actelor administrative nr. x/22.04.2016 şi x/27.04.2016 şi a răspunsului nr. x/22.06.2016 emise de Ministerul Energiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit Directivei nr. 2009/13/CE, operatorii economici din România au dreptul de a delega obligaţia de stocare către operatori care au capacitate de stocare sau posibilitatea de a menţine stocuri pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar statul român are dreptul de a impune limite şi condiţii doar în situaţia în care înfiinţat o entitate centrală de stocare obligată să accepte delegări.

Având în vedere că dreptul de delegare are un conţinut suficient de precis reglementat de prevederile directivei, care sunt necondiţionate, iar dispoziţiile legii interne impun o astfel de limită, prin restricţionarea dreptului de a delega doar către operatori economici cu sediul în România, fără însă ca existenţa unei astfel de entităţi să fie nici invocată şi nici dovedită de către pârât, s-a reţinut că directiva are efect direct pe aspectul analizat.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va avea în vedere cu prioritate dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, iar recurentul-pârât are un interes în promovarea căii de atac în vederea obţinerii unei soluţii de menţinere a actelor administrative atacate în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă Legea nr. 360/2013 a fost modificată prin O.U.G. nr. 80/2017 şi O.U.G. nr. 86/2017, apoi abrogată prin Legea nr. 85/2018, având în vedere că actele administrative emise au produs efecte, iar modificarea legii nu le poate înlătura în lipsa unei hotărâri judecătoreşti.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, ca nefondată.

Cu privire la excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că se impune a fi respinsă întrucât, împrejurarea că după soluţionarea cauzei nu au mai fost în vigoare dispoziţiile Legii nr. 360/2013 în temeiul cărora au fost emise actele administrative atacate în prezenta cauză, nu este de natură să conducă la lipsirea de obiect a cererii introductive, aceasta având ca obiect anularea unor acte administrative emise într-un anume context legislativ şi care au privat societatea-reclamantă de dreptul de a delega prin respingerea cererii de delegare.

Astfel, efectul juridic al hotărârii constă în anularea unor acte administrative emise cu nerespectarea legii care au cauzat reclamantei o vătămare. Faptul că actele supuse controlului de legalitate nu mai produceau efecte la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe nu determină lipsa de obiect a acţiunii, întrucât pot exista efecte vătămătoare produse în perioada în care actul a fost în vigoare, iar anularea acestora va atrage repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

Referitor la excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată, invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că pentru îndeplinirea obligaţiilor de stocare menţionate în H.G. nr. 662/2015, privind stabilirea nivelului stocurilor minime şi aprobarea modului de transpunere a obligaţiilor de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă pentru ţiţei şi/sau produse petroliere pe operatori economici în anul 2015, precum şi în considerarea faptului că Societatea Comercială A. - S.R.L. a fost inclusă în lista operatorilor economici care au obligaţia de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă în anul 2015, intimata-reclamantă justifică un interes în recunoaşterea dreptului de a delega deoarece, prin actele administrative atacate s-au respins cererile de eliberare a autorizaţiei de delegare a obligaţiilor de stocare şi emiterea autorizaţiei de delegare. În contextul în care cererea de chemare în judecată ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, obiectivul impus de H.G. nr. 662/2015 nu ar fi putut fi atins de către intimata-reclamantă din propria culpă şi nu din culpa autorităţii.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât arată că, nu există nicio încălcare a dreptului comunitar deoarece, dispoziţiile art. 8 din Directiva 2009/119/CE au fost transpuse în dreptul naţional prin Legea nr. 360/2013, iar potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 360/2013, termenul de "operatori economici" se referă stricto sensu la "societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care îşi au sediul social în România şi care produc şi/sau introduc pe piaţa românească ţiţei şi/sau produse petroliere".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că legea internă impune o limită/restricţie neprevăzută de Directivă, şi anume aceea ca delegarea să se poată realiza doar către operatori economici constituiţi potrivit Legii nr. 31/1990, care au sediul social pe teritoriul României.

Directiva prevede ca delegarea să se poată realiza către operatori economici care dispun de stocuri în exces sau capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului statului membru sau în contul căruia sunt menţinute stocuri pe teritoriul Comunităţii, precum şi că statele membre pot impune limite sau condiţii cu privire la astfel de delegări.

Or, faptul că Legea nr. 360/2013 impune o restricţie neprevăzută de Directiva 2009/119/CE a fost recunoscut de către legiuitor prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 80/2017 (în vigoare de la 14 noiembrie 2017 până la 26 octombrie 2019, fiind abrogat prin Lege nr. 85/2018) în preambulul căreia se menţionează în mod expres că: Legea nr. 360/2013 a fost emisă în scopul transpunerii la nivelul legislaţiei naţionale a prevederilor Directivei 2009/119/CE a Consiliului din 14 septembrie 2009 privind obligaţia statelor membre de a menţine un nivel minim de rezerve de ţiţei şi/sau produse petroliere. Obiectivul declarat al Directivei 2009/119/CE este de a stabili normele care vizează garantarea unui nivel ridicat de siguranţă a aprovizionării cu petrol în Comunitate, prin intermediul unor mecanisme viabile şi transparente bazate pe solidaritatea între statele membre, menţinerea unui nivel minim al stocurilor de ţiţei şi/sau produse petroliere, precum şi instituirea mijloacelor procedurale necesare pentru remedierea unei eventuale penurii de amploare la nivelul Uniunii Europene sau al unui stat membru. Restrângerea dreptului de delegare prin limitarea mulţimii operatorilor care ar putea accepta delegarea doar la acei operatori economici definiţi în Legea nr. 360/2013 creează în plan real dificultăţi în realizarea de facto a delegărilor, periclitând astfel atât transpunerea corectă a prevederilor Directivei 2009/119/CE referitoare la delegare, cât şi îndeplinirea de către operatori a obligaţiilor de stocare, iar pe cale de consecinţă, îndeplinirea obligaţiei României în privinţa menţinerii unor stocuri minime de ţiţei şi de produse petroliere pentru anul 2018.

În considerarea acestor principii, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea şi menţinerea unui nivel minim de rezerve de ţiţei şi de produse petroliere, au fost modificate prin O.U.G. nr. 80/2017, iar lit. b) şi c) au sensul următor:

"b) operatorilor economici, astfel cum sunt definiţi la art. 2 lit. l), precum şi operatorilor economici cu sediul social sau secundar în cadrul altor state membre ale Uniunii Europene, care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiţia ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât şi de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile; şi/sau

c) operatorilor economici cu sediul social sau secundar în România şi care dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiţia ca delegarea să fi fost comunicată în prealabil autorităţii competente."

La aceeaşi dată a fost adoptată şi Ordonanţa de urgenţă nr. 86/2017 pentru modificarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 360/2013 privind constituirea şi menţinerea unui nivel minim de rezerve de ţiţei şi de produse petroliere (în vigoare de la 29 noiembrie 2017 până la 07 aprilie 2018, fiind abrogat prin Lege 85/2018), prin care lit. b) şi c) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"b) operatorilor economici, astfel cum sunt definiţi la art. 2 lit. l), altor operatori economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligaţii de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă conform prevederilor prezentei legi, precum şi operatorilor economici cu sediul social în cadrul altor state membre ale Uniunii Europene sau operatorilor economici care au o reprezentanţă pe teritoriul Uniunii Europene, care dispun de capacitate de stocare disponibilă în afara teritoriului României sau în contul căruia sunt menţinute stocuri pe teritoriul Uniunii Europene, cu condiţia ca o astfel de delegare să fi fost autorizată în prealabil atât de către autoritatea competentă, cât şi de către toate statele membre pe ale căror teritorii vor fi păstrate stocurile; şi/sau

c) operatorilor economici cu sediul social în România pentru care nu sunt instituite obligaţii de constituire şi menţinere a stocurilor de urgenţă conform prevederilor prezentei legi, precum şi operatorilor economici care au statut de rezident sau de nerezident în România, ce îşi desfăşoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent şi dispun de capacitate de stocare disponibilă pe teritoriul României, cu condiţia ca delegarea să fi fost autorizată în prealabil de către autoritatea competentă."

De asemenea, se constată că pentru stabilirea condiţiilor de constituire şi menţinere a unui nivel minim al stocurilor de ţiţei şi/sau produse petroliere, în scopul garantării siguranţei în aprovizionare, în cazul situaţiilor de disfuncţionalitate majoră în aprovizionare, al situaţiilor de urgenţă deosebită sau al situaţiilor de criză locală, a fost adoptată Legea nr. 85/2018 prin care s-a abrogat Legea nr. 360/2013, eliminându-se restricţia care venea în contradicţie cu dreptul Uniunii Europene şi în temeiul căreia sfera operatorilor economici cuprinde operatori din toate statele membre UE, inclusiv din celelalte state care compun Spaţiul Economic European (Norvegia, Islanda şi Liechtenstein) dar şi din Elveţia, cu care Uniunea Europeană a încheiat tratate bilaterale.

Astfel, potrivit art. 2 lit. y) din Legea nr. 85/2018 privind constituirea şi menţinerea unor rezerve minime de ţiţei şi/sau produse petroliere (în vigoare de la 08 aprilie 2018) titular al obligaţiei de stocare este definit ca fiind entitatea centrală de stocare din România şi orice operator economic care are statut de rezident în România sau de nerezident care îşi desfăşoară activitatea în România prin intermediul unui sediu permanent şi care introduce pe piaţa din România cantităţi mai mari de 500 tone ţiţei şi/sau produse petroliere, în anul de referinţă; iar potrivit lit. z) al aceluiaşi articol, titular delegat al obligaţiei de stocare este definit ca fiind operatorul economic sau entitatea centrală de stocare care are sediul social într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European şi/sau în Confederaţia Elveţiană sau care are o reprezentanţă pe teritoriul Uniunii Europene, Confederaţiei Elveţiene şi/sau Spaţiului Economic European şi care acceptă, din partea unui titular al obligaţiei de stocare, obligaţia de a constitui şi menţine stocuri minime, pe teritoriul Uniunii Europene, în contul şi la dispoziţia acelui titular al obligaţiei de stocare.

În acest context, în mod corect prima instanţă a admis anularea actelor administrative emise de recurenta-pârâtă ca fiind nelegale motivat pe incorecta aplicare a legii la situaţia de fapt atât timp cât respingerea cererilor de delegare s-a întemeiat exclusiv pe împrejurarea ca societăţile către care urma sa aibă loc delegarea obligaţiei de stocare nu erau societăţi comerciale înfiinţate potrivit Legii nr. 31/1990, cu sediul social in România, iar o astfel de soluţie a autorităţii administrative încalcă dispoziţiile art. 148 din Constituţia României privind supremaţia dreptului comunitar, prin încălcarea prevederile Directivei 2009/119/CE care nu a fost transpusă în mod corect în legea internă şi încălcarea dispoziţiilor art. 26 (piaţa internă) şi art. 56-62 (serviciile) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Totodată, în mod corect instanţa de fond a reţinut că această interpretare este în consens cu principiile stabilite la art. 26 (piaţa internă) şi art. 56-62 (serviciile) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Libertatea de prestare a serviciilor, respectiv interdicţia impusă statelor membre de a crea obstacole în calea comerţului dintre statele membre (art. 56 din TFUE prevede că:

"In conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un al stat membru decât cel a beneficiarului serviciilor."), sunt principii esenţiale care asigură însăşi funcţionarea pieţei interne (art. 26 TFUE:

"Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor").

Transpunerea în mod greşit de către România a Directivei nr. 2009/119/CE şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale de către recurenta-pârâtă au dus la respingerea nejustificată de către Ministerul Energiei a cererilor de autorizare de delegare a obligaţiilor de stocare.

Faţă de aceste împrejurări, ţinând cont şi principiile dreptului Uniunii care impun ca în cazul unei transpuneri incorecte a directivelor să se facă aplicarea efectului direct al dispoziţiilor acestora, în mod corect, prima instanţă a reţinut şi a dispus anularea actelor administrative atacate ca fiind nelegale, autoritatea administrativă nesocotind legea cu ocazia respingerii cererilor de delegare.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Astfel fiind, faţă de considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a declarării recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Energiei, împotriva sentinţei nr. 938 din 17 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.