Refusal to re-stamp vehicle identification number upheld; appeal dismissed for lack of specific police order to correct chassis

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 mai 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Registrul Auto Român şi Reprezentanţa Teritorială Alba a Registrului Auto Român, a solicitat:

- obligarea pârâţilor la poansonarea codului de identificare corect x pe caroseria autovehiculului marca x;

- obligarea pârâţilor la deblocarea din baza de date a R.A.R., la efectuarea Inspecţiei Tehnice Periodice pentru autoturismul respectiv şi eliberarea documentelor necesare înscrierii în circulaţie;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 224 din 20 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscala respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Registrul Auto Român, în nume propriu şi pentru Reprezentanţa Teritorială Alba a Registrului Auto Român.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 224 din 20 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Reiterând contextul factual care a generat litigiul, recurentul-reclamant a învederat că, în dosarul instanţei de fond au fost depuse înscrisurile care atestă atât dreptul său de proprietate asupra autoturismului, cât şi faptul că numărul de identificare corect este cel solicitat a fi repoansonat pe caroseria autovehiculului.

Atât intimatul-pârât Registrul Auto Român, cât şi instanţa de fond, au susţinut în mod greşit că autovehiculul nu poate fi înmatriculat, întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002. Însă, apreciază recurentul, acest text de lege prevede şi o excepţie şi anume situaţia în care Poliţia poate stabili provenienţa legală a autovehiculului, dispunând, astfel, omologarea şi admiterea în circulaţie. Or, aceasta este situaţia în speţă, organele de urmărire penală din Polonia făcând identificarea autovehiculului şi constatând că acesta corespunde cu autovehiculul proprietatea reclamantului, sustras pe teritoriul Spaniei.

Prin urmare, a susţinut reclamantul, este neîntemeiată contestarea, de către pârâţi şi de instanţa de fond, a aspectelor constatate de organele de urmărire penală din Polonia şi susţinerea inexistenţei unei dovezi a identităţii autovehiculului.

A mai arătat recurentul-reclamant că prevederile art. 12 din O.G. nr. 78/2000, invocate de instanţa de fond, nu sunt aplicabile cauzei, întrucât acest text de lege priveşte autovehiculele care nu pot fi identificate din cauza lipsei ori modificării numerelor de identificare a acestora, iar în speţă reclamantul a depus toate documentele justificative privitoare la dreptul său de proprietate asupra autoturismului şi la numărul de identificare corect. De asemenea, pârâţii aveau posibilitatea de a verifica direct la producător dacă datele tehnice ale autovehiculului din documentele justificative prezentate corespund cu cele originale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 5 februarie 2018, intimatul-pârât Registrul Auto Român, în nume propriu şi pentru Reprezentanţa Teritorială Alba a Registrului Autor Român, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, reclamantul a susţinut, în raport de situaţia factuală şi de înscrisurile administrate în probaţiune, că autoturismul în litigiu a fost identificat de către organele de urmărire penală din Polonia, fiind, astfel aplicabile, dispoziţiile ultimei teze a art. 21 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora autovehiculul care nu poate fi identificat din cauza lipsei, alterării sau distrugerii elementelor de identificare poansonate sau ştanţate de constructor, poate fi omologat în cazul în care poliţia poate stabili provenienţa legală a acestuia.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 21 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, ţinând seama că organele de urmărire penală din Polonia nu au procedat în sensul indicat de acest text de lege.

Verificând Hotărârea Procuraturii Teritoriale din Lomza, emisă la data de 31.10.2014, Înalta Curte constată că prin acest act s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la fapta de ascundere a unui vehicul provenit dintr-o infracţiune de furt, constatându-se că fapta nu intră sub incidenţa acţiunii penale. Ulterior, prin hotărârile privind probele materiale după anularea anchetei, emise la datele de 06.04.2016 şi 04.07.2016, s-a dispus predarea autoturismului către reclamant, acesta fiind înştiinţat cu privire la această măsură prin adresa din 17.11.2016.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că, deşi au predat autoturismul proprietarului prezumat, reclamantul din prezenta cauză, reţinând că numărul de identificare a fost falsificat şi că numărul real de identificare a autoturismului este cel corespunzător autovehiculului reclamantului, sustras pe teritoriul Spaniei, organele de urmărire penală din Polonia (Parchetul Raional din Lomza/organele de poliţie/instanţele penale competente) nu au dispus măsuri referitoare la eliminarea consecinţelor faptei ilicite, respectiv înlăturarea numărului de identificare inscripţionat ilicit pe caroseria autovehiculului şi poansonarea numărului de identificare original. Totodată, reclamantul nu a prezentat nici un înscris emis de organele de urmărire penală sau de instanţele penale române, prin care să se dispună cu privire la poansonarea numărului de identificare pe care Procuratura Teritorială din Lomza îl consideră real.

În consecinţă, în lipsa unei dispoziţii a organelor competente, Registrul Auto Român nu are dreptul de a proceda la efectuarea acestei operaţiuni din punct de vedere tehnic, refuzul său de poansonare a numărului de identificare şi de emitere a documentelor necesare înscrierii în circulaţie a autoturismului, exprimat prin adresa nr. x/10.05.2017, având caracter justificat. Pârâtul nu are competenţa de stabili care este numărul de identificare real al autovehiculului, fiind întemeiată şi apărarea acestuia potrivit căreia autorităţile de urmărire penală din Polonia nu au dispus efectuarea expertizei tehnice, care să confirme că autovehiculul restituit reclamantului este cel care i-a fost sustras şi, prin urmare, nu au dispus nici poansonarea numărului de identificare original.

Contrar celor susţinute de reclamant, pârâţii şi instanţa de fond nu au contestat concluziile organelor de urmărire penală din Polonia, însă trebuie făcută o distincţie între concluziile acestor autorităţi cu privire la inexistenţa unei fapte penale, care nu fac obiectul analizei instanţei române de contencios administrativ şi cele dispuse cu privire la numărul de identificare alterat. Or, din examinarea actelor depuse, a rezultat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, măsurile luate prin actele de urmărire penală emise de autorităţile poloneze nefiind suficiente pentru obligarea pârâtului la realizarea operaţiunilor tehnice solicitate de reclamant.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile recurentului privitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din O.G. nr. 78/2000, aceste prevederi reglementând situaţia imposibilităţii de identificare de către R.A.R. a vehiculelor rutiere, ca urmare a lipsei sau modificării numerelor de identificare a acestora, caz regăsit în speţă. Chestiunea dovedirii, prin înscrisuri, a numărului de identificare corect, invocată de reclamant, se circumscrie examinării temeiniciei cererii de chemare în judecată, din perspectiva cerinţelor prevăzute de textul de lege, iar nu pretinsei inaplicabilităţii a acestui articol în prezentul litigiu.

Vor fi respinse, ca nefondate, şi susţinerile recurentului-reclamant cu privire la posibilitatea autorităţii pârâte de a obţine confirmarea identificării autoturismului de la producător, având în vedere că nu a fost indicată nicio prevedere legală în temeiul căreia Registrului Auto Român i-ar reveni obligaţia de a proceda la identificarea autoturismului în această modalitate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 224 din 20 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.