Judicial compulsion of government normative act exceeds administrative court competence and violates separation of powers

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 ianuarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Apelor şi Pădurilor, a solicitat:

(i) constatarea neîndeplinirii, de către pârâtul Guvernul României, a obligaţiei de rezultat de adoptare şi publicare în Monitorul Oficial a hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat în domeniul forestier, pentru perioada 2010-2013, într-un termen rezonabil, conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. 4, coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2020, echivalând cu un refuz nejustificat, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 554/2004;

(ii) obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de guvern privind aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, respectiv a Proiectului de H.G. avizat de Guvern şi de Comisia Europeană, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012.

(iii) obligarea pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor la plata sumei de 1.961.104,20 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafaţa de pădure de 897,40 ha, situată în zona/tipul funcţional T1/T2, terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Borşa în anii 2010-2013, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă în anii 2010-2013, precum şi a dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal, începând cu data de 14.09.2012 - data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 şi până la plata efectivă;

(iv) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 202 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca nefondate, excepţiile invocate prin întâmpinări;

- a respins, ca prematur introdusă, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 1.961.104,20 RON cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat şi a dobânzilor fiscale aferente;

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României;

- a obligat pârâtul Guvernul României să adopte o hotărâre de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă;

- a respins, în rest, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României;

- a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru aferentă capătului de cerere admis împotriva acestui pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 202 din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a considerat că instanţa de judecată nu poate aprecia, în locul Guvernului României şi al autorităţii publice care răspunde de silvicultură, cu privire la oportunitatea adoptării unei hotărâri de guvern cu caracter normativ, prin eludarea procedurii prealabile de elaborare şi avizare a proiectului de hotărâre de guvern supus aprobării.

Pentru a emite normele metodologice în discuţie, Guvernul trebuie să fie sesizat de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură cu un proiect de hotărâre elaborat conform art. 5 din H.G. nr. 561/2009, Legii nr. 24/2000, Legii nr. 90/2001, H.G. nr. 1361/2006 şi Constituţiei României. În condiţiile în care autoritatea care răspunde de silvicultură nu a efectuat o evaluare proprie, în sensul art. 99 alin. (1) din Codul silvic, pe care să o supună aprobării Guvernului, soluţia primei instanţe de obligare la emiterea hotărârii de guvern încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Procedând astfel, judecătorul fondului a substituit propria analiză celei a autorităţilor administrative, evaluând temeiurile de fapt şi de drept pentru emiterea normelor metodologice, deşi această evaluare se face în procedura administrativă, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

A mai arătat recurentul că adoptarea unui act administrativ cu caracter normativ se face printr-o procedură complexă, cu aprecierea de ansamblu a condiţiilor şi consecinţelor economice, astfel încât instanţa de judecată nu se poate substitui Guvernului în această analiză, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti. Implementarea politicilor bugetare şi sociale reprezintă prerogativa Guvernului şi Parlamentului, iar nu a instanţei de judecată, prin urmare, prin sentinţa recurată s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Recurentul-pârât a considerat a fi incident şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul sentinţei şi lipsa motivelor de fapt şi de drept care sprijină soluţia.

Întrucât ipoteza de la care a plecat instanţa de fond este aceea a nesoluţionării în termenul legal a unei cereri formulate de reclamantă, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, singura soluţie ce putea fi pronunţată era aceea de obligare a autorităţii pârâte să răspundă cererii, urmând ca acest răspuns să poată fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ. Judecătorul cauzei a omis deosebirea de reglementare dintre nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, care trebuia dovedit ca manifestare explicită, cu exces de putere.

Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii, pe care a apreciat-o a fi dată cu încălcarea Legii nr. 554/2004 şi a Legii nr. 24/2000.

A susţinut recurentul că actele administrative cu caracter normativ, în speţă hotărârile de guvern, sunt acte care reglementează aspecte de interes general, cu aplicabilitate generală, ai căror destinatari sunt nedeterminaţi, astfel încât adoptarea acestora nu se realizează la cererea unei persoane sau a unui grup de persoane, ci în condiţiile prevăzute de Legea nr. 24/2000. Constatarea unui refuz justificat sau nu de emitere/adoptare a unui act administrativ presupune existenţa unei cereri în acest sens, ipoteză exclusă în cazul hotărârilor de guvern, care nu se adoptă la cerere.

Prin urmare, a arătat pârâtul, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ nu se poate vorbi despre existenţa unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare şi adoptare a actelor normative fiind supusă unui drept de apreciere cu limite extinse al autorităţii publice. Aşadar, cererea intimatei-reclamante de obligare a pârâtului la adoptarea unui act normativ cu aplicabilitate generală excede competenţei instanţei judecătoreşti.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 18 alin. (1), raportat la art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat existenţa unui refuz nejustificat al Guvernului de a emite actul administrativ de aprobare a normelor metodologice, refuz a cărui dovadă nu a fost făcută, din perspectiva unei manifestări de voinţă explicite, cu exces de putere, de a nu soluţiona cererea reclamantei. În această situaţie, instanţa de fond trebuia să respingă acţiunea, ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerinţele textelor de lege anterior menţionate.

A mai susţinut pârâtul că instanţa de fond a dispus obligarea sa la adoptarea normelor metodologice fără să aibă în vedere că dispoziţiile art. 99 alin. (1) din Codul silvic prevăd o procedură prealabilă care include activitatea mai multor autorităţi. Obligând nemijlocit pârâtul la adoptarea normelor metodologice, judecătorul cauzei a interferat cu competenţele autorităţilor administrative şi şi-a depăşit propria competenţă stabilită de Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 octombrie 2017, intimata-reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii recursului, din perspectiva nerespectării termenului legal de declarare a căii de atac, iar prin notele scrise depuse la data de 9 martie 2020, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 9 martie 2020, intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Apelor şi Pădurilor) a solicitat instanţei de control judiciar să constate că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a adoptării H.G. nr. 447/2017, prin care au fost aprobate normele metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiunilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.

5. Alte aspecte procesuale

În şedinţa de judecată din 17 iunie 2020, Înalta Curte a luat act că, potrivit O.U.G. nr. 68/2019 şi art. 3 din H.G. nr. 43/2020, intimat-pârât este Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cazurile de casare pe care pârâtul Guvernul României şi-a întemeiat recursului, Înalta Curte constată, prin raportare la criticile expuse, că acestea nu se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinţei şi lipsa motivelor de fapt şi de drept care sprijină soluţia, dar în dezvoltarea acestor critici a invocat, în esenţă, greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care reglementează sintagma "nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri", prin raportare la soluţia pe care o poate dispune instanţa de contencios administrativ în acest caz, din cele prevăzute de art. 18 din acelaşi act normativ.

Or, Înalta Curte consideră că aceste critici se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează greşita aplicare a normelor de drept material incidente. În consecinţă, cererea de recurs va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Chestiunea litigioasă centrală a litigiului vizează admisibilitatea cererii de obligare a pârâtului Guvernul României la adoptarea unei hotărâri de guvern prin care să aprobe norme metodologice de acordare a compensaţiilor cuvenite proprietarilor terenurilor afectate de funcţiile de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, cărora le este interzisă recoltarea de masă lemnoasă. Instanţa de fond a apreciat că pârâtul are o astfel de obligaţie ca urmare a existenţei unui cadru legislativ superior, reprezentat de prevederile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 pct. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 14/2020, a cărui punere în executare intră în atribuţiile Guvernului României şi că acţiunea este admisibilă.

Înalta Curte consideră că această soluţie este nelegală, hotărârea instanţei de fond fiind pronunţată cu nerespectarea competenţelor instanţelor judecătoreşti în general şi a instanţelor de contencios administrativ în special, precum şi cu ignorarea diferenţelor dintre actele administrative cu caracter individual şi actele administrative cu caracter normativ.

Contenciosul administrativ consacrat în sistemul juridic românesc prin Legea nr. 554/2004, privit ca ansamblul mijloacelor juridice utilizate de orice persoană interesată pentru restabilirea ordinii de drept, încălcată prin acte juridice şi/sau fapte materiale ale organelor administraţiei publice, este un contencios administrativ de plină jurisdicţie. Caracteristica acestei calităţi este aceea că instanţa de contencios administrativ este competentă, potrivit art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, să anuleze actul administrativ atacat, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un înscris ori să efectueze o operaţiune administrativă, precum şi să acorde daunele cauzate persoanei fizice sau juridice prin actul emis sau prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ poate verifica, din punct de vedere al legalităţii, conformitatea conduitei autorităţii publice cu dispoziţiile legale care îi reglementează activitatea, fără ca, prin actul de judecată, să suplinească voinţa autorităţii, obligând la executarea unei anumite obligaţii care intră în sfera de apreciere exclusivă a acesteia. Instanţa de judecată nu poate să se substituie autorităţii în exercitarea atribuţiilor sale, fără să-şi depăşească propria competenţă generală şi rol constituţional.

Înalta Curte mai reţine că actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile de guvern care au această natură, beneficiază de o largă marjă de apreciere din partea organului emitent, adoptarea lor fiind atributul suveran al legiuitorului delegat. Instanţa este competentă numai a examina legalitatea unei hotărâri de guvern, fiind în măsură a o invalida în tot sau în parte în cazul în care criticile de nelegalitate se verifică, fără ca prin controlul de legalitate exercitat să-i poată determina conţinutul sau să poată decide adoptarea actului normativ, suplinind astfel voinţa legiuitorului secundar prin substituirea în exerciţiul competenţelor ce i-au fost acordate acestuia.

În cauză, reclamanta pretinde obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ cu caracter normativ, cu ignorarea dreptului de apreciere al Guvernului în emiterea actului. Această autoritate este singura în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea, necesitatea şi posibilitatea de emitere a actului administrativ cu caracter normativ, inclusiv sub aspectul implicaţiilor şi impactului pe care îl poate avea din punct de vedere socio-economic. Or, valorificarea unei asemenea cereri prin sentinţa recurată a situat instanţa de fond în afara competenţei sale generale, hotărârea atacată imixtionând în sfera de atribuţii a Guvernului României. Instanţa de fond a dispus în mod nelegal executarea unei obligaţii de reglementare, subrogându-se în atribuţiile puterii executive, ceea ce are semnificaţia juridică a încălcării principiului constituţional al separaţiei puterilor, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Înalta Curte mai reţine că, în cauză, reclamanta a susţinut că pârâtul nu a respectat obligaţia legală de emitere a unei hotărâri de guvern cu un anumit conţinut, deşi i s-a solicitat să se conformeze dispoziţiilor legale prin cererea depusă de reclamantă şi că refuzul emiterii actului administrativ este unul nejustificat, în sprijinul afirmaţiilor sale invocând dispoziţiile dreptului intern, dar şi decizia Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, apreciind că marja de apreciere a Guvernului României este subordonată angajamentului asumat de Statul Român, de punere în aplicare a deciziilor Comisiei Europene, prin adoptarea unei hotărâri de guvern într-un termen rezonabil.

Înalta Curte constată că rezolvarea acestei probleme de drept este dată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin Decizia din data de 20 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza C-18/08 Foselev Sud-Quest SARL contra Administration des douanes et droits indirects, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, a statuat următoarele:

"Decizia 2005/449/CE a Comisiei din 20 iunie 2005 privind o cerere de scutire de taxa pe vehiculele cu motor introdusă de Franţa în temeiul art. 6 alin. (2) lit. b) din Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri nu poate fi invocată de un particular în raporturile cu Republica Franceză, destinatară a acestei decizii, în scopul de a beneficia de scutirea autorizată prin decizia menţionată începând de la momentul notificării sau al publicării acesteia."

La baza acestei concluzii a stat următorul raţionament: o decizie a Comisiei Europene este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi indică, dar destinatarul deciziei de aprobare a schemei de ajutor de stat era statul membru, nu particularul potenţial beneficiar al ajutorului de stat.

Apoi, s-a mai reţinut faptul că o prevedere a unei decizii adresate unui stat membru poate fi invocată de particular în raporturile cu acest stat membru atunci când dispoziţia în cauză impune destinatarului său o obligaţie necondiţionată şi suficient de clară şi de precisă. În cauza respectivă, s-a constatat că acordarea ajutorului era subordonată aprobării de către Comisie a unui proiect de punere în aplicare, reţinându-se că:

"în pofida intervenţiei Comisiei, statele membre dispun de o largă putere de apreciere atât în ceea ce priveşte decizia de a utiliza această posibilitate, cât şi în ceea ce priveşte cuprinsul măsurii avute în vedere, fără ca, din aprobarea acestei măsuri de către Comisie, să poată decurge vreo obligaţie de a utiliza respectiva posibilitate."

În concluzie, cât timp nu se poate reţine existenţa unei obligaţii necondiţionate şi suficient de clare şi precise care să poată fi opusă statului membru, particularii nu pot invoca un drept întemeiat direct pe decizia Comisiei Europene, drept care să fie opozabil autorităţii publice din statul membru respectiv, şi nici a unei speranţe legitime în concretizarea ajutorului de stat aprobat prin decizia Comisiei Europene.

Pe de altă parte, conform paragrafelor 18 şi 19 din Decizia nr. C (2012) 5.166 final din data de 19 iulie 2012 emisă de Comisia Europeană, ajutoarele vizate îndeplinesc condiţiile pertinente din Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier 2007-2013, fiind ajutoare cu caracter compensatoriu, iar nu stimulatoriu, deoarece obiectivul urmărit nu este acela de a-i determina pe beneficiari să efectueze lucrări, ci de a compensa pierderile suferite de aceştia în urma interdicţiei de tăiere a masei lemnoase. Acordarea acestor ajutoare reprezintă un avantaj economic în comparaţie cu alţi deţinători de fonduri forestiere, astfel încât nu se poate invoca în mod eficient o vătămare adusă proprietăţii private prin neobţinerea ajutorului de stat, chiar dacă raţiunea ce stă la baza acestui avantaj este una compensatorie (acoperirea unei pierderi), iar nu stimulativă (acordarea unui câştig).

În ceea ce priveşte invocarea principiului încrederii legitime, din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie reiese că, în general, pentru ca o parte să se poată baza pe principiului aşteptărilor legitime, trebuie să respecte următoarele condiţii:

- partea trebuie să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecţie;

- interferenţa cu acest drept trebuie să fi fost imprevizibilă şi trebuie să fi avut loc fără avertisment şi fără nici o măsură de tranziţie de natură să permită unei părţi diligente să evite pierderea;

- să nu existe un interes public superior care să se opună aşteptării legitime.

Or, aşa cum s-a reţinut deja, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea ca partea să aibă posibilitatea de a invoca un drept dobândit, susceptibil de protecţie, nefiind consacrat un drept la ajutorul de stat, ci doar o vocaţie. Astfel, nici invocarea principiului aşteptărilor legitime nu este justificată.

Reclamanta a invocat că lipsa de acţiune a Guvernului, în sensul adoptării normelor metodologice, conduce la încălcarea dreptului său de proprietate. S-a argumentat pe ideea că efectul neadoptării într-un termen rezonabil a actului normativ este acela că reclamanta nu s-a putut folosi de atributul dreptului său de proprietate (folosinţa) timp de cinci ani, fără a beneficia de o dreaptă despăgubire. Or, dreptul de proprietate nu poate fi cauza juridică a unei cereri prin care se solicită obligarea autorităţii publice să legifereze.

Toate considerentele expuse anterior susţin temeinicia excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul Guvernul României, cu consecinţa reformării sentinţei recurate, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi de împrejurarea că cererea de obligare a Guvernului României la emiterea unui act administrativ normativ, respectiv a unei hotărâri de guvern cu un anumit conţinut, excede competenţei instanţei de contencios administrativ.

Vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, apărările din recurs ale intimatului-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, ca urmare a adoptării prin H.G. nr. 447/2017 a normelor metodologice solicitate.

Înalta Curte reţine că art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 447/2017 statuează în sensul că prezenta schemă aplică dispoziţiile prevăzute la secţiunea 2.2 a capitolului 2 din "Orientările Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol şi forestier şi în zonele rurale pentru perioada 2014 - 2020 (2014/C 204/01)", publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 204 din 1 iulie 2014, denumite în continuare Orientările UE, iar art. 11 prevede că "durata de aplicare a prezentei scheme este de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi până la data de 31 decembrie 2020, inclusiv." Prin urmare, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, cât şi obiectului specificat al domeniului de reglementare al actului normativ, prevederile H.G. nr. 447/2017 se opun aplicării acestei hotărâri anterior datei de 30 iunie 2017.

Întrucât prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte obligarea Guvernului României la emiterea normelor metodologice de acordare a compensaţiilor aferente anilor 2010-2013, iar dispoziţiile H.G. nr. 447/2017 nu se referă la această perioadă, acţiunea nu este lipsită de obiect, pretenţia reclamantei nefiind satisfăcută prin emiterea acestei hotărâri de guvern.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursului declarat de pârâtul Guvernul României, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite excepţia inadmisibilităţii cererii şi va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care se solicită obligarea pârâtului să adopte hotărârea de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.

Înalta Curte va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, privitoare la respingerea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune, a lipsei de interes în susţinerea acţiunii (invocate de pârâtul Guvernul României) şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, precum şi cele privitoare la respingerea, ca prematură, a acţiunii în pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, întrucât aceste soluţii nu au făcut obiectul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 202 din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată, şi rejudecând:

Admite excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul Guvernul României.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care se solicită obligarea pârâtului să adopte hotărârea de guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.