Auxiliary Judicial Staff Salary Equalization: Inclusion of Court-Awarded Rights in Maximum Reference Value Under OUG 83/2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 mai 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat:

(i) modificarea Hotărârii nr. 11 din 10 aprilie 2017 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Iaşi, în ceea ce priveşte art. 9, art. 10 şi art. 11, sau emiterea unei alte hotărâri (decizii de încadrare/salarizare), în sensul luării în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în temeiul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, luându-se în considerare faptul că, începând cu 01.12.2015, această sumă urmează să fie majorată cu 10% faţă de nivelul lunii noiembrie 2015, conform art. I pct. 4 din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe);

(ii) efectuarea plăţii diferenţei salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale de 405 RON şi venitul efectiv plătit pentru perioada aprilie 2015 - octombrie 2016;

(iii) acordarea dobânzii legale penalizatoare şi a ratei inflaţiei la sumele cuvenite, de la data scadenţei fiecărui venit lunar începând din 9 aprilie 2015 şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3918 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscală a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă;

(ii) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice;

(iii) a anulat, în parte, Hotărârea nr. 11/10.04.2017, emisă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi a obligat pârâta Curtea de Apel Iaşi la emiterea unei decizii de încadrare în sensul acordării indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă, începând cu data de 01.12.2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015;

(iv) a obligat pârâta Curtea de Apel Iaşi la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale mai sus-menţionată şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3918 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Apel Iaşi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, intenţia legiuitorului la introducerea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 a fost aceea de a elimina diferenţele salariale dintre persoanele care fac parte din aceeaşi categorie socioprofesională care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, diferenţe rezultând din trecerea într-o nouă tranşă de vechime în funcţie/în muncă după data de 01.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, situaţii în care indemnizaţia de încadrare este mai mică decât a persoanelor care au trecut în aceleaşi tranşe anterior datei de 01.01.2011, iar nu acordarea unor sporuri sau majorări, inclusiv majorări ale valorii de referinţă sectoriale.

Recurenta a mai susţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 nu poate servi drept temei pentru admiterea unor pretenţii formulate în temeiul altor prevederi legale decât cele analizate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal.

Mai exact, pârâta a susţinut că decizia forului constituţional a privit excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (11) - (14) din O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituţională reţinând că, în vederea egalizării prevăzute de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive. Aceste prevederi sunt diferite de cele ale art. 5 alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014, care nu folosesc sintagma nivel maxim în plată, astfel cum se regăseşte în cuprinsul O.U.G. nr. 43/2016, care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, pentru a se pune problema raportării indemnizaţiilor la un astfel de nivel, care să includă şi drepturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti anterioare.

În consecinţă, a apreciat pârâta că stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor-intimaţi, prin raportare la un maxim aflat în plată care să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive în cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, se putea face în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 57/2015, iar nu ale celor din O.U.G. nr. 83/2014, pe care s-a întemeiat acţiunea.

Ca atare, dată fiind formularea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin pct. 1 al art. I din Legea nr. 71/2015, recurenta a apreciat a fi neîntemeiate argumentele primei instanţe privind existenţa unor hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a valorii de referinţă sectorială de 405 RON pentru unii magistraţi şi aplicabilitatea acestora la nivelul întregii familii ocupaţionale a "Justiţiei". Chiar dacă s-ar admite că Legea nr. 71/2015 a permis o egalizare a drepturilor salariale ale personalului auxiliar din perspectiva valorii sectoriale, reclamanţii nu au probat că, la nivelul datei de 9 aprilie 2015, existau persoane din categoria personalului auxiliar de specialitate sau conex în cadrul Curţii de Apel Iaşi, care să fi avut în plată drepturi salariale calculate raportat la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON.

A susţinut recurenta-pârâtă că, în aplicarea O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Preşedintele Curţii de Apel Iaşi a emis decizia nr. 35/03.02.2017, prin care, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul acestei instanţe şi al instanţelor din circumscripţie beneficiază de un salariu de încadrare brut lunar stabilit prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%. La emiterea acestei decizii a fost avută în vedere împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la calcularea drepturilor salariale pentru personalul propriu începând cu 01.10.2016, precum şi adresa similară emisă de Ministerul Justiţiei nr. 18/43067/14.06.2017.

Prin precizările depuse la dosarul instanţei de recurs la data de 7 mai 2020, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, ca urmare a emiterii de către Preşedintele Curţii de Apel Iaşi a Deciziilor nr. 210/15.06.2018, nr. 349/29.11.2018 şi nr. 381/25.11.2019, prin care s-au recalculat, succesiv, indemnizaţiile brute lunare cuvenite reclamanţilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale mai ridicate decât cele prevăzute în actul administrativ contestat, în prezent prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,154 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 7 februarie 2018, intimaţii-reclamanţi A., B., C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza, cu prioritate, solicitarea recurentei-pârâte de constatare a rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de emiterea de către Preşedintele Curţii de Apel Iaşi a Deciziilor nr. 210/15.06.2018, nr. 349/29.11.2018 şi nr. 381/25.11.2019.

Din conţinutul acestor decizii succesive rezultă că, în prezent, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Iaşi şi a instanţelor din circumscripţie au fost recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,154 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, valori superioare celor solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Această împrejurare, deşi relevantă în soluţionarea recursului, nu lipseşte de obiect acţiunea introductivă, având în vedere petitele cererii, care cuprind inclusiv solicitarea de efectuare a plăţii diferenţelor salariale şi acordarea dobânzii legale penalizatoare şi a ratei inflaţiei la sumele cuvenite. Or, deşi pârâta a procedat la emiterea deciziilor de recalculare a indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamanţilor, astfel cum a fost obligată de instanţa de fond, nu a făcut şi dovada îndeplinirii obligaţiei de plată a diferenţelor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale. Dimpotrivă, în cuprinsul celor trei decizii se menţionează că plata drepturilor salariale se realizează în măsura asigurării fondurilor bugetare necesare, fără precizări referitoare la actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi la plata dobânzii legale.

În consecinţă, Înalta Curte constată a fi neîntemeiat argumentul recurentei-pârâte referitor la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin recurs, acestea s-au raportat, în esenţă, la argumentul că stabilirea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamanţilor la nivelul maxim aflat în plată, care să includă drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti anterioare, putea fi realizată doar în temeiul O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, iar nu prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, care fac trimitere la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi instituţii şi/sau autorităţi publice. Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 nu este aplicabilă cauzei, întrucât priveşte neconstituţionalitatea art. 31 alin. (11) - (14) din O.U.G. nr. 57/2015, iar acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014. Prin urmare, stabilirea indemnizaţiilor de încadrare, prin luarea în considerare a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu poate fi aplicată în cauză, întrucât se face exclusiv în temeiul O.U.G. nr. 57/2015, iar nu a O.U.G. nr. 83/2014.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte consideră că distincţia pe care aceasta o face între sintagmele "nivel maxim" şi "nivel maxim aflat în plată", pe baza textelor de lege succesive, adoptate în materia drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, nu este relevantă, nefiind esenţială soluţionării cauzei plata efectivă, în sens material, a unei astfel de indemnizaţii, ci stabilirea existenţei sale din punct de vedere juridic. O astfel de concluzie se impune întrucât dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, fac referire la: "un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice". Or, din actele dosarului rezultă că, la data de 09.04.2015 erau stabilite pentru anumiţi angajaţi din cadrul autorităţii judecătoreşti drepturi salariale în raport de o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, nefiind relevant dacă aceste drepturi au fost în plată efectivă, fiind suficientă stabilirea acestora prin hotărâri judecătoreşti definitive. Eventuala neexecutare a obligaţiei de plată de către ordonatori de credite în modalitatea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă/irevocabilă nu poate determina concluzia inexistenţei unei astfel de indemnizaţii.

Prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, stabilindu-se că: "(5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Reiese, astfel, că prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 s-a stabilit aplicabilitatea acestor dispoziţii şi pentru familia ocupaţională "Justiţie". Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii erau îndreptăţit a primi drepturi salariale calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON. Ulterior, la data de 01.12.2015, a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, care stabilea o majorare a cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul prevăzut în anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie’’ cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015.

Este neîntemeiată şi susţinerea recurentei-pârâte în sensul că cererea de chemare în judecată s-a întemeiat doar pe dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, în condiţiile în care conţinutul acţiunii face trimitere la întreg cadrul legislativ adoptat în materia drepturilor salariale 2010-2016, inclusiv la dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2015 şi la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, iar scopul urmărit de reclamanţi prin acţiune în reprezintă obţinerea recalculării indemnizaţiilor de încadrare brute prin raportare la o anumită valoare de referinţă sectorială, de care beneficia deja o parte a personalului încadrat în familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin urmare, la soluţionarea cauzei au fost avute în vedere toate modificările legislative succesive în materie, precum şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţe similare de alte instanţe, inclusiv decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în aplicarea unitară a legii, precum şi decizii pronunţate de Curtea Constituţională.

Pronunţând Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională a reţinut, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016, de modificare O.U.G. nr. 57/2015, în a cărei expunere de motive s-a reţinut că adoptarea actului este necesară în contextul în care "există niveluri diferite de salarizare pentru aceeaşi funcţie în cadrul aceleiaşi instituţii", iar "autorităţile/instituţiile publice centrale şi locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanţelor de judecată din întreaga ţară, având ca obiect eliminarea unor discrepanţe rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010".

Totodată, în ceea ce priveşte nivelul maxim al indemnizaţiilor, prevăzut de O.U.G. nr. 83/2014, respectiv includerea în acest nivel şi a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 36/2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul ÎCCJ, s-a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Relevante pentru problema de drept dedusă judecăţii sunt următoarele considerente ale deciziei:

"69. În chestiunea ce interesează prezenta sesizare trebuie reamintită Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. (...)

74. Aşadar, revenind la sesizarea dedusă analizei în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul rând, reaminteşte, cu titlu de principiu, faptul că forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţia României se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în verificarea conformităţii textelor legale analizate cu prevederile Constituţiei României. Astfel, Curtea Constituţională reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

75. Chiar dacă în decizia prezentată mai sus Curtea Constituţională a interpretat un alt text de lege decât cel supus prezentei dezbateri, totuşi, se observă că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, astfel că toate considerentele expuse de instanţa constituţională se verifică şi în privinţa acestui text de lege.

76. Prin urmare, a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conţinut raţionamentul avut în vedere în decizia mai sus citată şi să fie negat rolul Curţii Constituţionale de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.

77. Din acest motiv, opinia exprimată de instanţa de trimitere în sensul că numai existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în modalitatea stabilirii pentru întreg personalul din justiţie a unei valori de referinţă sectorială majorate, nu poate fi împărtăşită.

78. Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

79. Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală."

În consecinţă, având în vedere efectele produse de această decizie, conform art. 521 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia egalizării indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare şi a drepturilor obţinute prin hotărâri judecătoreşti se aplică şi sub imperiul O.U.G. nr. 83/2014, similar situaţiei reglementate de O.U.G. nr. 57/2015.

De altfel, chiar pârâta Curtea de Apel Iaşi a înţeles să valorifice considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin emiterea Deciziei nr. 381 din 25.11.2019, adresată personalului auxiliar de specialitate şi conex, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Aşadar, prin cererea de recurs, pârâta îşi contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispoziţiile constituţionale.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtă s-a referit la lipsa unor hotărâri judecătoreşti anterioare emiterii Hotărârii nr. 11/2017, emisă de Colegiul de conducere, contestată în cauză, prin care să fie recunoscută valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, aplicabilă de la data de 09.04.2015, în beneficiul personalului auxiliar de specialitate sau conex.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reţinând că deşi hotărârile judecătoreşti anterioare vizează categoria magistraţilor (judecători), ceea ce prezintă relevanţă este nivelul salarial în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", din care face parte şi personalul conex şi auxiliar al instanţelor.

De asemeni, va fi avută în vedere şi Decizia nr. 36/2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul ÎCCJ, anterior menţionată, prin care, pe de-o parte, se confirmă dreptul egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim, în temeiul O.U.G. nr. 83/2014, prin luarea în considerare a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare anterioare, iar, pe de altă parte, confirmă că aceste drepturi se aplică şi personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi, prin urmare, şi personalului conex.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 3918 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.