Judicial salary equalization to sectoral reference value and personal liability of employing tribunal for wage differences

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 martie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanaţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită noi ordine de salarizare cu luare în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la data de 01.12.2015, respectiv a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON + 10%, începând cu data de 01.12.2015 până la 01.10.2016;

- obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţelor sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit aferent perioadelor cuprinse între 09.04.205 - 01.12.2015 şi, respectiv, 01.12.2015 - 01.10.2016, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Caraş-Severin cu privire la primul capăt al cererii de chemare în jduecată;

(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Caraş-Severin în privinţa celui de-al doilea capăt al cererii, ca neîntemeiată;

(iii) a respins excepţia lipsei de interes, invocată de Tribunalul Caraş-Severin, ca neîntemeiată;

(iv) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Timişoara;

(v) a respins excepţia prematurităţii, invocată de pârâta Curtea de Apel Timişoara, ca neîntemeiată;

(vi) a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanaţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Caraş-Severin;

(vii) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016 prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanţilor începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% de la 01.12.2015;

(viii) a obligat pârâtul Tribunalul Caraş-Severin la plata către reclamante a diferenţelor salariale dintre drepturile achitate acestora şi cele stabilite prin prezenta hotărâre până la data de 01.10.2016 (prima lună pentru care au fost achitate drepturi salariale potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10%), sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective;

(ix) a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Curtea de Apel Timişoara ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiţiei, cât şi pârâtul Tribunalul Caraş-Severin.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut, contrar celor reţinute de prima instanţă, că, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, la data de 21.12.2016 a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, prin care s-a dispus că, începând cu data de 09.04.2015, judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie se recalculează la nivel maxim, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Totodată, art. 2 din ordin prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizaţia de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi a asistenţilor judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci şi 5%, 2% şi 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

La emiterea Ordinului nr. 4680/C/21.12.2016 s-au avut în vedere şi indemnizaţiile acordate unui număr de 5 judecători din cadrul Tribunalului Călăraşi, cărora le-au fost stabilite indemnizaţii într-un alt cuantum, ca efect al unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de ăncadrare brută lunară stabilită la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, iar la data de 17.05.2017, a fost emis OMJ nr. 1489/C/2017, prin care s-au stabilit drepturile salariale cuvenite reclamanţilor din prezenta cauză.

A susţinut recurentul-pârât că, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2016, soluţia instanţei de fond privind acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanţilor de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul Caraş-Severin a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, în principal, admiterea excepţiilor invocate în faţa instanţei de fond, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât a criticat soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că în mod greşit a fost obligat la plata drepturilor salariale restante, această obligaţie revenind Ministerului Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, conform art. 142 alin. (2) din Ordinul nr. 120/C/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul-pârât a criticat şi soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei interesului în susţinerea acţiunii, apreciind că petitul privind plata diferenţelor salariale începând cu data de 09.04.2015 este lipsit de interes în raport de prevederile OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că plata diferenţelor salariale se va realiza după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari şi terţiari de credite, dar nu mai târziu de 1 mai 2017.

Pe fondul cauzei, pârâtul Tribunalul Caraş-Severin a susţinut că reclamanţii nu pot beneficia de alte drepturi salariale decât cele stabilite prin lege, în speţă art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015. În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 17/2000 pentru constatarea unei situaţii de discriminare, întrucât hotărârile judecătoreşti pronunţate în altă speţă nu constituie izvor de drept, efectele acestora neputând fi extinse în alte cauze. Prin urmare, Tribunalul Caraş-Severin susţine că a respectat dispoziţiile legale în materie privind salarizarea intimaţilor-reclamanţi pentru perioada în discuţie, având în vedere şi prevederile OMJ nr. 4680/C/2016 şi cele ale OMJ nr. 219/C/2017.

Pârâtul Tribunalul Caraş-Severin Tribunalul Caraş-Severin a criticat hotărârea primei instanţe şi în privinţa obligării sale la plata dobânzii legale, susţinând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1530 şi art. 1533 C. civ., nefiind în prezenţa executării cu întârziere a unei obligaţii de plată a unei sume de bani.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 1 februarie 2018, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, arătând că susţin argumentele formulate prin cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2018, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat, faţă de recursul formulat de Tribunalul Caraş-Severin, admiterea pe fond a acestui recurs şi respingerea criticilor privitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a tribunalului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi de pârâtul Tribunalul Caraş-Severin sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

3.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Criticile de nelegalitate prin care pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, prin emiterea Ordinului MJ nr. 4680/C/2016 şi, ulterior a Ordinului MJ nr. 219/C/2017, au fost îndeplinite obligaţiile legale ce-i revin în privinţa stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, pentru fiecare reclamant, pentru perioada 09.04.2015 - 01.10.2016, prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanţilor începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10% de la 01.12.2015.

În ceea ce priveşte Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, Înalta Curte constată că acest act administrativ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată - 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în raport de valorile de referinţă menţionate în cererea de chemare în judecată, susţinând că dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ţine de temporalitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale. În realitate, aplicare unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiţiei a înţeles să valorifice considerentele deciziei Curţii Constituţionale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, în cuprinsul căruia indemnizaţia de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Aşadar, prin cererea de recurs, pârâtul îşi contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispoziţiile constituţionale.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătoreşti) că, într-o serie de litigii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Înalta Curte mai reţine că valoarea de referinţă sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 (precum şi prin Ordinul individual nr. 1489/C/017) nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Tribunalul Caraş-Severin.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale (Ministerul Justiţiei), ci în sarcina instanţei angajatoare.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimaţii-reclamanţi şi Tribunalul Caraş-Severin (în circumscripţia teritorială a căruia se află Judecătoria Caransebeş, unde activează reclamanţii), în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Caraş-Severin.

Pentru aceste motive, instanţa de control judiciar va respinge, ca nefondate, criticile pârâtului Tribunalul Caraş-Severin cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Nefondate sunt şi criticile acestui pârât referitoare la soluţia dată cu privire la excepţia lipsei de interes în susţinerea acţiunii, în raport de emiterea Ordinelor MJ nr. 480/C/2016 şi nr. 219/C/2017. Atât timp cât, prin aceste ordine, Ministerul Justiţiei a calculat drepturile cuvenite reclamanţilor prin raportare la o altă valoare de referinţă sectorială decât cea solicitată prin acţiune, subzistă interesul acestora în recunoaşterea dreptului pretins şi obţinerea, pe cale judiciară, a obligării autorităţii ministeriale la recalcularea drepturilor salariale şi la emiterea altor ordine de salarizare.

Nici menţiunea din cuprinsul ordinelor, privitoare la plata drepturilor salariale "după finalizarea calculelor", nu este de natură a infirma interesul reclamanţilor în susţinerea acţiunii, deoarece, pe de-o parte, sumele salariale restante sunt calculate şi vor fi plătite în raport de o valoare de referinţă sectorială pe care reclamanţii o contestă, iar pe de altă parte, simpla menţionare a unei plăţi viitoare, fără stabilirea unui termen determinat sau determinabil, dependent în întregime de voinţa pârâtului Ministerul Justiţiei, nu satisface pretenţiile reclamanţilor.

Referitor la criticile recurentul-pârât privind modalitatea de calcul a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, Înalta Curte că acestea corespund celor susţinute de pârâtul Ministerul Justiţiei (fiind subsumate, în esenţă, legalităţii Ordinelor MJ nr. 4680/C/2016 şi nr. 219/C/2017 şi inaplicabilităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte speţe vizând drepturi salariale) motiv pentru care vor fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele prezentate anterior, la pct. 3.1 din prezenta hotărâre, care nu vor fi reiterate.

Referitor la criticile vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente diferenţelor salariale restante, Înalta Curte reţine că o consecinţă a recunoaşterii drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanţi, începând cu data de 09.04.2015, o reprezintă obligaţia pârâtului de a achita diferenţele dintre drepturile salariale astfel stabilite şi cele efectiv achitate, precum şi de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanţi prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale. Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Caraş Severin, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Caraş Severin împotriva sentinţei civile nr. 4117 din 03 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.