Excise duty restitution time-bar and prohibition on curing documentation defects via administrative contestation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 septembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Rutieră Română şi Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei nr. 693/19.07.2016 privind aprobarea cererii de restituire a accizei, emisă de pârâta Autoritatea Rutieră Română;

- în subsidiar, admiterea contestaţiei nr. 15/09.08.2016, înregistrată de pârâta Autoritatea Rutieră Română sub nr. x/10.08.2016, formulate împotriva Deciziei nr. 693/19.07.2016 privind aprobarea cererii de restituire a accizei şi, pe cale de consecinţă, restituirea accizei respinse la rambursare, în cuantum de 3373 RON;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin încheierea de şedinţă din 9 martie 2017, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1165,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că prima instanţă nu a luat în considerare înscrisurile depuse în probaţiune şi concluziile expertului fiscal, cuprinse în raportul de expertiză judiciară administrat în cauză, nesocotind, astfel, dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., care obligă judecătorul cauzei să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Totodată, din argumentele juridice expuse în sentinţa recurată, rezultă că instanţa de fond a motivat soluţia doar în raport de susţinerile pârâtei, iar nu şi de cele ale reclamantei.

A susţinut recurenta că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că alimentările cu carburant realizate în luna decembrie 2014 reprezintă alimentări aferente trimestrului IV al anului 2014, concluzie contrară celei formulate de expert, care a indicat faptul că, pentru aceste alimentări, factura fiscală a fost emisă în luna ianuarie 2015, astfel încât alimentările corespund trimestrului I al anului 2015.

Un alt aspect reţinut în mod greşit de instanţa de fond, în opinia recurentei, îl reprezintă neîndeplinirea cerinţelor legale impuse de art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 573/2014, pentru admiterea în totalitate a cererii de restituire a accizelor.

A arătat recurenta că, din raportul de expertiză administrat în cauză a rezultat că deşi în centralizatoarele depuse de reclamantă împreună cu cererea de restituire a accizei nu era inserat kilometrajul vehiculelor alimentate, această omisiune a fost corectată prin depunerea ulterioară a centralizatoarelor emise de B., reprezentând anexe ale facturilor, care menţionează numărul de kilometri înregistraţi la bordul vehiculelor la momentul alimentării. Ca atare, prin raportul de expertiză s-a concluzionat că, pentru o cantitate de 11.331 litri, din totalul de 17.698 litri de motorină respinsă la restituirea accizei, a fost menţionat numărul de kilometri înregistrat la bordul vehiculelor la momentul alimentării.

Prin urmare, recurenta a apreciat că şi-a îndeplinit obligaţia de a depune documentaţia necesară pentru admiterea cererii de restituire a accizei, o dată cu formularea contestaţiei administrative, dar autoritatea pârâtă a refuzat să reanalizeze documentaţia, respingând contestaţia administrativă, deşi administratorul schemei avea obligaţia de a analiza toate înscrisurile depuse de societate şi de a verifica legalitatea şi conformitatea declaraţiilor, potrivit art. 14 din H.G. nr. 537/2014, sub aspectul corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor.

Recurenta-reclamantă a criticat şi cuantumulor cheltuielile de judecată la care a fost obligată de instanţa de fond, arătând că suma de 1165,50 RON, indicată de către pârâtă, este aferentă susţinerii a două cauze, dintre care doar una o priveşte pe reclamantă.

4. Apărările efectuate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data 19 februarie 2018, intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de sentinţa recurată şi de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv a obligaţiei judecătorului de a afla adevărul, Înalta Curte o consideră a fi nefondată. În cauză nu pot fi identificate omisiunile susţinute de reclamantă cu privire la probatoriul administrat, ci, dimpotrivă, considerentele sentinţei recurate analizează atât înscrisurile depuse de reclamantă, cât şi concluziile raportului de expertiză tehnică realizat în cauză. Totodată, contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de fond a avut în vedere argumentele ambelor părţi, pe care le-a analizat într-o manieră obiectivă, imparţială.

Nemulţumirile reclamantei privesc, în realitate, soluţia pronunţată de prima instanţă, care reprezintă rezultatul analizei situaţiei de fapt, a temeiurilor de drept, precum şi a probatoriului cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, critică ce priveşte fondul cauzei, iar nu o pretinsă încălcare a normelor referitoare la obligaţiile judecătorului în cursul procesului. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actul administrativ contestat nu reprezintă o necercetare a argumentelor susţinute de recurenta-reclamantă, ci rezultatul raţionamentului juridic propriu al judecătorului cauzei, a cărui legalitate poate fi verificată în recurs, însă nu poate fi considerat o încălcare a obligaţiei de aflare a adevărului.

Referitor la alimentările cu carburant efectuate de reclamantă în trimestrul IV 2014, facturate în trimestrul I 2015 şi solicitate la restituire prin cererea depusă la data de 27.01.2016, Înalta Curte constată că argumentele din recurs ale reclamantei sunt neîntemeiate, instanţa de fond reţinând în mod corect că cererea de restituire a accizelor a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

Conform art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 537/2014:

"În cazul operatorilor economici care aprovizionează vehiculele eligibile direct de la operatori economici înregistraţi potrivit Codul fiscal în calitate de comercianţi en detail de produse energetice, prin intermediul unui card de gestiune a alimentărilor, respectiv al unui inel emiţător/receptor, baza pentru restituirea de accize reprezintă cantitatea totală de motorină rezultată prin însumarea cantităţilor alimentate efectiv de fiecare vehicul eligibil în parte.", iar potrivit art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"Cererea de restituire de accize se depune, în format electronic sau pe suport hârtie, pentru un trimestru calendaristic, începând cu prima zi a trimestrului următor celui pentru care se solicită restituirea, dar nu mai târziu de un an de la această dată". Aşadar, hotărârea de guvern stabileşte baza de restituire a accizelor în raport de cantitatea alimentată efectiv în perioada de referinţă, reprezentată de un trimestru calendaristic.

În cauză, întrucât alimentarea efectivă cu carburant a avut loc în luna decembrie 2014, cererea de restituire a accizei trebuia depusă începând cu data de 01.01.2015, dar nu mai târziu de 01.01.2016, astfel încât cererea depusă de reclamantă la 27.01.2016, prin care a solicitat restituirea accizelor aferente alimentărilor realizate în luna decembrie 2014, este tardivă.

Argumentul recurentei-reclamante, întemeiat pe data emiterii facturii aferente acestor alimentări, nu poate fi primit. Deşi factura a fost emisă la data de 03.01.2015, această împrejurare nu are relevanţă faţă de dispoziţiile legale care fac trimitere la data alimentării efective, iar nu la data emiterii facturii, drept criteriu pentru calcularea termenului de depunere a cererii de restituire a accizei.

Nefondate sunt şi criticile privitoare la greşita aplicare, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014. Înalta Curte reţine că reclamanta nu a contestat faptul că documentaţia depusă ca anexă a cererii de restituire accize nu cuprindea totalitatea informaţiilor prevăzute de acest text de lege, respectiv în anexele la facturi nu se prevedea numărul de kilometri înregistraţi la bordul vehiculelor la momentul alimentării. Însă recurenta susţine, invocând în sprijinul său concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, că aceasta a reprezentat doar o deficienţă, îndreptată cu ocazia formulării contestaţiei administrative prin depunerea unor centralizatoare emise de B., care cuprindeau şi informaţiile privind kilometrajul vehiculelor la momentul alimentării. Astfel, recurenta apreciază că aceste noi informaţii trebuiau avute în vedere la soluţionarea contestaţiei administrative de către autoritatea pârâtă.

Înalta Curte constată a fi întemeiată opinia instanţei de fond potrivit căreia înscrisurile depuse ulterior de reclamantă nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de restituire. Obligaţia care incumbă reclamantei este aceea de depunere a unei documentaţii complete la momentul formulării cererii de restituire a accizelor, iar rectificările ulterioare, care ar putea conduce la diminuarea sau majorarea sumelor de restituit, pot fi solicitate doar în temeiul unei cereri rectificative, depuse conform art. 16 din H.G. nr. 537/2014.

În cauză, reclamanta nu a uzat de această procedură, ci, în cadrul contestaţiei administrative formulate conform art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 537/204, a depus noi înscrisuri, pe care autoritatea pârâtă nu le-a avut la dispoziţie la data emiterii deciziei de plată. Or, obiectul contestaţiei administrative îl reprezintă analizarea legalităţii actului administrativ contestat, prin prisma actelor prezentate de solicitant în susţinerea cererii, iar nu reluarea procedurii de verificare a documentaţiei depuse şi rectificarea datelor eronate sau omise din vina reclamantei la depunerea cererii de restituire.

În consecinţă, atât timp cât reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 16 din H.G. nr. 537/2014, prin depunerea unei cereri rectificative, însoţită de documente justificative, iar contestaţia administrativă nu are şi nu poate avea natura unei cereri rectificative, în mod corect autoritatea pârâtă a respins contestaţia administrativă formulată de reclamantă, menţinând decizia de restituire parţială a accizelor şi, pe cale de consecinţă, criticile formulate de reclamantă sunt neîntemeiate, sentinţa recurată fiind legală sub acest aspect.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de fond în sarcina reclamantei. La termenul de judecată din 26 octombrie 2017, pârâta a depus la dosar dovezile reprezentând cheltuieli de deplasare, însoţite de un centralizator . Din cuprinsul acestor documente rezultă că cheltuielile totale suportate de pârâtă sunt în sumă de 1165,50 RON, însă au fost efectuate pentru a asigura participarea consilierului juridic al pârâtei la judecarea a două cauze, aflate pe rolul aceleiaşi instanţe, dintre care una singură o priveşte pe reclamanta din prezenta cauză.

Partea care pierde procesul este obligată să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă, conform art. 453 C. proc. civ., însă conform documentelor justificative depuse la dosar şi strict raportat la cauza pendinte, neexistând vreun text de lege care să prevadă obligaţia suportării unor cheltuieli mai ridicate decât cele realizate de partea care le solicită ori care au fost efectuate în legătură cu o altă cauză.

În consecinţă, critica recurentei-reclamante este întemeiată, aceasta având obligaţia de a suporta numai jumătate din cuantumul cheltuielilor de deplasare efectuate de consilierul juridic al pârâtei Autoritatea Rutieră Română, cealaltă jumătate a cheltuielilor fiind realizată în interesul soluţionării unei cauze diferite, fără legătură cu prezentul litigiu.

Pentru aceste motive, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., va casa, în parte, sentinţa recurată, şi, în rejudecare, va obliga reclamanta la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română a cheltuielilor de judecată în sumă de 582,75 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 153/CA/2017-P.I. din 09 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă reclamanta Societatea A. S.R.L. la plata către pârâta Autoritatea Rutieră Română a sumei de 582,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.