Dismissal of state secretary: suspension of dismissal decision overturned, dismissal upheld

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 august 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat:

- suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, până la soluţionarea cererii de suspendare formulate în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004;

- suspendarea executării Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Prin încheierea din 30 august 2019, instanţa de fond a admis cererea de suspendare provizorie a efectelor Deciziei nr. 201/14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României şi a dispus suspendarea provizorie a efectelor acestei decizii până la soluţionarea cererii de suspendare a executării formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 489 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins, ca neîntemeiate, cererile de lămurire a dispozitivului încheierii de şedinţă din data de 30.08.2019;

(ii) a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes;

(iii) a admis capătul principal de cerere;

(iv) în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 201/14.08.201, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 489 din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Prim-ministrul României, cât şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a învederat că nu a susţinut un argument vizând lipsa caracterului de act administrativ a deciziei în litigiu, după cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. Pornind de la această premisă greşită, instanţa de fond a expus motive de fapt şi de drept străine de natura cauzei, omiţând să răspundă apărărilor formulate de pârâţi. În realitate, pârâtul a susţinut că, deşi decizia prim-ministrului este un act administrativ, aceasta este scutită de obligaţia motivării în fapt, specifică actelor administrative.

Totodată, instanţa de fond nu a prezentat argumente care să combată susţinerile pârâtului referitoare la faptul că funcţia de secretar de stat este o funcţie de demnitate publică, iar ocuparea acesteia se face prin numire, fiind o decizie de oportunitate, astfel încât au fost încălcate exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv obligaţia instanţei de a motiva hotărârea.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 32/1998 şi menţiunile de la pct. B din Anexa 9 la Legea nr. 153/2017, precum şi dispoziţiile art. 5 lit. g) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, din cuprinsul cărora rezultă că funcţia de secretar de stat nu este o funcţie publică, ci una de demnitate publică.

A susţinut recurentul că modalitatea de numire în funcţia de secretar de stat este prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin decizie a prim-ministrului, fără necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii, astfel încât nici eliberarea din funcţie nu trebuie să respecte cerinţa motivării actului administrativ. Deşi decizia prim-ministrului are caracter de act administrativ, argumentaţia instanţei de fond, referitoare la condiţia cazului bine justificat, s-a circumscris cerinţelor unui act administrativ "clasic", din perspectiva lipsei motivării.

Numirea şi eliberarea din funcţia de secretar de stat reprezintă o prerogativă absolută, acordată de lege prim-ministrului, în vederea organizării şi funcţionării în bune condiţii a ministerelor şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice. Contrar celor reţinute de prima instanţă, în cuprinsul deciziei sunt indicate temeiurile măsurii adoptate, respectiv art. 29 şi art. 31 alin. (1) din Codul administrativ. Prin urmare, decizia contestată este motivată în drept.

Referitor la justificarea măsurii adoptate, legea nu prevede o astfel de cerinţă, iar potrivit principiului simetriei actelor juridice, eliberarea din funcţie a demnitarului s-a realizat în aceleaşi condiţii ca la numire. Dacă o decizie de numire în funcţia de demnitate publică nu trebuie motivată, fiind o decizie de oportunitate, nici decizia de eliberare din funcţie nu trebuie motivată. Intimatul-reclamant nu are calitatea de funcţionar public şi nu beneficiază de garanţiile prevăzute de lege pentru această calitate, neocupând funcţia de secretar de stat prin concurs, în cadrul căruia să i se fi verificat cunoştinţele şi aptitudinile personale.

Caracterul absolut al prerogativelor conferite prim-ministrului face ca decizia de eliberare din funcţie să nu fie susceptibilă de exercitare abuzivă, în raport de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la jurisprudenţa europeană invocată de reclamant, recurentul-pârât consideră că decizia Consiliului de Stat Francez are valoarea probatorie a unui înscris, care nu intră sub incidenţa art. 3 sau art. 4 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit îndeplinirea cerinţei cazului bine justificat.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, recurentul-pârât apreciază a nu fi fost îndeplinită, întrucât reclamantul a justificat această cerinţă din perspectiva diferenţei de drepturi salariale dintre venitul obţinut în calitate de secretar de stat şi cel cuvenit pentru funcţia de consilier. A considerat pârâtul că această pagubă nu reprezintă un prejudiciu greu de reparat, sumele reprezentând drepturi salariale putând fi cerute sub forma despăgubirilor, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în cazul anulării actului administrativ. Paguba nu poate fi considerată nici iminentă, întrucât intimatul nu beneficiază de stabilitate în funcţia de secretar de stat, astfel încât se poate aştepta în orice moment la numirea într-o altă funcţie, ceea ce presupune modificarea raporturilor juridice şi, implicit, a salariului.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Prim-ministrul României a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

În ceea ce priveşte cazul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a omis a analiza apărările formulate cu privire la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate, cu consecinţa imposibilităţii suspendării executării sale. După emiterea deciziei de eliberare din funcţie, raportul de serviciu suspendat al reclamantului a fost reluat în temeiul Ordinului MAI nr. II/620/14.08.2019, act administrativ care nu a fost atacat, iar pe de altă parte, funcţia de secretar de stat a fost ocupată de o altă persoană.

Aşadar, decizia atacată a produs efecte care făceau imposibilă suspendarea executării sale; prin cererea de suspendare, reclamantul a urmărit repunerea în funcţia deţinută anterior, ceea ce echivalează cu o întoarcere a executării unui act administrativ. Pentru a putea face obiectul suspendării, decizia atacată trebuie să fie una cu executare succesivă, situaţie neîntâlnită în speţă.

A apreciat recurentul că raţionamentul instanţei de fond este inconsecvent, întrucât respingerea excepţiei lipsei plângerii prealabile a fost întemeiată pe argumentul intrării deciziei în circuitul civil.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a depăşit limitele cererii de suspendare cu care a fost învestită, excedând analizei sumare pretinse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât soluţia de suspendare este nelegală.

În continuare, recurentul-pârât a expus critici referitoare la neîntrunirea condiţiilor cazului bine-justificat şi a pagubei iminente, care corespund celor invocate de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte apreciind că redarea lor este redundantă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor vizând nemotivarea hotărârii, intimatul a apreciat că, în cauză sunt respectate cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de jurisprudenţa constantă a instanţelor române. Instanţa de fond nu are obligaţia de a se pronunţa separat cu privire la diferitele argumente ale părţilor, atât timp cât motivarea relevă raţionamentul pentru care au fost respinse sau admise aceste argumente.

Totodată, intimatul a apreciat a nu fi relevant argumentul privitor la executarea uno ictu/succesivă a deciziei, nefiind necesar, pentru a se dispune suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, ca actul administrativ să fie unul cu executare succesivă.

În ceea ce priveşte criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susţinut că, în mod întemeiat prima instanţă a reţinut existenţa unui caz bine justificat, de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, constând în lipsa motivării actului administrativ. În esenţă, reclamantul a reiterat argumentele prezentate pe parcursul derulării procesului, considerând că simpla indicare a temeiului de drept al deciziei nu echivalează cu motivarea actului administrativ, iar prerogativa prim-ministrului nu este una absolută, acesta având obligaţia motivării în fapt a eliberării din funcţie a reclamantului. În acest sens, reclamantul a indicat argumente din jurisprudenţa şi doctrina de specialitate, referitoare la obligaţia motivării actelor administrative de către autorităţile emitente.

Cât priveşte necesitatea prevenirii unei pagube iminente, intimatul-reclamant a susţinut că prima instanţă a reţinut corect că prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei este unul însemnat, prin raportare la cuantumul venitului realizat în calitate de secretar de stat şi cel realizat în calitate de consilier, funcţie în care reclamantul ar trebuie să revină.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Înalta Curte va respinge, ce neîntemeiată, excepţia lipsei de interes în susţinerea recursurilor, invocată de intimatul-reclamant A..

În susţinerea excepţiei, apărătorul intimatului-reclamant a învederat că, ulterior pronunţării hotărârii de suspendare de către instanţa de fond, reclamantul a fost repus în funcţia de secretar de stat, funcţie din care, la data de 15 ianuarie 2020, a fost eliberat la cererea sa expresă. În consecinţă, reclamantul a apreciat că hotărârea recurată nu mai produce efecte, astfel încât recurenţii nu mai justifică interesul în atacarea ei.

Înalta Curte reţine că, deşi la data soluţionării prezentelor recursuri sentinţa recurată nu mai produce efecte, ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantului, care a solicitat eliberarea sa din funcţie, totuşi această hotărâre judecătorească a avut caracter executoriu de drept, conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, producând efecte pe perioada dintre data pronunţării şi data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de eliberare din funcţia de secretar de stat, la cerere, a reclamantului. Întrucât prin sentinţa recurată s-a dispus suspendarea executării deciziei prin care pârâtul Prim-ministrul României a dispus eliberarea din funcţie a reclamantului, acesta a fost repus în funcţia de demnitate publică, pe care a exercitat-o până la data de 15 ianuarie 2020.

Hotărârea de suspendare a generat obligaţia recurenţilor de repunere în funcţie a reclamantului, astfel încât aceştia au interes în stabilirea legalităţii sentinţei de fond.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că subzistă interesul pârâţilor în soluţionarea căilor de atac declarate împotriva sentinţei instanţei de fond, motiv pentru care va respinge, ca neîntemeiată, excepţia invocată de intimatul-reclamant.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Afacerilor Interne sunt fondate, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile din recurs subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul Ministerul Afacerilor Interne a susţinut că argumentele instanţei de fond nu se circumscriu apărărilor formulate prin întâmpinare, pe când recurentul Prim-ministrul României a susţinut că prima instanţă a omis a analiza apărările formulate cu privire la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate, cu consecinţa imposibilităţii suspendării executării sale.

Analizând aceste critici, în raport de considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate reţine existenţa omisiunilor invocate de recurenţi. Astfel, apărările referitoare la intrarea în circuitul civil a deciziei atacate au fost analizate cu ocazia dezlegării date excepţiei lipsei de interes în susţinerea acţiunii şi excepţiei inadmisibilităţii (pagina 10 a hotărârii), prima instanţă arătând că intrarea în circuitul civil a actului administrativ contestat nu împiedică soluţionarea cererii de suspendare a executării acestuia, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, având relevanţă doar din perspectiva art. 7 din acelaşi act normativ, sub aspectul eliminării cerinţei formulării plângerii prealabile.

Cât priveşte apărările formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pretins greşit analizate de instanţa de fond, Înalta Curte nu achiesează la opinia recurentului, întemeiată pe desprinderea din context a unui singur paragraf al hotărârii. Argumentaţia instanţei de fond trebuie lecturată într-o modalitate cursivă, paragrafele hotărârii neputând fi examinate distinct unele de altele, iar raţionamentul juridic expus trebuie privit în contextul chestiunii de drept deduse judecăţii. Considerentele care susţin soluţia instanţei de fond sunt circumscrise problemei juridice esenţiale vizând motivarea actului administrativ contestat (în referire la aparenţa de legalitate a actului administrativ), asupra căreia părţile au expus puncte de vedere diferite, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Prin urmare, sunt nefondate criticile pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, prin care se susţine că instanţa de fond a analizat aspecte străine de apărările formulate în cauză.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele de nelegalitate a sentinţei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond pronunţând hotărârea cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 29 şi art. 31 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, din perspectiva cerinţei cazului bine justificat.

Prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează două condiţii cumulative pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, într-o examinare sumară a aparenţei dreptului.

În cauză, reclamantul a susţinut că există îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de eliberare din funcţia de secretar de stat, aceasta fiind nemotivată şi emisă cu exces de putere, argumente pe care instanţa de fond le-a confirmat prin soluţia adoptată, de suspendare a actului administrativ.

Contestând această soluţie, pârâţii au susţinut că decizia este legal emisă în temeiul art. 29 din Codul administrativ, eliberarea din funcţia de demnitate publică nefiind condiţionată de îndeplinirea vreunei formalităţi sau de obligaţia justificării acestei măsuri.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în prezenta cauză, îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat s-a referit la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească decizia emisă de Prim-ministrul României cu privire la eliberarea din funcţia de demnitate publică, cerinţe care vor fi examinate în limitele caracterului sumar al procedurii de suspendare.

Potrivit art. 31 din O.U.G. nr. 57/201 privind Codul administrativ:

"Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului;

c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;

d) secretarii de stat şi subsecretarii de stat;

e) alte persoane pentru care are competenţa de numire, în cazurile prevăzute de lege."

Textul de lege nu reglementează condiţii de fond ori de formă ale actului de numire şi eliberare din funcţie, însă nu există nicio îndoială că acesta îmbracă forma unei decizii, care are natura unui act administrativ, potrivit art. 29 din Codul administrativ.

Din perspectiva cerinţei motivării actului administrativ, Înalta Curte reţine, din modalitatea de redactare a art. 31 din Codul administrativ, că numirea şi eliberarea din funcţia de secretar de stat intră în competenţa exclusivă acordată de lege prim-ministrului, în vederea organizării şi funcţionării în bune condiţii a ministerelor şi a celorlalte autorităţii ale administraţiei publice. Legea nu prevede nicio condiţie pentru numirea în funcţia de secretar de stat, cum ar fi parcurgerea unor proceduri de selecţie, prin susţinerea unui concurs/examen, ori îndeplinirea anumitor condiţii de studii ori experienţă profesională, numirea fiind dispusă, fără necesitatea unei motivări în fapt, în baza prerogativelor prim-ministrului şi în consideraţia unor calităţi personale, pe baza încrederii acordate de acesta persoanei beneficiare.

Conform principiului simetriei actelor juridice, organul care numeşte o persoană într-o funcţie publică, având putere discreţionară în acest sens, are dreptul de a o elibera din acea funcţie, bucurându-se de aceeaşi marjă largă de apreciere. Atât timp cât numirea în funcţia de secretar de stat se dispune printr-un act administrativ care nu cuprinde motivele de fapt care sprijină această decizie, eliberarea din funcţie nu se poate dispune în condiţii diferite, mai stricte decât cele avute în vedere la ocuparea funcţiei.

Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, deşi decizia de numire în funcţie a unui secretar de stat are natura unui act administrativ, astfel încât numirea în funcţie are în vedere criterii de oportunitate care se înscriu în marja de apreciere a organului emitent, respectiv Prim-ministrul României şi, cel puţin la o analiză sumară, nu îmbracă forma unui exces de putere.

Pentru a fi în prezenţa unui exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, este necesar ca actul administrativ să fie emis cu încălcarea limitelor competenţelor prevăzute de lege sau cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În cauză decizia de eliberare din funcţie a fost emisă de pârâtul Prim-ministrul României în limitele competenţei prevăzute de art. 31 din Codul administrativ, iar în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor reclamantului, Înalta Curte reţine că acesta a fost eliberat din funcţie în aceleaşi condiţii în care a fost numit, astfel încât, la nivel de aparenţă, nu poate fi sesizată o vătămare a drepturilor sau intereselor reclamantului. Specificul procedurii de numire în funcţia publică se menţine şi în ceea ce priveşte eliberarea din funcţie, dreptul reclamantului de a fi menţinut în funcţie neputând fi opus interesului public pe care autoritatea îl ocroteşte - buna funcţionare a autorităţilor ministeriale - decât în cazul în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui echilibru, printr-o exercitare abuzivă, excesivă, a dreptului de apreciere a autorităţii publice, împrejurări care fac, însă, obiectul cercetării în fond a cauzei.

În acest context, Înalta Curte reţine că, la o cercetare sumară a legalităţii actului contestat, nu se poate reţine că prezumţia de legalitate este înfrântă prin neprezentarea motivelor de fapt, ci doar a temeiurilor de drept, care au determinat eliberarea din funcţie a reclamantului. Revine instanţei de fond obligaţia de a verifica conformitatea deciziei atacate cu legea, din perspectiva respectării, în conduita autorităţii emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv şi/sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autoritatea publică este chemată să-l ocrotească, analiză care nu poate avea loc în cadrul cererii de suspendare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că lipsa motivării în fapt a deciziei a cărei suspendare se solicită nu creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, aptă să conducă la suspendarea executării sale, nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pretinsă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Nefiind reliefate împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, soluţia instanţei de fond este nelegală, urmând a fi reformată, motiv pentru care nu mai este necesară examinarea celorlalte critici din recurs formulate de pârâţi (referitoare la executarea uno ictu a deciziei de eliberare din funcţie şi la lipsa de relevanţă a jurisprudenţei europene invocată de reclamant).

În ceea ce priveşte cerinţa pagubei iminente, date fiind considerentele prezentei decizii, prin care s-a constatat neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurentele-pârâte, prin care a fost contestată existenţa şi iminenţa prejudiciului pretins suferit de reclamant. Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerinţe nu-şi găseşte utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluţia instanţei de control judiciar.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii Prim-ministrul României şi de Ministerul Afacerilor Interne, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei, privitoare la respingerea cererilor de lămurire a dispozitivului încheierii de şedinţă din 30.08.2019 şi a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei de interes, soluţii care nu au fost contestate prin cererile de recurs.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât Prim-ministrul României a sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs, conform ordinului de plată nr. x din 17.12.2019 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursurilor, ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de pârâţii Prim-ministrul României şi de Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 489 din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Prim-ministrul României şi Ministerul Afacerilor Interne, privind suspendarea executării Deciziei nr. 201 din 14.08.2019, emisă de Prim-ministrul României, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât Prim-ministrul României a sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.