State-owned company's budget overspend recovery upheld; salary cap breach affirmed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Romaero S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico - Financiară, a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 231181 din 19.05.2016.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2044 din 30 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 9 mai 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3835 din 20 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Romaero S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico - Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3835 din 20 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, adeclarat recurs reclamanta Societatea Romaero S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

O primă critică formulată de reclamantă s-a referit la greşita aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 10 din O.G. nr. 26/2013. Instanţa de fond nu a avut în vedere că depăşirea nivelului cheltuielilor aprobate prin H.G. nr. 604/2013 s-a datorat neaprobării Planului de măsuri de redresare a activităţii societăţii de către Adunarea Generală a Acţionarilor, în şedinţa care a avut loc la data de 01.04.2013, plan care conţinea măsuri de disponibilizare a unui număr ridicat de angajaţi, ceea ce ar fi condus la reducerea fondului de salarii.

Contrar argumentelor instanţei de fond, prin care s-a reţinut că, în contextul neaprobării planului de măsuri, societatea reclamantă trebuia să iniţieze procedura de rectificare a bugetului şi de adoptare a hotărârii de guvern pentru aprobarea acestei rectificări, recurenta-reclamantă a susţinut că nu deţine atribuţia iniţierii hotărârii de guvern, ci aceasta revine Ministerului Economiei, iar reclamanta a efectuat formalităţile ce-i incumbau, respectiv adoptarea hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor pentru rectificare bugetară nr. 7/12.12.2013.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond nu a ţinut cont de obligaţiile legale care revin societăţii în calitate de angajator, referitoare la plata salariilor, precum şi de împrejurarea că recuperarea drepturilor salariale achitate ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, atât timp cât serviciile au fost efectiv prestate de salariaţi.

Nu s-a reţinut de instanţa de fond nici faptul că veniturile societăţii au fost asigurate din surse proprii, nu din sursele Statului Român, astfel încât Statul Român, prin reprezentanţii săi, nu poate face aprecieri cu privire la situaţia financiară a unei societăţi la care deţine capitalul majoritar, dar faţă de care nu îşi respectă propriile obligaţii legale. A arătat recurenta că activitatea de control prevăzută de O.G. nr. 94/2011 trebuie desfăşurată cu respectarea principiilor securităţii juridice, al proporţionalităţii şi oportunităţii măsurilor dispuse şi al interpretării şi aplicării unitare a legii.

În acest context, recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, apreciind că atât organele de control, cât şi prima instanţă au stabilit greşit legea aplicabilă speţei. Astfel, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2013 a fost aprobat la data de 14.08.2013, prin H.G. nr. 604/2013, cu respectarea O.U.G. nr. 79/2008 şi a intrat în vigoare la 23.08.2013. Pe de altă parte, O.G. nr. 26/2013 a intrat în vigoare la data de 01.09.2013, astfel încât verificarea execuţiei bugetare aferente anului 2013 trebuia să fie efectuată în baza indicatorilor aprobaţi de Adunarea Generală a Acţionarilor prin bugetul rectificat întocmit conform acestei ordonanţe, iar nu conform H.G. nr. 604/2013, întocmită în condiţiile O.U.G. nr. 79/2008.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate cerinţele de proporţionalitate şi oportunitate a măsurilor administrative, iar organele de control nu au ţinut cont de principiul libertăţii de management; acordarea salariilor, chiar cu depăşirea limitelor bugetare reprezintă, în opinia recurentei, o decizie internă a societăţii, care nu poate fi cenzurată de organele de control.

În ceea ce priveşte cheltuielile privind indemnizaţia consiliului de administraţie, recurenta-reclamantă a susţinut că indemnizaţiile au fost acordate cu respectarea limitei maxime stabilite prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr. 7/12.12.2013. Persoanele care au asigurat conducerea executivă şi administrativă a societăţii au întreprins toate acţiunile necesare pentru aprobarea rectificării bugetului aferent anului 2013, astfel încât nu se poate reţine vreo culpă în sarcina acestora.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în anii 2013 şi 2014, cheltuielile totale au depăşit nivelul aprobat prin buget, fapt care s-a datorat neaprobării de către acţionari a rectificărilor avizate de consiliul de administraţie.

Prin recurs, reclamanta a reiterat şi argumentele referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din O.G. nr. 26/2013, arătând că, de la data săvârşirii faptei până la data emiterii dispoziţiei au trecut mai mult de 12 luni.

În ceea ce priveşte execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli aferentă anului 2014, recurenta a susţinut că aceasta a fost transmisă cu întârziere Ministerului Finanţelor Publice, la data de 10.06.2015, deşi consiliul de administraţie o avizase încă de la data de 05.06.2015, astfel încât nu poate fi reţinută nicio culpă în sarcina conducerii executive şi administrative a societăţii.

O ultimă critică formulată de reclamantă priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, aceasta apreciind că pârâtul şi-a încălcat competenţele de control stabilite de lege, întrucât Ministerul Finanţelor Publice este abilitat doar să constate şi să aplice contravenţii, iar nu să dispună obligarea reclamantei la recuperarea unor sume de la persoanele responsabile.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Inspecţie Economico - Financiară a depus note scrise, înregistrate la dosarul cauzei la data de 16 iunie 2020, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Romaero S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte apreciază necesară analiza prioritară a motivului de recurs referitor la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor O.G. nr. 26/2013, a cărui soluţionare produce efecte în privinţa celorlalte critici formulate de reclamantă. Subsumat acestei critici, reclamanta a susţinut că verificările derulate de pârât cu privire la respectarea bugetului de venituri şi cheltuieli trebuiau realizate conform dispoziţiilor O.G. nr. 26/2013, întrucât, deşi bugetul aferent anului 2013 a fost aprobat prin H.G. nr. 604/2013, sub imperiul O.U.G. nr. 79/2008, această ordonanţă nu mai era în vigoare de la data de 01.09.2013, când a intrat în vigoare O.G. nr. 26/2013. Pe cale de consecinţă, reclamanta a susţinut că limitele bugetare ce trebuia a fi avute în vedere sunt cele prevăzute de Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr. 7/12.12.2013, aprobată în temeiul O.G. nr. 26/2013.

Acest argument este neîntemeiat, Înalta Curte având în vedere că aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli aferent anului 2013 s-a realizat prin H.G. nr. 604/2013, în raport de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, respectiv O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât şi verificarea încadrării reclamantei în limitele bugetului aprobat s-a realizat în raport de cadrul normativ în baza căruia a fost adoptată hotărârea de guvern. Intrarea în vigoare ulterior a altui act normativ, respectiv a O.G. nr. 26/2013, nu poate conduce la aplicarea noilor dispoziţii unui act întocmit sub imperiul vechii legi, având în vedere principiul tempus regit actum. Chiar dacă dispoziţiile O.G. nr. 26/2013 au intrat în vigoare în timpul exerciţiului bugetar aferent anului 2013, bugetul de venituri şi cheltuieli a fost elaborat şi aprobat în temeiul O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât cheltuielile angajate de reclamantă trebuiau să respecte prevederile H.G. nr. 604/2013 şi, implicit, pe cele ale O.U.G. nr. 79/2008.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că reclamanta nu a prezentat diferenţele de reglementare între O.U.G. nr. 79/2008 şi O.G. nr. 26/2013, care ar fi putut conduce la o altă soluţie în privinţa depăşirii cheltuielilor în litigiu. Astfel, prevederile referitoare la cheltuielile de natură salarială, în sensul că reprezintă sume maxime ce nu pot fi depăşite în execuţie, se regăsesc într-o formă similară în cuprinsul ambelor acte normative, respectiv în art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 79/2008 ("Cheltuielile totale, inclusiv cele aferente fondului de salarii, reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite") şi art. 10 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013 ("cheltuielile de natură salarială, numărul de personal la finele anului, aprobate prin bugetele de venituri şi cheltuieli, reprezintă limite maxime ce nu pot fi depăşite"). În consecinţă, pretinsa aplicare greşită a normei de drept incidente nu ar produce nicio consecinţă concretă cu privire la fapta reţinută în sarcina reclamantei şi anume aceea de nerespectare a limitei maxime a cheltuielilor de natură salarială, ambele acte normative prevăzând obligaţia reclamantei de a respecta bugetul aprobat.

Neîntemeiate sunt şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la faptul că verificarea bugetului de venituri şi cheltuieli aferent anului 2013 trebuia efectuată în baza indicatorilor aprobaţi de Adunarea Generală a Acţionarilor prin Hotărârea nr. 7/12.12.2013, conform bugetului rectificat, întocmit conform O.U.G. nr. 26/2013. Aceasta întrucât hotărârea acţionarilor nu a fost urmată de adoptarea hotărârii de guvern de aprobare a bugetului rectificat, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 4 şi art. 10 din O.G. nr. 26/2013.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă a transmis Ministerului Economiei propunerea de rectificare a bugetului la data de 18.11.2013, înainte ca aceasta să fie aprobată de Adunarea generală a acţionarilor la data de 12.12.2013, deci fără a respecta procedura prevăzută de lege, iar Guvernul nu a emis hotărârea de aprobare a bugetului rectificat. Aşadar, deşi este real că recurenta-reclamantă nu are atribuţia iniţierii acestei hotărâri de guvern, nu este mai puţin adevărat că Ministerul Economiei demarează procedurile de adoptare a hotărârii de guvern în baza documentaţiei complete transmise de reclamantă, care trebuie să cuprindă inclusiv hotărârea acţionarilor de aprobare a rectificării bugetare, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

În consecinţă, atât timp cât rectificarea bugetară nu a fost finalizată prin emiterea hotărârii de guvern, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a se încadra în limitele cheltuielilor aprobate prin H.G. nr. 604/2013, iar depăşirea bugetului salarial peste prevederile bugetare aprobate nu are o bază legală, ceea ce confirmă legalitatea Măsurii nr. 1 din Dispoziţia obligatorie nr. 231181/19.05.2016, emisă de intimatul-pârât.

Având în vedere această concluzie, va fi respinsă, ca neîntemeiată şi susţinerea recurentei prin care a justificat depăşirea nivelului cheltuielilor aprobate prin H.G. nr. 604/2013 prin neaprobarea Planului de măsuri de redresare a activităţii societăţii de către Adunarea Generală a Acţionarilor, în şedinţa care a avut loc la data de 01.04.2013, plan care conţinea măsuri de disponibilizare a unui număr ridicat de angajaţi, ceea ce ar fi condus la reducerea fondului de salarii. Atât timp cât obligaţia legală a reclamantei este aceea de a respecta indicatorii bugetari aprobaţi prin H.G. nr. 604/2013, nefinalizarea intenţiei de reorganizare a activităţii nu justifică depăşirea limitelor cheltuielilor salariale aprobate.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurentă a existenţei unor obligaţii legale care-i revin în calitate de angajator, referitoare la plata salariilor, precum şi împrejurarea că recuperarea drepturilor salariale achitate ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, atât timp cât serviciile au fost efectiv prestate de salariaţi, Înalta Curte reţine că existenţa unor obligaţii legale ale reclamantei, născute în temeiul legislaţiei specifice dreptului muncii, nu poate constitui temei al încălcării obligaţiilor ce-i revin cu privire la respectarea normelor privind exerciţiul bugetar aprobat. Angajarea cheltuielilor salariale trebuie să respecte limitele bugetare, iar pe de altă parte, raporturile de muncă dintre recurentă şi angajaţii săi nu fac obiectul prezentei cauze, după cum nu au făcut nici obiectul dispoziţiei obligatorii, organul de control având atribuţia de a verifica nivelul cheltuielilor salariale doar sub aspectul aplicării dispoziţiilor legale care reglementează adoptarea şi aprobarea bugetului operatorilor economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară.

De altfel, măsura dispusă de organul de control a făcut referire la obligaţia conducerii societăţii de a întreprinde demersuri în vederea recuperării de la persoanele responsabile a sumei reprezentând cheltuieli de natură salarială, efectuate în anul 2013 peste prevederile bugetare aprobate, ceea ce nu are semnificaţia recuperării acestor sume de la salariaţii care au prestat munca şi care au dreptul la plata salariului, ci de la persoanele care, prin faptele lor, au determinat angajarea unor cheltuieli nelegale.

Cât priveşte argumentele recurentei-reclamante privind procedura de inspecţie economico-financiară derulată conform O.U.G. nr. 94/2011, Înalta Curte constată că majoritatea criticilor au caracter generic, teoretic, fiind susţinute încălcări ale unor principii (al securităţii juridice, al proporţionalităţii şi oportunităţii măsurilor dispuse şi al interpretării şi aplicării unitare a legii), fără a se indica, concret, cum s-au reflectat pretinsele încălcări asupra măsurilor dispoziţiei obligatorii contestate în cauză. S-a susţinut că Statul Român, prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, nu poate aprecia cu privire la situaţia financiară a societăţii, în contextul obligaţiilor de natură constituţională sau legală care îi revin în calitate de acţionar majoritar, însă Înalta Curte constată că dreptul Ministerului Finanţelor Publice de desfăşurare a inspecţiei economico-financiare este reglementat prin dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2011, iar nemulţumirile recurentei se circumscriu unei eventuale neconstituţionalităţi a acestui act normativ, care, însă, nu a fost invocată, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, în prezenta cauză.

Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia veniturile societăţii fiind asigurate din surse proprii, nu din sursele Statului Român, intimatul-pârât nu avea dreptul de a desfăşura activitatea de control. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 94/2011, Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici definiţi de art. 3 pct. 5 din lege cu privire la respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile, fără a diferenţia după sursa veniturilor operatorilor economici, iar dispoziţiile art. 3 pct. 4 din acelaşi act normativ arată că, prin sintagma "inspecţie economico-financiară" se înţelege activitatea de control prin care se verifică modul de implementare a măsurilor de creştere a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor, respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile, precum şi fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, stabilind erori şi deficienţe în activitatea economico-financiară pentru a le remedia şi a le evita în viitor, precum şi stabilirea obligaţiilor către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale. Aşadar, obiectul inspecţiei nu este limitat la sursa veniturilor (bugetare sau obţinute din activitatea comercială), ci priveşte întreaga activitate a operatorilor economici la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine participaţie majoră sau unică.

Pentru aceleaşi considerente, va fi respins, ca nefondat, şi argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia organul de control nu a ţinut cont de principiul libertăţii de management, precum şi cel potrivit căruia acordarea salariilor, chiar cu depăşirea limitelor bugetare reprezintă o decizie internă a societăţii, care nu poate fi cenzurată de organele de control. Astfel cum s-a arătat anterior, societatea reclamantă este supusă verificărilor derulate de Ministerul Finanţelor Publice conform O.U.G. nr. 94/2011, iar deciziile luate de conducerea societăţii cu privire la buget şi la angajarea cheltuielilor aprobate trebuie să respecte dispoziţiile legale în vigoare.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile reclamantei referitoare la nelegalitatea Măsurii nr. 1 din Dispoziţia obligatorie nr. 231181/19.05.2016, precum şi la nelegalitatea sentinţei pronunţate de instanţa de fond cu privire la această măsură, vizând cheltuielile salariale efectuate cu depăşirea limitelor bugetului aprobat.

Înalta Curte va respinge ca nefondat şi motivul de recurs privitor la cheltuielile referitoare la indemnizaţiile membrilor consiliului de administraţie (Măsura nr. 3 din dispoziţia obligatorie). Singurul argument al recurentei-reclamante în sprijinul legalităţii acestor cheltuieli s-a raportat la împrejurarea că indemnizaţiile au fost acordate cu respectarea limitei maxime stabilite prin Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor nr. 7/12.12.2013. Or, astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile acestei hotărâri nu sunt suficiente, prin ele însele, să conducă la rectificarea bugetului aprobat prin H.G. nr. 604/2013, ci este necesară adoptarea unei hotărâri de guvern, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 26/2013 (act normativ în baza căruia a fost adoptată decizia asociaţilor), care să aprobe rectificarea bugetară. Cum în cauză nu s-a emis de către Guvern o astfel de hotărâre, reclamanta avea obligaţia de a respecta prevederile bugetare aprobate prin H.G. nr. 604/2013, care prevedea un nivel al indemnizaţiilor membrilor Consiliului de administraţie mai mic cu 15000 RON decât cel efectiv plătit.

Reclamanta a reiterat şi argumentele referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, în raport de art. 13 alin. (6) din O.G. nr. 26/2013, susţinând că, de la data săvârşirii faptei până la data emiterii dispoziţiei au trecut mai mult de 12 luni. Prin motivele de recurs nu s-au prezentat argumente care să conteste considerentele instanţei de fond, iar Înalta Curte constată că aceste considerente sunt corecte, întrucât prin Măsura nr. 3 din dispoziţia obligatorie s-a dispus recuperarea sumelor de bani plătite peste prevederile legale, iar nu sancţionarea contravenţională (amendarea) membrilor consiliului de administraţie. În consecinţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (6) din O.G. nr. 26/2013, care reglementează prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale a amenzii, iar nu prescripţia recuperării indemnizaţiilor nelegal plătite.

În ceea ce priveşte argumentele referitoare la lipsa culpei societăţii în transmiterea cu întârziere, către Ministerul Finanţelor Publice, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli aferent anului 2014, Înalta Curte le consideră a fi neîntemeiate. Recurenta a susţinut că nu se află în culpă, întrucât situaţiile financiare anuale au fost avizate de către consiliul de administraţie la data de 05.06.2015, fiind transmise la data de 10.06.2015; or, aceste explicaţii nu lămuresc motivul transmiterii cu întârziere a situaţiei financiare şi, mai ales, nu înlătură culpa societăţii, chiar dacă se susţine un eventual blocaj la nivelul organelor de conducere/administrare, care a determinat aceste întârzieri.

De altfel, argumentul necorelării dintre acţiunile consiliului de administraţie şi cele ale acţionarilor societăţii a fost susţinut cu privire la situaţia bugetară aferentă anilor 2013 şi 2014, faţă de care Înalta Curte constată că reclamanta a recunoscut că nu a respectat limitele bugetare, dar a încercat să transfere culpa asupra acţionarilor societăţii. Or, acest argument nu are relevanţă în speţă, obiectul acţiunii fiind examinarea legalităţii dispoziţiei obligatorii emise de pârât, iar nu identificarea şi tragerea la răspundere a persoanei/persoanelor din cadrul societăţii care au condus, prin acţiunile lor, la luarea măsurilor contestate.

În fine, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante referitoare la necompetenţa organului de control de a dispune măsurile contestate, având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011, care prevăd că:

"În baza constatărilor din rapoartele de inspecţie economico-financiară se dispun măsuri prin dispoziţie obligatorie emisă de organul de inspecţie economico-financiară competent.", iar alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că:

"Măsurile dispuse prin dispoziţia obligatorie pentru plata obligaţiilor datorate, înlăturarea, corectarea, prevenirea neregulilor constatate în activitatea operatorilor economici controlaţi, recuperarea pagubelor produse şi pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile sunt obligatorii de la data comunicării acesteia.". Aşadar, dispoziţiile legale prevăd în mod expres posibilitatea organului de control de a dispune măsuri în sarcina operatorului economic, nu doar posibilitatea aplicării de amenzi contravenţionale, cum în mod eronat a susţinut recurenta-reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Romaero S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Romaero S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3835 din 20 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.