Suspension of Execution of EU Fund Recovery Order: Sufficient Doubt from Authority's Inconsistent Interpretations and Imminent Budgetary Harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Capital Uman suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 16.02.2016 şi înregistrat sub nr. x/21.02.2017, privind proiectul contract x "Revenirea foştilor deţinuţi pe piaţa muncii şi integrarea lor în societate" SMIS 9835", precum şi anularea acestui act şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

Cererea de suspendare a fost formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, fiind solicitată dispunerea măsurii până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din data de 18 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a dispus suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.02.2017, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare şi a acordat termen la data de 16.10.2017, în cunoştinţa părţilor, pentru continuarea acţiunii în anulare.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2017, Ministerul Fondurilor Europene declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2017 a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără să fie motivată în ceea ce priveşte neluarea în considerare a apărărilor formulate, respectiv cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, precum şi în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii în cauză, în mod cumulativ, a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin, (1) din Legea nr. 554/2004, făcând astfel încheierea pasibilă de casare pentru motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul precizează că a arătat, prin întâmpinare, faptul că aceeaşi instanţă, în speţă Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1126/30.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a dispus "admiterea excepţiei inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi respingerea cererii de suspendare formulate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Capital Uman ca inadmisibilă".

De asemenea, recurenta susţine că a învederat instanţei de fond faptul că motivele cererii de suspendare a efectelor Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la Direcţia Generală Programe Capital Uman cu nr. x/21.02.2017 din prezentul dosar, sunt identice cu cele formulate în celălalt dosar.

Cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond din prezentul dosar a procedat la soluţionare cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, fără să observe faptul că anterior, altă instanţă, într-un litigiu având acelaşi petit, se pronunţase asupra excepţiei inadmisibilităţii sub aspectul neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute în mod imperativ de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

Modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să motiveze încheierea de şedinţă recurată încalcă prevederile art. 425 C. proc. civ.

În speţa dedusă judecăţii, modul în care instanţa a motivat încheierea de şedinţă recurată echivalează în mod evident cu o nemotivare, din moment ce aceasta nu a analizat în mod punctual toate apărările invocate, nerezultând din cuprinsul acesteia motivele pentru care nu au fost luate în considerare susţinerile cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat provizorii.

Totodată, încheierea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte reţinerea îndeplinirii în cauză, în mod cumulativ, a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentului raportarea la un alt proiect pentru aprecierea situaţiei din dosarul de faţă nu se poate circumscrie noţiunii de "caz bine justificat", în această situaţie fiind necesar a fi efectuate cercetări pe fondul cauzei asupra similarităţii situaţiilor celor două proiecte, fapt nepermis în cadrul judecării cererii de suspendare.

Referitor la existenţa pagubei iminente, considerăm că prin hotărârea atacată în mod greşit s-a reţinut ca ar fi îndeplinită condiţia privind prevenirea unei pagube iminente, în lipsa unui probatoriu concludent şi pertinent, instanţa de fond neindicând, în concret, care sunt dovezile pe care se fundamentează aceste aprecieri, aşadar cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără vreo motivare în ceea ce priveşte neluarea în considerare a apărărilor formulate, respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ, determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea.

Simpla existenţă a unei obligaţii de plată în sarcina intimatei-reclamante nu poate conduce la concluzia evidenţei perturbării activităţii sale, după cum reţine nejustificat instanţa de fond, în lipsa măsurilor coercitive efective, o interpretare contrară fiind de natura să conducă la admiterea oricărei cereri de suspendare a unui act administrativ care stabileşte o obligaţie de plată, singura condiţie fiind formularea ei, ceea ce înlătură caracterul de excepţie al demersului de suspendare.

În baza rolului său activ, pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de fond ar fi trebuit să solicite intimatei-reclamante înscrisuri care să dovedească faptul că aceasta s-ar afla în impas economic dacă suma din titlul de creanţă ar fi executată.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 21.02.2016 a fost încheiat Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x, prin care s-a reţinut că suma de 8.284.257,46 RON, acordată reclamantei în baza contractului de finanţare nr. x/20.12.2010, în care aceasta a avut calitatea de beneficiar, reprezintă cheltuială neeligibilă, pe motiv că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de Ghidul solicitantului 2008 cu privire la calitatea solicitantului finanţării de "organizaţie legal constituită în România". S-a reţinut că a avut calitatea de solicitant al finanţării Misiunea Permanentă în România a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, organizaţie de drept public care nu îndeplinea condiţiile legale instituite pentru beneficiarul finanţării.

S-a mai constatat că deşi solicitantul finanţării a fost o organizaţie de drept internaţional public (A.), contractul de finanţare a fost încheiat cu reclamanta, în calitate de "beneficiar" deşi în cererea de finanţare aceasta avea doar calitatea de "partener", astfel că a intervenit o modificare nelegală a condiţiilor de acordare a finanţării, după depunerea cererii de finanţare însă anterior încheierii contractului.

Înalta Curte constată că, în cauză, corecţia a fost aplicată prin raportare la faptul că titularul cererii de finanţare este diferit de persoana indicată în contractul de finanţare ca "beneficiar al finanţării" şi, totodată, titularul cererii de finanţare din anul 2008 în baza căreia a fost încheiat contractul (A.) nu îndeplinea condiţiile din Ghidul solicitantului 2008 pentru a obţine finanţarea, în calitate de "solicitant" deoarece nu era o organizaţie legal constituită în România.

AMPOSDRU a efectuat verificări, sens în care la data de 04.10.2010 a transmis invitaţia de a încheia contractul şi de a depune documentaţia către reclamanta ANP (care la acel moment figura doar ca "partener" în cererea de finanţare), iar nu către titularul cererii de finanţare, care era A..

Suspiciunea de neregulă care a stat la baza întocmirii Procesului-verbal de constatare nereguli contestat a făcut obiectul unor verificări anterioare la nivel de AMPOSDRU şi OI- POSDRU Regiunea Sud Est, sens în care a fost întocmit Raportul de verificare preliminară nr. x/01.08.2013 în care s-a reţinut că se impune "invalidarea suspiciunii de nereguli la nivelul OI POSDRU Regiunea SE", constatându-se că la baza încheierii contractului de finanţare au fost depuse documente de către reclamantă care fac dovada eligibilităţii acesteia în obţinerea finanţării şi, totodată, că nu s-au identificat nereguli la nivelul autorităţii cu privire la acordarea finanţării.

Asupra legalităţii înlocuirii solicitantului iniţial al finanţării A. cu unul dintre parteneri, care a devenit astfel "beneficiar", s-a pronunţat anterior şi OI POSDRU Regiunea Vest, cu ocazia Misiunii de verificare demarată în privinţa unui alt contract de finanţare - nr. x/33490. Cu acea ocazie a fost întocmită "Minuta" din data de 16.05.2013, prin care autoritatea a reţinut că "înlocuirea beneficiarului iniţial A. cu unul dintre parteneri, respectiv "B." s-a făcut cu respectarea prevederilor Instrucţiunii 37/2010 şi a DG AMPOSDRU".

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte are în vedere faptul că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Astfel, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea).

Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă, că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre (obligativitatea).

Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect si aceeaşi cauză.

Autoritatea de lucru judecat este consacrată, potrivit art. 430 din noul C. proc. civ., ca efect al hotărârii judecătoreşti (nu doar excepţie procesuală sau prezumţie de lucru judecat, ca în vechea reglementare). Astfel, reiese fără putinţă de tăgadă faptul că s-a dorit renunţarea la sintagma "putere de lucru judecat" deoarece putea produce confuzii, iar sfera noţiunii de autoritate de lucru judecat a fost extinsă şi asupra conţinutului noţiunii de putere de lucru judecat.

Marea realizare şi îmbunătăţire pe care o aduce noul C. proc. civ. constă în faptul că este tranşată disputa privind partea din hotărâre care se bucură de puterea de lucru judecat, fiind prevăzut în mod expres că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cât şi asupra considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această nouă reglementare a instituţiei autorităţii de lucru judecat - puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă şi o legiferare a punctului de vedere exprimat în doctrina anterioară de autori consacraţi, precum şi în jurisprudenţa anterioară, în sensul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se extinde şi asupra considerentelor acesteia, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Totodată, prezenta reglementare este în concordantă cu jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia obligaţia de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din CEDO nu face nicio diferenţiere între cauzele prin care s-a admis acţiunea şi cele prin care s-a respins acţiunea, hotărârea trebuind sa fie respectată şi aplicată indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c. României).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia autorităţii de lucru judecat reţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 430 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi vorba de autoritate de lucru judecat, fie ea şi provizorie, în condiţiile în care sentinţa instanţei de fond anterioară la care se face referire în susţinerea excepţiei nu a analizat chestiunile din prezentul litigiu, respectiv fondul cererii de suspendare, instanţa pronunţându-se exclusiv asupra unui aspect formal în legătură cu cererea formulată, respectiv asupra lipsei dovezii de achitare a cauţiunii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ atacat, existând o inconsecvenţă de interpretare la nivelul autorităţii pârâte cu privire la noţiunea "beneficiar/partener principal", ceea ce a dat naştere unor aprecieri diferite cu ocazia controalelor efectuate asupra legalităţii înlocuirii cu ocazia încheierii contractului de finanţare a titularului cererii de finanţare cu unul dintre partenerii acestuia.

Or, asemenea interpretări diferite pe aceeaşi chestiune dedusă analizei este de natură a ridica suspiciuni întemeiate cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, reprezentând astfel "caz bine justificat" în accepţiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Est adevărat că dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a Ghidului solicitantului şi a actelor administrative emise de autorităţi în executarea prevederilor Regulamentului nr. 1083/2006 se realizează exclusiv cu ocazia soluţionării acţiunii de fond în anularea actului administrativ, însă în soluţionarea cererii de suspendare o astfel de dezlegare nu este necesară, fiind suficientă dovedirea faptului că există interpretări contrare ale autorităţii înseşi asupra aceleiaşi chestiuni, ceea ce este de natură a ridica semne de întrebare serioase asupra legalităţii actului.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamanta, care este o instituţie publică, nu are cuprinse în buget sume care să asigure executarea procesului-verbal de constatare a neregulilor fără a-i fi perturbate activităţile proprii.

Or, perturbarea activităţii unei autorităţi prin executarea actului administrativ este de natură a reprezenta o "pagubă iminentă" în sensul art. 14 menţionat anterior.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu trebuie neglijat nici cuantumul ridicat al corecţiei aplicate, de 8.284.257,46 RON care prin executare este de natură a destabiliza semnificativ activitatea reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Fondurilor Europene, împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2020.